Judicial salary recalculation dispute; lack of procedural interest after administrative fulfillment of wage claims

Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 24 martie 2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Suceava, a solicitat:

- obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015), un nou ordin de salarizare, în acord cu art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei;

- obligarea pârâţilor, în solidar, începând cu data de 09.04.2015 şi până la emiterea noului ordin de salarizare, la plata diferenţei salariale rezultată din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/în funcţie ulterior datei de 01 ianuarie 2011, în temeiul art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2300 din 29 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

a) a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Suceava;

b) a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită pentru reclamant ordinul de încadrare salarială, cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015;

c) a obligat pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Suceava să efectueze demersurile necesare şi să plătească către reclamant eventualele diferenţe salariale rezultate în urma aplicării dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015 la zi.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 2300 din 29 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

O primă critică de nelegalitate priveşte greşita aplicare de către instanţa de fond a prevederile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, recurentul-pârât susţinând că acest text de lege nu este aplicabil categoriei profesionale a judecătorilor. În opinia pârâtului, această prevedere este de strictă aplicare şi vizează numai categoriile profesionale indicate, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, iar în cazul sistemului justiţiei, se aplică numai categoriei funcţionarilor publici şi personalului contractual.

Prin cea de-a doua critică de nelegalitate, recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă l-a obligat în mod greşit la plata diferenţelor salariale, întrucât această atribuţie legală revine instituţiei angajatoare, pârâtul având doar obligaţia de a vira sumele necesare plăţilor, iar nu de a efectua în concret plata acestora.

3.2. Prin cererea înregistrată la dosarul instanţei de recurs la data de 14 mai 2019, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii, ca rămasă fără obiect, motivat de împrejurarea că, prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1469/C/24.05.2017, emis în aplicarea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 4680/C/2016, s-a stabilit indemnizaţia individuală cuvenită intimatului-reclamant, în modalitatea solicitată prin cererea de chemare în judecată, fiind achitate şi diferenţele salariale rezultate din acest mod de calcul.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare la dosarul instanţei de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată, pentru următoarele considerentele:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi iniţiat şi întreţinut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziţii aplicabile şi în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât şi în căile de atac.

Întrucât cauza de faţă are drept obiect obligarea recurentului-pârât la emiterea unui nou ordin de încadrare salarială, în acord cu prevederile legale invocate de reclamant, în stabilirea interesului procesual al susţinerii recursului se au în vedere şi modificările survenite ulterior pronunţării hotărârii atacate, respectiv actele administrative emise în vederea punerii în aplicare a sentinţei recurate.

Înalta Curte reţine că, potrivit înscrisurilor de la dosar, la data de 24.05.2017, recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a emis Ordinul nr. 1469/C/2017, prin care a recalculat cuantumul indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi al sporurilor cuvenite reclamantului, la nivelul maxim permis de prevederile legale, începând cu data de 09.04.2015. Totodată, reclamantului i-au fost achitate diferenţele salariale rezultate din aplicarea acestui ordin.

În raport de această împrejurare, Înalta Curte reţine că, în prezent, nu mai subzistă interesul procesual al susţinerii recursului, având în vedere că recurentul-pârât, ulterior promovării căii de atac, şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite prin sentinţa de fond, cu efectul unei recunoaşteri implicite a pretenţiilor reclamantului. Prin urmare, interesul de a acţiona al pârâtului nu mai este actual, potrivit art. 33 din C. proc. civ., astfel că nu este îndeplinită condiţia de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului şi va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului.

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 2300 din 29 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2019.