Presidential order for in-kind home parenteral nutrition: institutional standing and appearance of right under the right to life

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 26 martie 2019, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătăţii, Guvernul României, Casa de Asigurări de Sănătate Ialomiţa şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat, pe cale de ordonanţă preşedinţială, în principal, obligarea pârâţilor la asigurarea hrănirii intravenoase zilnice, conform indicaţiilor medicului curant, iar în subsidiar, asigurarea hrănirii intravenoase zilnice prin decontarea gratuită, în regim de compensare 100%, fără contribuţia personală a reclamantului, până la soluţionarea pe fond a Dosarului nr. x/2019, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

1.2. Prin Sentinţa civilă nr. 1778 din 05 aprilie 2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 17 aprilie 2019.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 131 din 25 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Guvernul României şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice;

(ii) a respins cerea formulată în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă;

(iii) a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa de Asigurări de Sănătate Ialomiţa, ca neîntemeiată;

(iv) a admis cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa de Asigurări de Sănătate Ialomiţa;

(v) a obligat pârâţii Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa de Asigurări de Sănătate Ialomiţa să asigure reclamantului hrănirea intravenoasă zilnică conform indicaţiilor medicului curant, iar în subsidiar, să deconteze în regim de compensare 100% hrănirea intravenoasă zilnică a acestuia până la soluţionarea definitivă a Dosarului nr. x/2019

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 131 din 25 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurară de Sănătate.

3.1. Prin recursul întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Sănătăţii a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în principal, admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei şi respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de ordonanţă preşedinţială.

Recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond nu a înfăţişat motivele pentru care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, considerentele expuse fiind insuficiente pentru a se aprecia că au fost respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

A criticat raţionamentul instanţei de fond, conform căruia executarea în natură a obligaţiei de asigurare a hrănirii intravenoase se poate realiza în cadrul spitalelor publice din reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii, pârâtul apreciind că, în această situaţie, obligaţia revine însăşi spitalelor, iar nu autorităţii ministeriale. Acest considerent al instanţei de fond nu are în vedere prevederile art. 190 şi 191 din Legea nr. 95/2006 şi nici dispoziţiile art. 2 şi art. 4 din H.G. nr. 144/2010, care stabilesc atribuţiile Ministerului Sănătăţii.

Recurentul-pârât a arătat că singura autoritate care gestionează Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate este pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, aceasta având atribuţia decontării medicamentelor incluse în lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, conform protocoalelor terapeutice aprobate conform Ordinului Ministrului Sănătăţii şi preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 1301/500/2008.

Potrivit Anexei nr. 22, pct. B.3.1. şi art. 11 alin. (1) din Anexa 23 la Ordinul Ministrului Sănătăţii şi preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 397/836/2018, serviciul medical solicitat de reclamant este decontat la nivelul unităţilor sanitare - furnizori de servicii medicale, prin intermediul contractelor încheiate cu casele de asigurări de sănătate, aflate în subordinea pârâtei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a reţinut greşit existenţa aparenţei de drept în favoarea reclamantului, fără a motiva în fapt şi în drept această soluţie.

În urma analizei alternativelor de asigurare a asistenţei medicale adecvate la nivelul spitalelor publice din România, având în vedere şi propunerile reprezentanţilor societăţilor profesionale, precum şi faptul că nutriţia parenterală totală nu poate fi administrată la domiciliul pacientului în condiţii de siguranţă, Ministerul Sănătăţii a propus ca asigurarea tratamentului pacienţilor cu diagnosticul de sindrom de intestin scurt să se asigure în regim de spitalizare de zi.

În acest sens, conform art. 11 alin. (1) din anexa 23 la Ordinul Ministrului Sănătăţii şi preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 397/836/2018, la nivelul unităţilor sanitare aflate în contract cu casele de asigurări de sănătate nu se percepe taxă hotelieră pentru condiţii standard de cazare, recurentul-pârât susţinând că a întreprins demersurile necesare asigurării accesului continuu la asistenţa medicală pacienţilor cu diagnosticul de sindrom de intestin scurt.

3.2. Prin recursul întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate ("CNAS") a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în principal, admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei şi respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de ordonanţă preşedinţială.

Totodată, în cuprinsul cererii de recurs, pârâta a formulat şi cerere de suspendare a executării sentinţei recurate până la judecarea cererii de recurs, întemeiată pe art. 1000 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte legitimarea procesuală în prezenta cauză, recurenta-pârâtă a apreciat că, în raport de obiectul cauzei şi de atribuţiile ce-i revin conform legii, nu are calitate procesuală pasivă. În acest sens, a arătat că nu are raporturi juridice cu persoanele asigurate, cu furnizorii de servicii medicale şi nici cu deţinătorii de autorizaţie de punere pe piaţă a medicamentelor, neavând competenţa de încheia contracte cu furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale şi nici pe aceea de a efectua plăţi către asiguraţi, constând în sumele reprezentând contravaloarea serviciilor medicale, a medicamentelor sau dispozitivelor medicale. De asemenea, între CNAS şi reclamant nu există niciun fel de raporturi juridice, generatoare de drepturi şi obligaţii reciproce, reclamantul având raporturi doar cu Casa de Asigurări de Sănătate Ialomiţa.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, în condiţiile în care, prin cererea de ordonanţă preşedinţială nu este contestată o chestiune care ţine de decontarea propriu-zisă a serviciilor medicale din FNUASS, nu se poate reţine vreo obligaţie în sarcina CNAS, întrucât modalitatea de furnizare a serviciului medical, respectiv organizarea şi funcţionarea unităţilor medicale care furnizează serviciul medical, nu intră în atribuţiile CNAS. Atribuţiile CNAS sunt stabilite prin H.G. nr. 972/2006 şi art. 273 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 95/2006 şi constă în administrarea şi gestionarea sistemului de asigurări de sănătate.

În ceea ce priveşte fondul ordonanţei preşedinţiale, recurenta-pârâtă a considerat că prima instanţă a reţinut în mod greşit că, în cauză sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 997 C. proc. civ.

Sub aspectul cerinţei aparenţei dreptului, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond a nesocotit prevederile Anexei 22, Anexei 30 şi Anexei 31A la Ordinul Ministrului Sănătăţii şi preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 397/836/2018, apreciind în mod greşit că reclamantului i se poate asigura hrănirea intravenoasă zilnică în condiţiile cerute de acesta. O astfel de dispoziţie, care nu îşi găseşte corespondent în cadrul legal intern, este nelegală, puterea judecătorească neputând să se substituie puterii legislative.

Nici cerinţa neprejudecării fondului nu este îndeplinită în speţă, în opinia recurentei-pârâte, întrucât obligarea CNAS la asigurarea în mod provizoriu a tratamentului solicitat de reclamant, ca măsură premergătoare operaţiunii de decontare, presupune un probatoriu complex, care nu poate fi administrat decât în cadrul acţiunii de fond.

Pentru a obliga pârâta la prestaţia solicitată de reclamant, instanţa de judecată trebuie să constate refuzul nejustificat al CNAS de a acorda tratamentul, fapt ce nu a fost probat în speţă. Normele de drept intern sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel încât, dacă un medicament nu poate fi acordat conform legii, nici instanţa de judecată nu poate dispune în acest sens, iar CNAS nu poate fi obligată la acordarea tratamentului în lipsa unui cadru legal.

Recurenta-pârâtă a invocat dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi art. 34 din Constituţia României, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1578 din 7 decembrie 2011, susţinând că dispoziţiile Legii nr. 95/2006 sunt întru totul respectate şi aplicate, fără nicio discriminare între asiguraţi, deoarece raţiunea juridică a actului normativ este de a ocroti sănătatea tuturor cetăţenilor, în mod egal şi nu de a acorda tratament preferenţial unui cetăţean în defavoarea altui cetăţean.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 9 august 2019, intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Ialomiţa a solicitat admiterea cererii de suspendare a executării sentinţei recurate, precum şi a recursului declarat de pârâta CNAS, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de ordonanţă preşedinţială, ca neîntemeiată.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 22 august 2019, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării sentinţei recurate, formulată de pârâta CNAS, precum şi respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Având în vedere similitudinea criticilor formulate de pârâţi, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată.

II.1. În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâţilor Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

Criticile pârâtului Ministerul Sănătăţii, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, prima instanţă respectând rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ. Astfel, se constată că sentinţa recurată cuprinde argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părţi, precum şi elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut că cererea cu soluţionarea căreia a fost învestit, este neîntemeiată. Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

Referitor la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că ambii pârâţi au calitate procesuală pasivă, în raport de prevederile Legii nr. 95/2006, având în vedere faptul că Ministerul Sănătăţii elaborează programele naţionale de sănătate în colaborare cu CNAS, care, la rândul său, are atribuţii în gestionarea Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, din care se suportă contravaloarea serviciilor medicale, a medicamentelor, materialelor sanitare şi a dispozitivelor medicale, a tehnologiilor şi dispozitivelor asistive.

Susţinerile intimatului-pârât Ministerul Sănătăţii cu privire la lipsa calităţii sale procesuale pasive nu sunt fondate, această parte întemeindu-şi criticile, pe de-o parte, pe împrejurarea că gestionarea FNUASS revine în competenţa intimatei-pârâte CNAS, iar pe de altă parte, pe faptul că acordarea efectivă a medicamentaţiei revine în sarcina spitalelor, care beneficiază de autonomie financiară.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 251 din Legea nr. 95/2006, Ministerul Sănătăţii are atribuţia elaborării programelor de sănătate, în colaborare cu CNAS. În dezvoltarea acestor atribuţii, prevederile art. 2 - 4 din H.G. nr. 144/2010, privind organizarea Ministerului Sănătăţii, dispun următoarele:

"(2) Ministerul Sănătăţii îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

a) elaborează politici, strategii şi programe de acţiune în domeniul sănătăţii populaţiei, în acord cu Programul de guvernare, coordonează şi controlează implementarea politicilor, strategiilor şi programelor din domeniul sănătăţii populaţiei, la nivel naţional, regional şi local;

b) evaluează şi monitorizează starea de sănătate a populaţiei, ia măsuri pentru îmbunătăţirea acesteia şi informează Guvernul referitor la indicatorii de sănătate, tendinţele de evoluţie şi despre măsurile necesare pentru îmbunătăţirea acestora;

c) reglementează modul de organizare şi funcţionare a sistemului de sănătate;

d) monitorizează, controlează şi evaluează activitatea instituţiilor sanitare şi ia măsuri pentru îmbunătăţirea calităţii asistenţei medicale acordate populaţiei;

e) asigură, în colaborare cu instituţiile administraţiei publice centrale şi locale, resursele umane, materiale şi financiare necesare funcţionării instituţiilor din sistemul public de sănătate;

f) colaborează cu reprezentanţii autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, cu cei ai societăţii civile şi cu mass-media în scopul educaţiei pentru sănătate a populaţiei şi adoptării unui stil de viaţă sănătos;

g) participă la limitarea efectelor apărute în urma dezastrelor, calamităţilor şi epidemiilor în domeniul său de competenţă;

h) reprezintă Guvernul României în relaţiile cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi cu alte organisme internaţionale, în domenii de interes;

i) elaborează, implementează şi coordonează programe naţionale de sănătate, în scopul realizării obiectivelor politicii de sănătate publică;

j) gestionează, prin structuri specializate, programele internaţionale de asistenţă financiară pentru susţinerea reformei în sănătate şi pentru creşterea calităţii asistenţei medicale acordate populaţiei;

k) colaborează cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi implementează proiecte şi programe.

Art. 3. - În activitatea sa, Ministerul Sănătăţii urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective generale:

a) realizarea unui sistem de sănătate modern şi performant, adaptat nevoilor populaţiei şi compatibil cu cel din statele membre ale Uniunii Europene;

b) reorganizarea sistemului de sănătate, cu descentralizare organizaţională şi decizională;

c) îmbunătăţirea permanentă a stării de sănătate a populaţiei şi accesul echitabil la servicii de sănătate pentru toate categoriile de populaţie, inclusiv pentru cea din mediul rural;

d) dezvoltarea sistemului calităţii actului medical şi a siguranţei pacientului;

e) dezvoltarea unui sistem de alocare a resurselor în sănătate bazat pe criterii de transparenţă, calitate şi evidenţe medicale;

f) diversificarea şi utilizarea de noi metode de finanţare a serviciilor spitaliceşti care să aibă ca bază performanţa şi calitatea serviciilor oferite pacienţilor;

g) dezvoltarea asigurărilor private de sănătate;

h) definirea unor noi reguli de compensare şi de stabilire a preţului la medicamente pentru asigurarea utilizării în condiţii de cost/eficienţă a resurselor publice;

i) dezvoltarea unor politici sectoriale coerente de formare, dezvoltare şi alocare a resurselor umane în sectorul sanitar;

j) dezvoltarea sistemului de sănătate publică la nivel naţional, regional şi local în vederea eficientizării supravegherii şi controlului bolilor transmisibile, netransmisibile şi impactului factorilor de mediu asupra sănătăţii populaţiei;

k) elaborarea de strategii şi participarea la educaţia pentru sănătate a populaţiei în scopul adoptării unui stil de viaţă sănătos în vederea prevenirii îmbolnăvirilor şi al îmbunătăţirii indicatorilor demografici, creşterii calităţii vieţii şi reducerii nevoilor de îngrijiri medicale;

l) perfecţionarea managementului sistemului informatic al sistemului de sănătate.

Art. 4. - (1) În îndeplinirea obiectivelor prevăzute la art. 3, Ministerul Sănătăţii exercită atribuţiile prevăzute de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi alte atribuţii, aşa cum urmează:

1. organizează, coordonează şi controlează, după caz, activităţi de: asistenţă de sănătate publică, promovare a sănătăţii şi medicinei preventive, asistenţă medicală de urgenţă, curativă, de recuperare medicală, asistenţă medicală la domiciliu, care se acordă prin unităţile sanitare publice sau private, precum şi asistenţă de medicină legală şi de medicină sportivă;

2. asigură supravegherea şi controlul aplicării legislaţiei de către instituţiile şi organismele care au responsabilităţi în domeniul sănătăţii publice, al asigurărilor sociale de sănătate şi de către unităţile sanitare din sectorul privat de asistenţă medicală, colaborând în acest scop cu organismele profesionale din domeniul medico-sanitar din România, autorităţile publice locale şi cu alte instituţii abilitate;

4. fundamentează necesarul de servicii medicale, precum şi resursele financiare pentru funcţionarea sistemului de sănătate;

5. stabileşte şi controlează, împreună cu instituţiile competente, folosirea energiei nucleare în scopuri medicale;

6. gestionează resursele colectate în conformitate cu prevederile art. 362 din Legea nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare, asigurând cu prioritate îmbunătăţirea infrastructurii sistemului sanitar şi finanţarea programelor naţionale de sănătate; (...)"

Având în vedere aceste atribuţii, precum şi obiectul cererii de ordonanţă preşedinţială, prin care reclamantul solicita, cu caracter provizoriu, obligarea pârâţilor la protejarea dreptului său la viaţă, în principal prin asigurarea hrănirii intravenoase zilnice, conform indicaţiilor medicului curant, iar în subsidiar, prin decontarea gratuită, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală) a hrănirii intravenoase zilnice, nu se poate contesta legitimitatea procesuală pasivă a Ministerului Sănătăţii, autoritate căreia îi revine responsabilitatea primară de a proteja sănătatea populaţiei, prin stabilirea celor mai eficiente mecanisme de asistenţă medicală şi tratament, adaptate nevoilor pacienţilor.

În cauză, reclamantul a sesizat o chestiune vizând modalitatea de acordare şi decontare a hrănirii intravenoase, susţinând că nutriţia parenterală este asigurată în România doar în secţiile de anestezie şi terapie intensivă a spitalelor, nu şi la domiciliul pacientului, împrejurare care, în raport de nevoia reclamantului de a primi zilnic hrana intravenoasă, este o măsura de natură a afecta grav dreptul său la viaţă. Întrucât aceste susţineri pun în discuţie programul de tratament al pacienţilor care suferă de sindromul intestinului scurt, elaborat şi aplicat la nivel naţional, rezultă cu evidenţă că pârâtul Ministerului Sănătăţii are calitate procesuală pasivă în cauză.

Susţinerile intimatului-pârât Ministerul Sănătăţii, referitoare la atribuţia gestionării FNUASS, nu au relevanţă în stabilirea calităţii sale procesuale, această parte nefiind chemată în judecată în calitate de autoritate cu atribuţii în gestionarea fondului din care se decontează hrănirea intravenoasă, ci în calitate de organ central responsabil de organizarea, coordonarea şi controlul activităţilor referitoare la sănătatea publică.

Nici argumentul referitor la autonomia financiară a spitalelor publice nu poate fi reţinut, întrucât, potrivit art. 164 din Legea nr. 95/2006, activităţile organizatorice şi funcţionale cu caracter medico-sanitar din spitale sunt reglementate şi supuse controlului Ministerului Sănătăţii, iar potrivit art. 172 alin. (1) şi (6) din acelaşi act normativ, Ministerul Sănătăţii înfiinţează spitalele din structura proprie şi stabileşte structura organizatorică a acestora, precum şi, după caz, restructurarea sau reorganizarea acestor unităţi spitaliceşti. Prin urmare, deşi principiul de finanţare a spitalelor publice, inclusiv a celor din reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii, este bazat pe autonomie, organizarea şi supravegherea activităţii de servicii medicale revin instituţiei în subordinea căreia activează, aspect confirmat şi de dispoziţiile art. 176 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora managerul numit la conducerea spitalului public din reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii încheie contractul de management cu această autoritate ministerială.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, instanţa de control judiciar va respinge, ca neîntemeiate, susţinerile intimatei din cuprinsul cererii de recurs, reţinând că, potrivit art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, care administrează şi gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, fiind în măsură să ducă la îndeplinire solicitările cu caracter subsidiar, formulate de reclamant în cuprinsul cererii de ordonanţă preşedinţială, de a i se asigura tratamentul necesar în regim de compensare 100%, împrejurare ce fundamentează calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.

Contrar susţinerilor intimatei-pârâte, prezentul litigiu vizează regimul de decontare a serviciilor medicale din Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, reclamantul susţinând că acest regim nu este adaptat nevoilor sale medicale, nefiind decontată hrănirea intravenoasă la domiciliul pacientului, ci doar cea acordată în secţiile de terapie intensivă. Or, această chestiune vizează, în realitate, fondul cauzei, iar nu o problemă de calitate procesuală pasivă a CNAS, care face parte din cadrul procesual al cauzei în raport de calitatea sa de gestionar al FNUASS.

În ceea ce priveşte argumentul că între recurenta-pârâtă CNAS şi reclamant nu există niciun fel de raporturi juridice, generatoare de drepturi şi obligaţii reciproce, reclamantul având raporturi doar cu Casa de Asigurări de Sănătate Ialomiţa, Înalta Curte reţine că această casă regională de asigurări funcţionează, potrivit art. 277 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, în subordinea CNAS, gestionând bugetul fondului de asigurări sociale de sănătate la nivel local, astfel cum a fost aprobat de Preşedintele CNAS, în calitate de ordonator principal de credite.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile de nelegalitate formulate de intimaţii-pârâţi Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cu privire la calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.

II.2. Al doilea set de critici dezvoltat de intimaţii-pârâţi priveşte condiţiile de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale.

În esenţă, pârâţii au criticat sentinţa recurată, susţinând că nu sunt îndeplinite două dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 997 C. proc. civ., respectiv aparenţa de drept şi neprejudecarea fondului.

Referitor la cerinţa aparenţei de drept, intimata-pârâtă a invocat inexistenţa unui cadru legal corespunzător pretenţiilor reclamantului, care solicită asigurarea hrănirii intravenoase zilnice la domiciliu sau, în subsidiar, decontarea în regim de compensare integrală a hrănirii parenterale.

Înalta Curte are în vedere faptul că, spre deosebite de acţiunea de fond, procedura ordonanţei preşedinţiale nu presupune dovedirea, de către reclamant, a temeiniciei pretenţiei formulate. Aparenţa de drept este în favoarea reclamantului dacă poziţia acestuia, în cadrul raportului juridic generator al pretenţiilor sale, este preferabilă din punct de vedere legal, în condiţiile unei analize sumare a situaţiei de fapt şi a temeiurilor de drept incidente speţei.

În speţă, Înalta Curte constată că reclamantul a probat aparenţa de drept, dovedind că, deşi starea sa medicală impune hrănirea intravenoasă zilnică, pentru tot restul vieţii, conform indicaţiilor medicului curant dispuse prin Referatul medical nr. x din 8 mai 2019, modalitatea de furnizare şi de decontare a serviciului medical, respectiv doar în cadrul secţiilor de terapie intensivă a spitalelor, poate să-i afecteze calitatea vieţii şi chiar să aducă atingere dreptului său la viaţă. Reglementarea condiţiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformarea legislaţiei interne cu prevederile constituţionale invocate de reclamant, urmează a fi examinate în cadrul acţiunii de fond, unde vor fi avute în vedere şi apărările pârâţilor referitoare la exigenţele schemei de tratament şi la necesitatea acordării acesteia de către personal specializat, doar în cadrul unităţilor spitaliceşti. Însă, pentru admiterea prezentei ordonanţe preşedinţiale este suficient a se constata, la o analiză sumară, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientului, într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâţilor.

Prin urmare, dispunerea măsurii provizorii de asigurare a hrănirii intravenoase zilnice, conform indicaţiilor medicului curant, iar în subsidiar, decontarea hrănirii intravenoase, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), până la data pronunţării asupra fondului litigiului, este de natură să contribuie la protejarea dreptului la viaţă al reclamantului, drept consacrat atât de art. 22 din Constituţia României, cât şi de art. 2 din Convenţia europeană privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, căruia îi corespunde obligaţia corelativă a statului de a asigura respectarea acest drept prin luarea măsurilor necesare în acest sens.

Recurenţii-pârâţi au susţinut a nu fi îndeplinită nici cea de-a doua condiţie de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, referitoare la neprejudecarea fondului, întrucât nu poate fi acceptată o solicitare de asigurare a tratamentului în discuţie, în mod provizoriu, atât timp cât cadrul normativ nu permite o asemenea soluţie.

Înalta Curte constată că această susţinere se referă, de fapt, tot la neîndeplinirea condiţiei privind existenţa aparenţei dreptului în favoarea reclamantului, recurenţii reluând aspectele vizând lipsa cadrului legal care să-i permită reclamantului asigurarea hrănirii intravenoase zilnice la domiciliu sau compensarea tratamentului 100% (fără contribuţie personală), aspecte invocate în cadrul criticii privind neîndeplinirea primei condiţii şi analizate de instanţa de control judiciar în paragrafele anterioare.

A mai susţinut recurenta-pârâtă CNAS că analiza necesară în vederea soluţionării prezentei cauze presupune un probatoriu complex, care nu se poate administra decât în cadrul acţiunii de fond. Cu privire la această susţinere, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a precizat în cuprinsul sentinţei că nu are de cercetat fondul dreptului disputat de părţi (dreptul reclamantului la asigurarea hrănirii intravenoase, conform indicaţiilor medicului curant, iar în subsidiar, decontarea gratuită, în regim de compensare 100% a acestui tratament), acesta urmând a fi stabilit în cadrul litigiului ce face obiectul dosarului înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2019.

Măsura solicitată de reclamant are caracter provizoriu, fiind limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului şi constă în recunoaşterea de către pârâţi a dreptului reclamantului de a beneficia de hrănirea intravenoasă la domiciliu ori de a-i fi decontat integral costul acestui tratament. Prin urmare, condiţia neprejudecării fondului raportului juridic litigios decurge din condiţia referitoare la caracterul provizoriu al măsurii ce urmează a fi dispusă, cu atât mai mult cu cât, fiind o obligaţie pecuniară, evaluabilă în bani, măsura nu are caracter definitiv, existând posibilitatea întoarcerii executării, în condiţiile legii.

Contrar susţinerii recurentei-pârâte Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, în cauză nu poate fi vorba despre un tratament preferenţial acordat unui cetăţean în defavoarea altui cetăţean, cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără discriminări şi fără privilegii, respectiv drepturi egale pentru toţi asiguraţii din sistemul de asigurări sociale de sănătate, ci despre îndeplinirea obligaţiei de asigurare a unei asistenţe medicale adecvate pacienţilor, obligaţie la care face referire şi jurisprudenţa CEDO citată în considerentele sentinţei recurate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva Sentinţei civile nr. 131 din 25 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2019.

GGC - LM