Burden of proof for property restitution: insufficiency of historical records to establish presumptive ownership under O.U.G. 94/2000

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România pentru Parohia Bisericii Armene din Focşani a chemat în judecată pe pârâtele Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România şi Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor, solicitând anularea Deciziei nr. 5098 din 21 ianuarie 2016, emise de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile şi admiterea cererii administrative, respectiv acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Focşani str. x, compus din 200 mp teren şi 200 mp construcţii.

Pârâta ANRP, prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în cauză.

Pârâta Comisia Specială de Retrocedare, prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei întrucât bunurile revendicate au aparţinut Bisericii Armene Focşani, care are capacitate procesuală de folosinţă şi de exerciţiu. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 381/2016 din 14 decembrie 2016, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Arhiepiscopiei Bisericii Armene din România; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, respingând cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins, ca nefondată, cererea promovată de către reclamantă, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond, a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România pentru Parohia Bisericii Armene din Focşani, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii, anularea Deciziei nr. 5098 din 21 ianuarie 2016 emise de Comisie şi admiterea cererii nr. x din 5 decembrie 2005, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent corespunzător valorii imobilului situat în Focşani, str. x, jud. Vrancea.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond a respins cererea introductivă, apreciind că nu a fost dovedit dreptul de proprietate al Parohiei asupra imobilului revendicat.

Imobilul la care s-a referit cererea de restituire a trecut abuziv în proprietatea statului, în perioada comunistă, prin expropriere. La dosarul cauzei au fost depuse, în copie, Formularul cuprinzând datele privitoare la bunurile imobile aparţinând comunelor, judeţului, statului şi altor instituţii publice pentru anul 1942, precum şi Registrul matricol al contribuabililor din Focşani, ambele eliberate de Direcţia Judeţeană Vrancea a Arhivelor Naţionale.

De asemenea, în dovedirea cererii, s-au solicitat şi au fost depuse adrese de răspuns din partea Primăriei Focşani, Companiei de Utilităţi Publice RA Consiliului Judeţean Vrancea, adrese prin care aceste autorităţi au comunicat că nu deţin informaţii privind numărul poştal indicat al imobilului, actul de preluare în proprietatea statului sau rolul fiscal.

Sentinţa este nelegală, în primul rând, din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Astfel, având în vedere cererea de probe formulată de reclamantă şi răspunsurile neconcludente ale autorităţilor şi instituţiilor publice, instanţa în mod greşit a dispus încheierea etapei cercetării procesului şi începerea dezbaterii fondului cauzei, câtă vreme în cauză nu au fost administrate probe concludente în sensul celor cerute de reclamantă, respectiv nu a fost clarificată situaţia juridică a imobilului.

Instituţiile statului au obligaţia să deţină documentele referitoare la dreptul lor de proprietate asupra imobilului şi modalitatea de dobândire a acestuia, refuzul de a comunica datele solicitate îngreunând situaţia reclamantei, în dovedirea cererii formulate.

Cu alte cuvinte, instanţa a încălcat regulile de procedură, respectiv art. 211 C. proc. civ., neinsistând în comunicarea înscrisurilor necesare probării situaţiei juridice a imobilului, în vederea soluţionării legale şi temeinice a cauzei. Lipsa relaţiilor referitoare la situaţia juridică a imobilului nu trebuie să afecteze drepturile Parohiei, care încearcă să obţină repararea prejudiciului cauzat de Stat, prin preluarea abuzivă a proprietăţii sale.

În al doilea rând, sentinţa este nelegală şi din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind pronunţată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada proprietăţii, făcând o confuzie între dovedirea dreptului de proprietate cu un titlu de proprietate şi dovedirea acestuia în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000. Conform acestei reglementări referitoare la restituirea proprietăţilor, proprietatea poate fi dovedită cu orice înscrisuri care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al titularului cererii asupra imobilului, la data preluării abuzive.

Prezumţia de proprietate, conform O.U.G. nr. 94/2000, operează în măsura în care reclamantul nu poate dovedi că este proprietar înfăţişând un veritabil titlu de proprietate, dar prezintă înscrisuri care, coroborate, întemeiază prezumţia amintită.

Recurenta-reclamantă citează prevederile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 şi art. 1 pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

Or, în dovedirea pretenţiilor sale, Arhiepiscopia a obţinut şi depus la dosar acte care atestă dreptul său de proprietate, respectiv Formularul cuprinzând datele privitoare la bunurile imobile aparţinând comunelor, judeţului, statului şi altor instituţii publice pentru anul 1942 şi Registrul matricol al contribuabililor din Focşani. Aceste două documente, coroborate, întemeiază prezumţia asupra dreptului de proprietate al Parohiei. De altfel, instanţa de fond nu s-a referit, în motivarea sa, şi la primul înscris anterior menţionat.

Pe de altă parte, nu este posibil ca Primăria Focşani, Consiliul Judeţean Vrancea şi celelalte autorităţi locale care deţin arhive să comunice răspunsuri în care arată că nu deţin date despre imobilul revendicat, în condiţiile în care terenul se află, în prezent, în proprietatea statului.

Este abuzivă solicitarea Comisiei Speciale de Retrocedare ca Arhiepiscopia să prezinte actul de proprietate, ca instrumentum probationis, în condiţiile în care toate actele i-au fost luate de către Securitate, în anii de prigoană comunistă, documentele în cauză fiind deţinute de instituţiile statului. Statul, dacă se consideră proprietar pe teren, este dator să depună actele de proprietate, la cererea Comisiei Speciale de Retrocedare.

În concluzie, recurenta-reclamantă a prezentat înscrisuri apte să instituie în favoarea sa prezumţia de proprietate prevăzută de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, iar Primăria Focşani nu a prezentat titlul cu care a dobândit imobilul, prezumţia de proprietate în favoarea Bisericii nefiind răsturnată. Din aceste motive, este nelegală hotărârea instanţei de fond, care confirmă decizia Comisiei, de respingere a cererii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 200 mp şi construcţie în suprafaţă de 200 mp, situat în municipiul Focşani, strada x nr. 95, judeţul Vrancea.

3. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata Comisia Specială de Retrocedare solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciază că recurenta-reclamantă nu a arătat care reguli de procedură au fost încălcate, referindu-se exclusiv la prevederile art. 211 C. proc. civ., care este o normă de principiu. Pe durata procesului, instanţa de fond a exercitat rolul său activ, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare. Instanţei nu i se poate imputa (cu titlu de încălcare a normelor de procedură) că nu a insistat şi nu a realizat alte demersuri pe lângă instituţiile publice, pentru comunicarea de către acestea a situaţiei juridice a imobilului în litigiu întrucât obligaţia susţinerii şi probării cererii îi revenea reclamantei.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata îl apreciază nefondat, arătând că instanţa de fond a reţinut în mod corect că reclamanta nu a depus înscrisuri care, coroborate, să întemeieze prezumţia dreptului de proprietate asupra imobilului şi nici nu a făcut dovada trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România, Înalta Curte îl constată nefondat, pentru următoarele argumente:

În prealabil, se impune constatarea că recursul priveşte partea din sentinţa pronunţată în fond prin care cererea reclamantei, formulată în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare, a fost respinsă, ca nefondată. Din acest motiv, s-a constatat că din cadrul procesual subiectiv în recurs nu face parte şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, faţă de care cererea a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Primul motiv de recurs este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi se referă la încălcarea de către instanţa de fond a regulilor de procedură prin închiderea cercetării judecătoreşti înainte de obţinerea datelor referitoare la situaţia juridică a imobilului care a făcut obiectul cererii administrative de retrocedare, de la autorităţile şi instituţiile publice menţionate în cererea de probe adresată de reclamantă primei instanţe.

Conform acestei cereri de probe, reclamanta a solicitat să comunice relaţii referitoare la situaţia juridică a imobilului situat în Focşani, strada x nr. 95, judeţul Vrancea, următoarele autorităţi şi instituţii publice: Consiliul Judeţean Vrancea, Primăria Municipiului Focşani, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vrancea şi Direcţia de Taxe şi Impozite Locale Focşani, Direcţia Judeţeană Focşani a Arhivelor Naţionale şi Compania de Utilităţi Publice S.A. (fostă IJGCL Focşani).

Conform încheierii din 15 septembrie 2016, instanţa a încuviinţat emiterea adreselor către autorităţile şi instituţiile publice menţionate, primind răspunsuri de la Primăria Municipiului Focşani, Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Vrancea, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vrancea, Serviciul de Impozite şi Taxe Locale din cadrul Primăriei Municipiului Focşani şi Societatea Compania de Utilităţi Publice SA. Este adevărat că Primăria Municipiului Focşani, atât prin Serviciul Juridic cât şi prin Serviciul de Impozite şi Taxe Locale, ca şi Compania de Utilităţi Publice SA (operatorul regional de servicii de apă şi canalizare) au comunicat că nu deţin date privind exproprierea imobilului, iar Consiliul Judeţean Vrancea nu a răspuns solicitărilor instanţei însă, din această perspectivă, nu se poate reţine o încălcare a regulilor de procedură câtă vreme instanţa de fond a procedat la administrarea probatoriului solicitat de reclamantă, iar după administrarea acestui probatoriu, în sensul anterior enunţat, reclamanta nu a formulat cereri noi.

Recurenta-reclamantă invocă o încălcare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 211 C. proc. civ., conform cărora completul de judecată efectuează activitatea de cercetare şi dezbaterea fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor şi garanţiilor procesuale, în vederea soluţionării legale şi temeinice a acestuia.

Aşa cum a subliniat şi intimata-pârâtă, norma invocată este una care statuează cu valoare de principiu. Prin urmare, indicarea ei este insuficientă, dacă recurenta nu arată în concret o altă normă procesuală încălcată de către instanţa de fond, dintre cele care guvernează activitatea de cercetare şi dezbaterea fondului procesului.

Criticile recurentei se referă, în concret, la conţinutul nerelevant al unora dintre adresele de răspuns. Or, o astfel de situaţie nu constituie caz de încălcare a normelor de procedură. Potrivit art. 254 alin. (5) C. proc. civ., dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. Aceste prevederi, în aplicarea principiului statuat în art. 22 alin. (2) C. proc. civ., stabilesc rolul judecătorului în probaţiune, însă posibilitatea instanţei de a dispune administrarea de noi probe nu dispensează părţile de obligaţia de a-şi proba pretenţiile, astfel cum este aceasta stabilită, cu caracter de principiu, de art. 10 alin. (1) C. proc. civ.. De altfel, omisiunea instanţei de a dispune completarea probelor ori administrarea unor probe noi nu poate fi sancţionată în căile de atac, conform art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

În procesul civil, potrivit art. 249 din C. proc. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului, trebuie să o dovedească. Astfel, reclamantei îi revenea sarcina să probeze susţinerile sale referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia Deciziei Comisiei Speciale de Retrocedare, prin dovedirea preluării abuzive a imobilului în perioada regimului comunist şi a dreptului său de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare prin echivalent a susţinut-o prin cererea administrativă, la data preluării abuzive a imobilului. Adică, avea sarcina de a proba contra considerentelor care au determinat autoritatea administrativă să respingă cererea de retrocedare.

În concluzie, criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată, de asemenea, nefondat.

Recurenta-reclamantă apreciază că, raportat la prevederile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, adoptate prin H.G. nr. 1164/2002, a prezentat înscrisuri care întemeiază prezumţia existenţei dreptului său de proprietate asupra imobilului la data preluării abuzive a acestuia de către stat, trimiţând, în concret, la înscrisurile comunicate de Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Vrancea. Aceste înscrisuri sunt: Formularul (registru inventar special) cuprinzând datele privitoare la bunurile imobile aparţinând comunelor, judeţului, statului şi altor instituţii publice- proprietatea comunei Focşani, în care la nr. crt. 328 figurează Biserica Armeană cu un imobil situat în Focşani, strada x nr. 95 şi Registrul matricol al contribuabililor din Focşani din anii 1942, 1949, 1951 şi 1958.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit, cu aplicarea corectă a legii, respectiv a prevederilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 şi a Normelor metodologice de aplicare a ordonanţei, că înscrisurile menţionate nu dovedesc dreptul de proprietate al recurentei-reclamante şi nici faptul trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului.

Conform Formularului, reprezentând un inventar al bunurilor imobile din Focşani, Biserica Armeană ar fi deţinut un grup de trei prăvălii în strada x a Unirii, situate la nr. 82, 84 şi 95, dobândite prin donaţie, fără acte. Înscrisul nu se referă la teren.

Potrivit extrasului din Registrul matricol al contribuabililor din oraşul Focşani, Epitropia Bisericii Armene ar fi fost impusă pentru teren şi clădire în suprafaţă de 200 mp la adresa din strada x nr. 95.

Se observă necorespondenţa de adresă poştală a imobilului şi caracterul insuficient al probelor, care nu sunt apte să întemeieze prezumţia de proprietate la care se referă art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000.

Recurentei-reclamante, în calitate de titulară a cererii de restituire, respectiv a cererii de chemare în judecată prin care solicită anularea deciziei de respingere a cererii de acordare a măsurilor compensatorii prin echivalent emise de Comisia specială de retrocedare, îi revenea sarcina probării pretenţiilor sale, aşa cum s-a subliniat şi în considerentele anterioare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, sunt supuse retrocedării imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin urmare, reclamanta, pentru a dovedi că este îndreptăţită la retrocedare, în mod evident, trebuia să probeze dreptul său de proprietate asupra imobilului (cu întinderea pretinsă, situat la adresa pretinsă) la data preluării abuzive, precum şi preluarea abuzivă a imobilului. Or, acestea nu au fost dovedite în cauză, nefiind prezentate: istoric de adresă şi număr poştal, schiţe/planuri de identificare actuală a imobilului, dovezi asupra preluării abuzive a imobilului şi anului preluării, înscrisuri care să întemeieze prezumţia existenţei dreptului de proprietate asupra imobilului teren şi construcţie, la data preluării abuzive.

Însăşi existenţa imobilului, cu întinderea pretinsă, este incertă, raportat la probatoriul administrat.

Şi în procedura administrativă s-a constatat lipsa dovezilor care să susţină cererea de retrocedare, în condiţiile în care din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că titularului cererii îi revine sarcina de a proba îndeplinirea cerinţelor actului normativ, spre a se dispune retrocedarea.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Bisericii Armene din România pentru Parohia Bisericii Armene din Focşani împotriva Sentinţei civile nr. 381/2016 din 14 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2019.

GGC - LM