Retrocession of church property to religious entity vs. public foundation title in land registry

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş la data de 05.09. 2016, reclamantele Arhiepiscopia Romano - Catolică Alba Iulia şi A. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparţinut cultelor religioase din România, comunicată pe data de 11.08.2016, să se dispună anularea în tot a Deciziei nr. 5812 din data de 07.07.2016. emisă de Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, comunicată pe data de 11.08.2016, să se admită cererea de retrocedare înregistrată cu nr. x/30.01.2003 la Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparţinut cultelor religioase din România.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 41 din 12 aprilie 2017 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi, în consecinţă, a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României-Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România, ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României-Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi A.. pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

II.Analiza cererii de recurs

1. Motivele de fapt şi de drept relevante

Este de precizat faptul că pe rolul instanţelor - Curţi de apel, au fost introduse mai multe cereri cu obiect relativ similar, recursurile fiind de competenţa ÎCCJ, al cărei rol de unificare a jurisprudenţei are a se vădi şi în prezenta cauză.

În fapt, în speţe provenind de la Curtea de Apel Cluj a figurat ca reclamantă doar Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, în timp ce în prezenta reclamanta figurează şi A. faţă de care acţiunea din prezenta a fost respinsă ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a susţinut faptul că prima instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, deşi nu a fost invocată de către parata/instanţa din oficiu si nici nu a fost pusa in discuţia părţilor, astfel încălcându-se dispoziţiile art. 22 alin. (2) si (6) din C. proc. civ.

Deşi nici parata si nici instanţa din oficiu nu au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a Arhiepiscopiei pe motivul că cererea de retrocedare nu a fost formulată de reclamanta în nume propriu ci pentru Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, instanţa s-a pronunţat cu privire la o lipsă a calităţii procesuale active a recurentei pe motivul ca Cererea de chemare în judecată ce viza Decizia emisa de Comisia speciala de Retrocedare a fost formulata in nume propriu si nu "pentru" Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, aceasta argumentaţie apărând pentru prima oara în cuprinsul considerentelor Sentinţei atacate (pag. 12).

S-a motivat că din cuprinsul întâmpinării, reiese ca pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active motivat de lipsa calităţii Arhiepiscopiei de "persoana îndreptăţită" la retrocedare, in accepţiunea O.U.G. nr. 94/2000, argumentând-o prin lipsa unei identităţi dintre persoana menţionată ca proprietar în Cartea Funciara si persoana care a solicitat retrocedarea, (pag. 7-8 din cuprinsul întâmpinării depuse în Dosarul nr. x/2016- dosarul din care a fost disjunsa prezenta cauza).

Greşeala ar apare astfel din perspectiva modalităţii prin care instanţa a analizat excepţia.

În realitate prin întâmpinare, Comisia Specială de Retrocedare a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a Arhiepiscopiei Romano-Catolică Alba Iulia, excepţie ce a cerut a fi unită cu fondul în baza probatoriului ce a fi administrat.

La filele x din întâmpinare, se fac doar precizări valabile însă şi pentru "susţinerea în fond a deciziei contestate".

Întregul ansamblu probator administrat a tins să dovedească lipsa calităţii Arhiepiscopiei de a dobândi respectivul imobil în cadrul procesual strict al legii speciale aplicabile.

În aceste condiţii nu apare incident acest motiv de casare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a arătat că în mod greşit s-a reţinut că actiunea în contencios administrativ ar fi fost formulata de Arhiepiscopie în nume propriu, si nu "pentru" Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia, sub acest aspect încălcând dispoziţiile art. 36 din C. proc. civ.

Partea a susţinut că în cuprinsul Cererii de chemare în judecata, nu a solicitat ca retrocedarea sa se facă în favoarea Arhiepiscopiei în nume propriu, iar toata argumentaţia a fost în sensul justificării calităţii de "persoana îndreptăţită" la retrocedare a Consiliului Arhidiecezei Romano Catolice.

In aceste condiţii, rezultă că acţiunea în contencios administrativ a fost formulată de către Arhiepiscopie "în numele şi pentru" Consiliul Arhidiecezei Romano Catolice de Alba Iulia şi nu în nume propriu.

În acest context recurenta a apreciat că instanţa s-a pronunţat şi pe fondul acţiunii.

În realitate după cum relevă atât dispozitivul sentinţei cât şi concluziile din considerente, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active apreciindu-se, ca neîntemeiate apărările reclamantei privind calitatea sa de succesoare în drepturi a proprietarului bunului revendicat în cauză.

În esenţă problema ce trebuia analizată era pe de o parte cea a realităţii celor înscrise în Cărţile Funciare şi pe de alta a entităţilor denumite "fonduri" în legislaţia imperiului Habsburgic.

Instanţa de recurs apreciază că identitatea dintre proprietarul drumului şi titularul dreptului de proprietate în zona Cărţilor Funciare a fost cu prisosinţă rezolvată pe cale legislativă şi jurisprudenţială astfel că o altă motivare nu mai are a fi făcută.

Înainte de a examina calitatea recurentului ca titular al dreptului de proprietate şi dintr-o calitate de pretins succesor în drepturi a proprietarului titular, se cuvine a se reaminti faptul că problema analizată nu este nouă, ea regăsindu-se într-un mod s-au altul în toate regiunile aflate până în anul 1918 sub stăpânirea Imperiului Habsburgic deci supusă unei legislaţii şi nu doar acesteia ci şi a unui mod de organizare a statului total diferită celui de inspiraţie franceză întâlnit în Vechiul Regat, şi care după Unirea din 1918, treptat - dovadă că diferenţele erau profunde s-a unificat în decenii.

Pentru că în această motivare nu este nici locul nici posibilitatea descrierii prefacerilor socio-politice din Centrul Europei din perioada secolelor 18-19, se cuvine a se aminti că, ceea ce în Vechiul Regat s-a numit "Secularizarea averilor Mănăştireşti se realiseta de A.I.Cuza în 1862, s-a realizat în landurile Germaniei şi Austriei cu mult înainte.

S-a optat însă pentru o formulă diferită proprietatea trecându-se unor fonduri publice (ulterior în legislaţia post 1918 traduse prin fundaţii/fundaţiuni).

Acestea, dat fiind faptul că s-a constituit preponderent din averi bisericeşti (adică "daniile" din Moldova şi Valahia) erau administrate de consilii compuse preponderent din reprezentanţii bisericii şi autorităţii - evident cei care la acea dată reprezentau clasa superioară a societăţii.

Din cauza acestei puteri de decizie administrative a intervenit de cele mai multe ori şi confuzie cu adevăratul proprietar.

Situaţia analizată în prezenta nu e singulară, spre exemplu şi în Bucovina după ocuparea ei din averile bisericeşti naţionalizate se creează un Fond Bisericesc Greco-Ortodox cu administrare iniţial a Bisericii, ulterior şi a funcţionarilor statului.

De altfel, şi după 1918 variantele legislative de organizare nu difereau decât în a-l pune în vârful conducerii fie pe Şeful Statului, fie pe Mitropolitul Bucovinei.

Oricum, indiferent de micile variaţiuni legislative scopul acestor fonduri era ajutorarea, din profitul lor economic, a bisericilor, şcolilor, angajaţilor civili şi eclesiastiei.

Că acesta a fost scopul o dovedeşte şi organizarea similară a saşilor care sub denumirea ce s-a tradus "Universitatea săsească şi a celor 7 magistraţi saşi", administrează averile şcolare şi bisericeşti din Transilvania - Fondus Regius.

Ca o observaţie, acestea din urmă asigurau "dotaţiunea" şi pentru şcoli şi biserici româneşti (Ion Rusu Abrudeanu - România şi Războiul Mondial, Bucureşti, Ed Socec, 1921, p-146-147).

Revenind la speţă concluziile recurentei nu pot contrazice cele detaliate în sentinţa atacată.

- Astfel, din punct de vedere juridic termeni de genul "entităţi de drept public altele decât cele aparţinând Cultelor romano-catolice" nu pot escamota realitatea proprietarului înscris în Cartea Funciară, cu observaţia că nu este vorba cum se pretinde de bunuri "proprietatea statului" ci de bunuri proprietate publică.

- Nici faptul că actele în numele Fondului s-au făcut prin împuterniciţii săi consiliul de administraţie, şi nu direct de Biserică (fapt recunoscut de parte), nu poate decât întări aceeaşi concluzie, aspect valabil şi pentru alte acte de dispoziţie decât înscrieri în Cartea Funciară.

- Faptul exproprierii Fondului de altfel în aceeaşi perioadă se expropia şi averea Fondului Bisericesc public din Bucovina, nu are relevanţă reală, faptul că autorităţile comuniste la preluarea puterii au înţeles să uzeze de aceasta nu de desfiinţarea şi lichidarea persoanei juridice nu poate decât face loc la comentarii şi nu la aprecieri asupra actului juridic .

Oricum câtă vreme problema realei proprietăţi a fost tranşată prin hotărâri judecătoreşti cu putere de lucru judecat, atât în perioada interbelică, cât şi după 1990, repunerea în discuţie a acestor dezlegări chiar pe calea incidentă aleasă, nu mai este posibil.

Referitor la Statusul Romano-Catolic, cele reţinute de către instanţa de fond, cu trimitere la art. 12 din Legea nr. 54/1928 - Legea privind regimul general al cultelor şi la Acordul asupra Concordatului - art. V nu au fost în mod valabil contestate prin cererea de recurs, care să răstoarne prezumţia că cel înscris în Cartea funciară este şi proprietarul imobilului.

Din contră, toate înscrisurile prezentate fac referire la o calitate de administrator a secund reclamantului.

În aceste condiţii, în raport de criticile aduse, sentinţa instanţei de fond apare ca temeinică şi legală.

2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs

Cum în raport de motivele invocate acesta nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia şi A. împotriva sentinţei nr. 41 din 12 aprilie 2017 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 octombrie 2019.