Suspension of execution of tax assessment decisions upheld as justified by statute of limitations and imminent financial harm.

Asupra cererii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018 din 26.07.2018, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Sector 4 a Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.06.2018 emisă de Administraţia Sector 4 a Finanţelor Publice, a Deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii aferente impozitului pe profit nr. x/12.07.2018 şi a Deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii aferente TVA nr. x/12.07.2018 emise de DGRFP Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 3670 din data de 19 septembrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Sector 4 a Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii.

A dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.06.2018 emisă de Administraţia Sector 4 a Finanţelor Publice, a Deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii aferente impozitului pe profit nr. x/12.07.2018 şi a Deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii aferente TVA nr. x din data de 12.07.2018 emise de DGRFP Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, până la pronunţarea instanţei de fond.

3. Cererile de recurs

Împotriva Sentinţei nr. 3670 din data de 19 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Sector 4 a Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii.

Prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a arătat că hotărârea este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material [art. 488 alin. (8) C. proc. civ.] pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, consideră că, în mod eronat, instanţa de fond a constatat că acestea ar fi îndeplinite în prezenta cauză.

I. Existenţa unui caz bine justificat.

Consideră că reclamanta nu a făcut dovada că această primă condiţie, prevăzută de lege, este îndeplinită.

"În privinţa cazului bine justificat, ca şi condiţie prevăzută în mod expres de legiuitor pentru suspendarea executării unui act administrativ, nu s-a făcut dovada existenţei acestuia, recurenta-reclamantă aducând în discuţie doar aprecieri cu caracter general privitoare la nelegalitatea actelor administrative" (Extras din Decizia nr. 4411/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. x/2006).

Cazul bine justificat se referă la existenţa unei puternice îndoieli asupra legalităţii actului administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată, având în vedere prezumţia de legalitate şi veridicitate de care se bucură actul administrativ.

Astfel, instanţa de fond a reţinut ca "impunerea în anul 2018 a unor obligaţii fiscale aferente anului 2011(...), este în aparenţă, făcută cu nerespectarea termenului de prescripţie de 5 ani în care organul fiscal putea stabili creanţa fiscală."

Or, din actele aflate la dosarul cauzei nu se poate retine existenta unei asemenea îndoieli, întrucât motivele invocate de reclamantă prin cererea de suspendare şi reţinute de către instanţa de fond reprezintă susţineri care necesită o analiză pe fond a însăşi raportului juridic dedus judecaţii.

De asemenea, instanţa de fond reţine ca "organele fiscale nu motivează de ce consideră ca sunt nedeductibile cheltuielile cu achiziţii efectuate de reclamantă de la B. export SRL, în condiţiile în care nu reţin că achiziţiile efectuate de reclamantă ar fi nereale, ci invocă doar faptul că nu se cunosc furnizorii reali ai bunurilor livrate către B. SRL."

Însă, aceste împrejurări invocate de către instanţa de fond nu au cum să reprezinte "o îndoială asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ contestat", întrucât, acestea sunt simple "aprecieri cu caracter general privitoare la nelegalitatea actului administrativ contestat". Or, potrivit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: "În privinţa cazului bine justificat, ca şi condiţie prevăzută în mod expres de legiuitor pentru suspendarea executării unui act administrativ, nu s-a făcut dovada existenţei acestuia, recurenta-reclamantă aducând în discuţie doar aprecieri cu caracter general privitoare ta nelegalitatea actelor administrative" (Extras din Decizia nr. 4411/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. x/2006).

Cazul bine justificat se referă la existenţa unei puternice îndoieli asupra legalităţii actului administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată, având în vedere prezumţia de legalitate şi veridicitate de care se bucură actul administrativ.

Or, din actele aflate la dosarul cauzei nu se poate retine existenţa unei asemenea îndoieli, întrucât "împrejurările" reţinute de instanţa de fond, necesită o analiză pe fond a însăşi raportului juridic dedus judecaţii.

Având în vedere argumentele expuse mai sus şi neconstatându-se existenţa unor motive vădite de nelegalitate a Deciziei de impunere x nr. 66/29.06.2018 emisă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti -Administraţia Sector 4 a Finanţelor Publice, a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii aferente impozitului pe profit nr. x/12.07.2018 şi a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii aferente TVA nr. x/12.07.2018 emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti -Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijloci, instanţa nu avea cum să reţină că în cauză este îndeplinită condiţia existenţei cazului bine justificat, prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât actele fiscale se bucură de prezumţia de legalitate.

II. În ceea ce priveşte a doua condiţie, respectiv prevenirea unei pagube iminente se arată că:

"Paguba iminenta este definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 drept prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidenţă sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionarii unei autorităţi publice ori a unui serviciu public.

Suspendarea executării este însă o măsură de excepţie, care se justifică numai dacă actul administrativ conţine dispoziţii a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anularii actului, condiţie care nu este îndeplinită în cauză." (Extras din Decizia nr. 2419/10.05.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. x/2006).

Or, instanţa de fond, în motivarea cererii sale de suspendare a avut în vedere faptul că ar exista posibilitatea începerii procedurii de executare silită a sumei stabilită în sarcina reclamantei al cărei cuantum este foarte mare, însă cu privire la acest aspect recurenta arată că "actul administrativ emis se bucură de prezumţia de legalitate, astfel că executarea acestuia nu poate fi considerată ca producătoare a unei pagube iminente, iar în final, faptul că a început executarea silită, nu înseamnă că a fost dovedită vătămarea şi, prin aceasta, cazul bine justificat, întrucât nu rezultă din probele administrate, că această vătămare este ireparabilă în activitatea societăţii" (Extras din Decizia nr. 3539/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosar nr. x/2004).

Totodată în ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente prin Decizia nr. 3534/16.10.2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a constatat că "nu există nici o dovadă din care să rezulte că executarea actelor administrative fiscale examinate ar fi determinat un prejudiciu material viitor şi previzibil [art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004]. Jurisprudenţa relevantă în această materie (...) a stabilit că iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată; simpla executare a unui act fiscal nu produce prin ea însăşi o pagubă."

Întrucât actele administrative emisese bucură de prezumţia de legalitate, executarea acestora nu poate fi considerată ca producătoare a unei pagube iminente.

Îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminenţa producerii pagubei invocate, sub acest aspect fiind lipsite de relevanţă simplele afirmaţii făcute în acţiunea formulată de reclamantă şi reţinute de către instanţa de fond. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 3486/21.09.2007, în Jurisprudenţa 2007 II, p.134).

De asemenea, în ceea ce priveşte paguba iminentă, prin Decizia civilă nr. 588/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a reţinut că "simpla menţionare a creanţei constatate şi a valorii ei nu duce, de facto, la constatarea că există o pagubă iminentă", în cauză nefiind făcută dovada pagubei iminente.

Astfel, argumentele reclamantei aduse în susţinerea cererii de suspendare, nu sunt de natura să facă dovada îndeplinirii cumulative a celor două condiţii prevăzute de lege, acestea neputând fi reţinute în soluţionarea favorabilă a cauzei, simplele afirmaţii neurmate de dovedirea unei situaţii care sa probeze cazul bine justificat al cererii de suspendare şi iminenţa producerii unei pagube nu sunt de natură să conducă la suspendarea executării actelor contestate.

Având în vedere faptul că măsura suspendării a fost reglementata de art. 14 din Legea nr. 554/2004, printr-o norma permisivă şi nu imperativă, recurenta apreciază că instanţa de fond trebuia să analizeze temeinicia cererii de suspendare numai în contextul situaţiei de fapt dovedite.

Prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti-Administraţia Sector 4 a Finanţelor Publice a solicitat în principal, în conformitate cu prevederile art. 186 C. proc. civ., repunerea în termenul de formulare a recursului, raportat la următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ. "partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate (...)".

Prevederile legale mai sus menţionate sunt aplicabile speţei de faţă raportat la următoarele:

La data de 29.10.2019 (conform ştampilei oficiului poştal) a fost depusă la sediul Administraţiei Sectorului 4 a Finanţelor Publice din Bucureşti, str. x, comunicarea hotărârii civile nr. 3670 din 19 septembrie 2018. Ulterior, la data de 05 noiembrie 2018, a fost înregistrată la sediul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti comunicarea hotărârii civile nr. 3670 din 19 septembrie 2018.

După cum rezultă din întâmpinarea efectuată în cauză, a indicat în mod expres ca toate actele îndeplinite în cauză să fie comunicate la sediul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti, respectiv în str. x, Bucureşti.

Art. 158 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "în caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea menţiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau 156

Potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (1), lit. a) şi b) C. proc. civ.:

"(1) Vor fi citaţi:

1. statul, prin Ministerul Finanţelor Publice sau alte organe anume desemnate în acest scop de lege, la sediul acestora;

2. unităţile administrativ-teritoriale şi celelalte persoane juridice de drept public, prin cei însărcinaţi să le reprezinte Injustiţie, la sediul acestora (...)".

Alin. (2) al art. 155 C. proc. civ. prevede expres următoarele: "(...) în cazurile prevăzute la alin. (1) pct. 1 şi 2. statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, unităţile administrativ-teritoriale, precum şi celelalte persoane juridice de drept public îşi pot alege un sediu procesual la care vor fi comunicate toate actele de procedură."

Astfel, din coroborarea textelor legale mai sus citate şi având în vedere că hotărârea pronunţată a fost comunicată la o altă adresă decât cea indicată în mod expres de către recurentă, consideră că sunt aplicabile prevederile art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea celor mai sus învederate solicită admiterea cererii de repunere în termenul de recurs şi să se constate că recursul formulat de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Sectorului 4 a Finanţelor Publice este formulat în termen.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond, aceasta este nelegală şi netemeinică, fiind pronunţată cu nesocotirea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Prezumţia de legalitate şi de veridicitate de care se bucură actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu. Este cunoscut faptul că actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu, neexecutarea lui fiind contrară unei bune ordini juridice, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.

În consecinţă, suspendarea actului administrativ ca operaţiune juridică de întrerupere vremelnică a efectului acestuia, apare ca o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu (executio ex officio).

Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în baza căruia este introdusă cererea de faţă, stabileşte că "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond."

După cum rezultă din articolul amintit mai sus, suspendarea executării actului administrativ fiscal trebuie să fie bine justificată. Aspectele indicate de către reclamantă nu sunt în măsură să justifice suspendarea executării actelor administrative emise de către subscrisa recurentă, mai mult, motivele invocate de către reclamant vizează în fapt fondul cauzei, respectiv nelegalitatea actelor ce fac obiectul cererii de suspendare.

În caz contrar, s-ar anticipa soluţia ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate.de care se bucură un act administrativ.

Cele reţinute de către instanţa de fond cu privire la nelegalitatea actelor administrative contestate nu pot fi primite sub pretextul că se tinde la înfăţişarea cazului bine justificat.

Cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea unui act întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul unei acţiuni în anulare.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului trebuie să rezulte cu uşurinţă şi în urma unei cercetări sumare a aparentei dreptului, îndoieli care să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, pentru constatarea îndeplinirii acestei condiţii, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (reţinute şi de Înalta Curte în jurisprudenţa sa constantă) ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competentei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea executării acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri numai prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ; instanţa are, deci, posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.

Or, după cum rezultă din motivarea instanţei de fond, aceasta a procedat la analiza fondului, argumentele reţinute în motivarea soluţiei sale vizând eminamente aspecte ce ţin de fondul cauzei.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, aceasta presupune producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat. Înalta Curte a precizat că iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, sub acest aspect fiind lipsite de relevanţă simplele afirmaţii făcute.

După cum s-a reţinut în practica instanţelor de judecată, în cazul actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiţiei prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită şi demonstrată prin simpla susţinere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerinţă este presupusă în majoritatea actelor administrativ-fiscale din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.

Or, în motivarea instanţei de fond nu se arată, în concret, în ce constă prejudiciul şi cât este de iminent, adică imediat, şi nu într-un viitor nedeterminat, în producerea lui.

Noţiunea de pagubă iminentă se referă la o perturbare previzibilă, gravă a funcţionarii unei autorităţi publice, după caz a unui serviciu public, condiţii pe care reclamantul nu le poate justifica.

Mai mult decât atât, o eventuală suspendare a executării lipseşte de eficienţă instituţia prevăzută de Legea contenciosului administrativ, întrucât, în speţă, are efect contrar celui pentru care a fost edictată.

Întrucât legalitatea şi temeinicia actelor administrative din speţă sunt supuse controlului judiciar în cadrul contestaţiei formulate împotriva acestora, iar în situaţia în care instanţa apreciază ca întemeiată contestaţia, anulând decizia se pronunţă asupra dreptului respectiv, dispunând măsurile legale ce se impun, inclusiv reparatorii, apreciază că prejudiciul nu este unul care nu se poate repara, câtă vreme în cazul constatării nelegalităţii deciziilor în speţă, repararea este integrală, neexistând riscul imposibilităţii reparării sau păgubirii acestui drept.

În acest context îşi găseşte aplicabilitatea unul dintre principiile ce guvernează dreptul administrativ potrivit căruia, interesul public primează în faţa interesului privat având în vedere că interesele statului sunt interesele colectivităţii, prin urmare, trebuie să aibă întâietate faţă de cele ale individului.

Totodată, judecătorul fondului s-a limitat doar la invocarea unor aspecte cu caracter pur ipotetic. Astfel, "curtea apreciază că este previzibil că achitarea obligaţiilor impuse prin decizia de impunere va duce la imposibilitatea pentru reclamantă de a-şi plăti obligaţiile faţă de salariaţi şi partenerii contractuali, ceea ce va atrage intrarea în insolvenţă a societăţii reclamante".

În realitate însă, instanţa de fond nu a avut în vedere că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că nu s-au emis acte de executare (somaţii, titluri executorii, popriri), care să afecteze veniturile reclamantei.

Mai mult decât atât, în cazul în care s-ar înfiinţa măsuri de executare silită, reclamanta ar avea la dispoziţie calea întoarcerii executării silite, nefiind astfel prejudiciată în vreun fel.

De asemenea, o ipotetică instituire a măsurile de executare silită nu poate afecta nici realizarea proiectului în care reclamanta este implicată, în condiţiile în care C. proc. fisc. acordă contribuabililor diverse facilităţi (eşalonare, amânare, etc).

Nu în ultimul rând, o eventuală intrare în insolvabilitate nu se produce sine die, ci presupune parcurgerea unor etape reglementate strict de către legiuitor.

În raport de cele mai sus menţionate recurenta solicită admiterea prezentului recurs, casarea hotărârii recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate şi menţinerea hotărârii pronunţate de către instanţa de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 28 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 06 februarie 2019.

6. Soluţia instanţei de recurs

Cu privire la cererea de repunere în termenul de recurs, formulată de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în reprezentarea Administraţiei Sectorului 4 a Finanţelor Publice, în şedinţa din data de 06.02.2019 Înalta Curte a reţinut, că cererea de repunere în termen este lipsită de obiect întrucât comunicarea sentinţei nu s-a făcut la adresa corectă, iar termenul de recurs nu a început să curgă.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţii-pârâţi, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În cauză, reclamanta A. SRL a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.06.2018 emisă de Administraţia Sector 4 a Finanţelor Publice, a Deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii aferente impozitului pe profit nr. x/12.07.2018 şi a Deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii aferente TVA nr. x/12.07.2018 emise de DGRFP Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Prin motivele de recurs formulate, ambii recurenţi au susţinut neîndeplinirea condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond."

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantului (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

Referitor la noţiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În cauză, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, prima instanţă reţinând în mod corect că argumentele reclamantei cu privire la încălcarea termenului de stabilire a creanţelor fiscale şi nemotivarea corespunzătoare a deciziei de impunere x/29.06.2018 sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului. În acest sens va fi avută în vedere jurisprudenţa europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, IMS Health Inc. şi Comisia CE, prin care s-a reţinut că cerinţa cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existenţa "cel puţin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate".

Prin decizia de impunere x/29.06.2018 ce face obiectul litigiului de faţă, recurentul-pârât a reţinut că: "Perioada verificată este 01.01.2011 - 31.12.2016. În urma inspecţiei fiscale s-a constatat o diferenţă de impozit pe profit în sumă de 606.398 RON aferentă cheltuielilor înregistrate în evidenţa contabilă de SC A. SRL reprezentând materii prime şi amortizare echipamente tehnologice de la SC B. SRL, pentru care societatea nu a prezentat documente justificative care nu îndeplinesc condiţia de documente legale de provenienţă, întrucât nu se cunosc furnizorii reali ai bunurilor. Deoarece, la momentul efectuării verificării de către inspectorii Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală 3 Alexandria, precum şi conform constatărilor echipei de inspecţie fiscală, societatea nu a prezentat documentele justificative, organele de inspecţie fiscală din cadrul AS4FP, nu au acordat SC A. SRL dreptul de deducere pentru cheltuielile reprezentând echipamente tehnologice,precum şi materii prime alimentare şi nealimentare, înregistrate în evidenţa contabilă în perioada verificată în sumă totală de 3.789.991 RON, aferentă facturilor emise de SC B. SRL".

Cu privire la acest aspect, în mod corect a reţinut prima instanţă incidenţa dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003 potrivit cărora, dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa.

Aşa fiind, impunerea în anul 2018 a unor obligaţii fiscale aferente anului 2011, în condiţiile în care inspecţia fiscală a fost declanşată în anul 2017, este, în aparenţă, făcută cu nerespectarea termenului de prescripţie de 5 ani în care organul fiscal putea stabili creanţa fiscală, iar această împrejurare a fost reţinută de către instanţa fondului ca un indiciu al aparentei nelegalităţi a actului administrativ.

Cu privire la nemotivarea corespunzătoare a deciziei de impunere nr. x/29.06.2018, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă constată că organele fiscale nu au motivat de ce au considerat că sunt nedeductibile cheltuielile cu achiziţiile efectuate de reclamantă de la B. SRL, în condiţiile în care au invocat doar faptul că nu se cunosc furnizorii reali ai bunurilor livrate către B. SRL, fără a reţine că achiziţiile efectuate de reclamantă ar fi nereale.

Având în vedere că, din decizia de impunere contestată, rezultă că mărfurile respective au intrat în gestiunea reclamantei (existau NIR-uri care confirmau aceste livrări), că s-au prezentat documente justificative întocmite conform prevederilor legale şi că reclamantei nu i s-a reţinut vreun aspect legat de participarea la o pretinsă fraudă săvârşită anterior pe lanţul de distribuţie, în mod corect prima instanţă a apreciat că raţionamentul organelor fiscale este incomplet, iar acest aspect creează o îndoială serioasă în privinţa legalităţii deciziei de impunere.

În concluzie, instanţa de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actului administrativ atacate, criticile recurenţilor-pârâţi fiind nefondate.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, recurenţii-pârâţi au arătat că instanţa de fond nu a avut în vedere că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că nu s-au emis acte de executare (somaţii, titluri executorii, popriri), care să afecteze veniturile reclamantei.

Mai mult decât atât, în cazul în care s-ar înfiinţa măsuri de executare silită, reclamanta ar avea la dispoziţie calea întoarcerii executării silite, nefiind astfel prejudiciată în vreun fel.

De asemenea, o ipotetică instituire a măsurile de executare silită nu poate afecta nici realizarea proiectului în care reclamanta este implicată, în condiţiile în care C. proc. fisc. acordă contribuabililor diverse facilităţi (eşalonare, amânare, etc).

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că, instanţa de fond a apreciat corect, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, că, raportat la valoarea corecţiei financiare aplicate, punerea în executare a actului administrativ atacat, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanţa de judecată, ar perturba grav activitatea reclamantei şi ar putea genera prejudicii de ordin material, ţinând cont şi de cuantumul sumei stabilite în sarcina reclamantei (3.103.468 RON), precum şi faptul că la dosarul cauzei s-au depus înscrisuri din care rezultă că aceasta are o serie de credite cu valori mari luate de la unităţi bancare pentru finanţarea activităţi, precum şi o serie de datorii către diverşi furnizori, care, de asemenea, au un cuantum foarte ridicat, fiind emise şi numeroase bilete la ordin.

Înalta Curte reţine şi faptul că prezumarea de către instanţa de judecată a unor consecinţe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activităţii societăţii, nu echivalează cu o motivare ipotetică, lipsită de suport probator, astfel cum susţin recurenţii-pârâţi, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiţia cazului bine justificat, cât şi condiţia iminenţei pagubei, astfel încât hotărârea primei instanţe este legală, fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, iar soluţia de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

7. Temeiul de drept al soluţiei

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentele-pârâte Direcţia Generală A Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală Pentru Contribuabili Mijlocii şi Direcţia Generală A Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Sector 4 A Finanţelor Publice împotriva Sentinţei nr. 3670 din 19 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2018, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 februarie 2019.

GGC - GV