Legality of annual professional tax imposed by mediation council under Law 192/2006 and bylaws

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, şi precizată la termenul de judecată din 29 iunie 2017, potrivit consemnărilor din încheierea de şedinţă, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul de mediere a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună:

- anularea în tot a Hotărârii/O nr. 30 din 8 august 2016 emisă de Consiliul de mediere cu referire şi/sau au legătură cu "taxa anuală profesională"

- anularea în tot a Hotărârii/O nr. 31 din 8 august 2016 emisă de Consiliul de mediere;

- anularea răspunsului la plângerea prealabilă;

- obligarea pârâtului că pe viitor să nu mai emită acte administrative cu asemenea conţinut;

- obligarea pârâtului la plată de reparaţii pentru daune morale în sumă de 10.000 RON.

- obligarea pârâtului la plată cheltuielilor de judecată.

La data de 8 mai 2017, reclamantul a sesizat instanţa cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a următoarelor acte administrative:

1. Hotărârea nr. 5 din 13 mai 2007 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului de Mediere, respectiv art. 9 lit. b) şi n);

2. Hotărârea nr. 1307 din 14 decembrie 2008 privind stabilirea Taxei anuale de administrare a Tabloului mediatorilor şi a condiţiilor de plată a acesteia;

3. Hotărârea nr. 1309 din 14 decembrie 2008 privind taxele care se constituie venit la bugetul Consiliului de mediere începând cu 1 ianuarie 2009;

4. Hotărârea nr. 1437 din 14 februarie 2009 privind contul pentru colectarea Taxei anuale de administrare a Tabloului mediatorilor şi scopul utilizării acestei taxe;

5. Hotărârea nr. 196 din 25 februarie 2012 privind modificarea unor hotărâri, prin care se modifică art. 2 din Hotărârea nr. 1307 din 14 decembrie 2008 şi schimbă denumirea "Taxei anuale de administrare a Tabloului mediatorilor" în "Taxa anuală profesională" şi cuantumul acesteia de la 400 RON la 300 RON;

6. Hotărârea O nr. 20 din 31 mai 2014 privind activităţile care au destinate încasările din "taxa anuală profesională"

7. Hotărârea O nr. 4 din 19 februarie 2016 privind termenul de graţie şi posibilitatea de plată eşalonată a taxelor profesionale restante.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 100/CA/2017-PI din 14 iulie 2017, a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate a art. 9 lit. b) şi n) din Hotărârea nr. 5 din 13 mai 2007 pentru aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului de mediere.

A respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate a Hotărârilor Consiliului de Mediere nr. 1307 din 14 decembrie 2008, nr. 1309 din 14 decembrie 2008, nr. 1437 din 14 februarie 2009, nr. 196 din 25 februarie 2012, nr. 20 din 31 mai 2014 şi nr. 4 din 19 februarie 2016.

A admis excepţia inadmisibilităţii cererii privind obligarea pârâtului de a nu mai emite pe viitor acte administrative cu conţinut similar celor contestate, invocată din oficiu şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamant cu acest obiect.

A respins ca neîntemeiată acţiunea (punctele 1, 2, 3 şi 6) formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul de mediere.

A respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

II. Calea de atac exercitată

1. Recursul reclamantului:

Împotriva Sentinţei nr. 100/CA/2017-PI din 14 iulie 2017 a declarat recurs reclamantul A., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În opinia recurentului instanţa de fond a făcut o apreciere greşită a normelor de drept material care reglementează activitatea mediatorilor prin Legea nr. 192/2006 şi prin Regulamentul de organizare şi funcţionare, aprobat prin Hotărârea nr. 5/2007. Astfel, deşi recunoaşte existenţa unei duble condiţii pentru acoperirea cheltuielilor de organizare şi funcţionare (1. Să fie stabilită prin regulament; 2. De a rezulta din activitatea Consiliului) se concluzionează greşit, în sensul că "veniturile din care se acoperă cheltuielile de organizare şi funcţionare nu sunt enumerate limitativ în textul legii".

Totodată, se susţine că, instanţa de fond nu a identificat natura acestei taxe, drept pentru care, nici nu s-a pronunţat asupra îndeplinirii celei de a doua condiţii, şi anume: acoperirea cheltuielilor de organizare şi funcţionare să rezulte din activitatea Consiliului de mediere.

Recurentul mai face precizarea că este într-adevăr o "taxă impusă în condiţiile Regulamentului de organizare şi funcţionare", aşa cum afirmă instanţa de fond, dar nu poate accepta interpretarea acesteia că "suma respectivă provine din activitatea desfăşurată de Consiliu". Precizează că suma nu provine din activitatea desfăşurată de Consiliu, ci corect ar fi fost, potrivit aplicării exacte a dispoziţiilor legale: activitatea de administrare a Tabloului este realizată de Consiliu, susţinută financiar, pe baza colectării taxei anuale de administrare a Tabloului mediatorilor.

Se mai invocă faptul că pe de o parte, instanţa a identificat înlocuirea "taxei anuale de administrare a Tabloului" cu "taxa profesională pentru exercitarea profesiei de mediator", iar pe de altă parte, numai dintr-o simplă lectură a celor două sintagme, se observă cu uşurinţă că, taxa anuală de administrare tablou nu este una şi aceeaşi taxă cu taxa profesională pentru exercitarea profesiei de mediator.

Susţine recurentul că prima instanţă a confundat noţiunile de "taxa anuală de administrare a Tabloului" cu "taxa profesională pentru exercitarea profesiei de mediator", aceasta din urmă fiind o taxă nelegală, nefundamentată pe nicio prevedere ale legii. O simplă hotărâre de Consiliu de mediere nu poate echivala cu forţă coercitivă a unei legi, deci, nici un act administrativ cu caracter individual nu poate substitui o dispoziţie legală, cuprinsă în textul unei legi.

Se mai precizează în recurs că necuprinderea unei taxe într-o dispoziţie legală contravine prevederilor art. 53 alin. (1) şi (3), art. 137 alin. (1) şi art. 139 alin. (3) din Constituţia României.

În accepţiunea recurentului, definirea Consiliului de Mediere pe care prima instanţă a menţionat-o în cuprinsul hotărârii atacate, este eronată şi neconformă dispoziţiilor legale. Se arată că prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti când a oferit definirea Consiliului, deoarece acesta, deşi colectează taxe de la persoane fizice, nu se află sub controlul sau supravegherea niciunei autorităţi publice.

Se mai arată că în ceea ce priveşte "acele persoane juridice de drept privat autorizate de o autoritate publică" trebuie făcută precizarea că, înfiinţarea şi desfăşurarea activităţii Consiliului nu a fost şi nu este autorizată de vreo autoritate publică, acesta a fost înfiinţat potrivit Legii nr. 192/2006. Ca atare, recurentul subliniază că o asemenea definiţie nu poate fi acceptată, întrucât răstoarnă şi dă o altă conotaţie oricărei alte definiţii, rezultând din aceasta nelegalitatea hotărârii, întrucât instanţa de fond nu a avut în vedere prevederile cuprinse în Legea nr. 192/2006.

Recurentul face referire la adresa Consiliului de mediere din data de 3 iulie 2017, (Anexa nr. 1), pentru a justifica susţinerile sale privind nelegalitatea taxei percepute şi contestate în prezentul dosar.

În ceea ce priveşte "nelegalitatea art. 9 lit. n) din Hotărârea nr. 5/2007" recurentul solicită instanţei de recurs să respingă susţinerile cuprinse în hotărâre, întrucât aceste susţineri nu sunt legale, în raport de textele legale invocate. Se susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere că, art. 9 lit. n) din Hotărârea nr. 5/2007 a adăugat la lege, a modificat în profunzime prevederea legală, astfel cum a arătat că este stipulat la art. 21 lit. e) din lege, rezultând astfel că, nu s-au interpretat în mod corect prevederile invocate.

În ceea ce priveşte Hotărârea nr. 1.437/2009, recurentul consideră, ca o consecinţă accesorie a celor motivate, că se impune anularea acesteia, întrucât, atâta timp cât taxa anuală profesională este nelegală, şi această hotărâre prin care se indică deschiderea unui cont distinct pentru colectarea taxei anuale profesionale este nelegală - în considerarea caracterului accesoriu faţă de nelegalitatea taxei.

Cu privire la Hotărârea O nr. 20/2014, se menţionează că din textul cuprins la art. 1 din acest act administrativ: "Taxa anuală profesională reprezintă taxa care se achită anual de fiecare mediator autorizat, înscris în Tabloul mediatorilor în vederea asigurării veniturilor Consiliului de mediere necesare administrării Tabloului mediatorilor, în conformitate cu cerinţele legii." Apoi, la art. 2 şi art. 3 la o prezentare a activităţilor pe care Consiliul le va desfăşura din banii colectată de la mediatori (neavând nicio legătură cu "alte sume rezultate din activitatea Consiliului de mediere"), iar la ultimul articol, Consiliul îşi arogă drepturi (nefiind cuprinse în vreun act normativ) împotriva mediatorilor. Ori, prin coroborarea dispoziţiilor cuprinse în acest act administrativ cu cele din Legea nr. 192/2006, în opinia recurentului, această taxă nu este cuprinsă în textul normativ.

S-a susţinut că Hotărârea Consiliului de Mediere nr. 184 din 19 februarie 2010 nu este disponibilă, nici pe site-ul acestuia şi nici într-o altă formă de luare la cunoştinţa publică, astfel că instanţa de fond nu a analizat în mod corect motivele de nelegalitate a acestei hotărâri, fapt pentru care această hotărâre este nelegală.

În ceea ce priveşte Hotărârea O nr. 4 din 19 februarie 2016, precizează că şi la acest punct, instanţa de fond nu a respectat prevederile legale, în sensul că, în situaţia obligării la plata unei taxe anuale profesionale, în mod nelegal, rezultă implicit că şi dispoziţiile cuprinse la art. 1 şi art. 2 din această hotărâre sunt nelegale.

Se arată că referirile instanţei de fond la normele de conduită profesionale exced litigiului, întrucât codul deontologic priveşte doar o normă de conduită în raport cu alţi mediatori autorizaţi precum şi cu persoanele fizice sau entităţile juridice cu care interacţionează în cadrul procesului de gestionare a unei medieri, nicidecum nu priveşte o normă de conduită în raport cu Consiliul de mediere. Chiar şi în situaţia în care la pct. 3.1 se menţionează: "în exercitarea profesiei, mediatorii au obligaţia să respecte hotărârile Consiliului de Mediere." este clar şi evident că se referă numai la acele hotărâri care vizează raportul cu alţi mediatori şi cu persoanele cu care interacţionează în procesul de mediere, nicidecum în relaţia cu Consiliul de mediere, în calitate de organism autonom.

Se mai subliniază în recurs că nu există nicio hotărâre de Consiliu din care să rezulte că din activitatea pe care o desfăşoară în cadrul acestui organism autonom, sumele obţinute se fac venit la bugetul Consiliului, ca apoi aceste venituri să poată fi cheltuite, potrivit normele legale din domeniu. O excepţie ar putea constitui taxa anuală de administrare a Tabloului mediatorilor, care ar putea fi coroborată cu îndeplinirea atribuţiei prevăzută la art. 20 lit. f) din aceeaşi lege: "întocmeşte şi actualizează tabloul mediatorilor autorizaţi".

Recurentul apreciază că hotărârea instanţei de fond a fost adoptată cu nerespectarea şi ignorarea prevederilor legale ale art. 20 şi 21 lit. e) din Legea nr. 192/2006.

Cu referire la Hotărârea nr. 196/2012, rezultă implicit şi faptul că, majorarea taxei de la 300 RON la 400 RON prin Hotărârea nr. 30/2016, care modifică şi completează Hotărârea nr. 196/2012, concluzia nu poate fi decât aceea de nelegalitate a acesteia. Este cunoscut faptul că, în situaţia în care actul administrativ de bază este nelegal, rezultă că şi actele administrative de modificare şi completare ale acestuia sunt nelegale.

După cum se poate observa dintr-o simplă lecturare a dispoziţiei art. 21 din Legea nr. 192/2006, aceasta nu stabileşte niciun drept al Consiliului de a stabili vreun cuantum al unei taxe. De asemenea, în Regulamentul de organizare şi funcţionare nu este prevăzut niciun drept al Consiliului de a stabili cuantumul taxelor datorate în temeiul art. 21 din lege. Deci, instanţa de fond a emis o hotărâre care excede cadrului legal aplicabil cu privire la organizarea activităţii de mediator.

Recurentul precizează că din interpretarea textelor de lege incidente rezultă lipsa oricărei reglementări în cuprinsul regulamentului de organizare şi funcţionare, din care să rezulte care sunt activităţile pe care acesta le desfăşoară, astfel încât sumele provenite din desfăşurarea acestor activităţi să constituie venit la bugetul Consiliului, iar din acest buget, acesta să îşi continue activitatea pentru care a fost înfiinţat.

Se menţionează că taxa nu poate fi justificată de prevederile art. 21 lit. e) din lege, întrucât această prevedere reglementează: "Consiliul de mediere îşi acoperă cheltuielile de organizare şi funcţionare din venituri proprii, după cum urmează: alte sume rezultate din activitatea Consiliului de mediere, stabilite prin regulament". Astfel, "suma respectivă" nu provine din activitatea desfăşurată de consiliu, ci sumele reprezentând taxa anuală profesională sunt sume achitate de către fiecare mediator, aceasta fiind, în opinia recurentului, motivul de nelegalitate, întrucât impunerea unei taxe în sarcina mediatorilor ar fi trebuit să aibă loc numai în condiţiile stipulate de lege.

În privinţa perceperii de penalităţi de întârziere, recurentul susţine că instanţa de fond a realizat o adăugare la lege şi o interpretare eronată a legii, întrucât perceperea de penalităţi nu este o formă de răspundere civilă, având în vedere chiar textul art. 42 din Legea nr. 192/2006: "Răspunderea civilă a mediatorului poate fi angajată, în condiţiile legii civile ...". deci în condiţiile C. civ.

Pe de altă parte, instanţa de fond constata ca entitatea Corpul Profesional al Mediatorilor din Judeţ, nu are personalitate juridica, nu are patrimoniu şi nici buget propriu, dar consideră normal că atribuţiile, "conferite" prin Hot. O31 din 8 august 2016, de a recupera taxe de la mediatorii din judeţ contra unui procent de 10%, sunt normale şi legale.

În al doilea rând pârâtul nu a făcut dovada în nici un fel că mediatorii autorizaţi incluşi împotriva voinţei lor, în aşa zisul corp profesional al mediatorilor autorizaţi ar fi semnat vreun document sau act de adeziune la acest corp şi la statutul corpului, care nu face decât să modifice şi să adauge la Legea nr. 192/2006.

În susţinerea argumentelor sale, recurentul indică două acte normative esenţiale şi anume O.U.G. nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii şi libertatea de a furniza servicii în România, cu modificările şi completările ulterioare şi O.G. nr. 13/2010 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei în vederea transpunerii Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne. O taxă, chiar fiind anuală, profesională sau de orice altă natură, ca şi condiţie pentru exercitarea profesiei, trebuia să fie prevăzută în mod expres de legiuitor, ca şi venit al Consiliului de mediere.

În final, se critică modalitatea în care instanţa de fond a respins solicitarea de acordare de despăgubiri, respectiv daune morale în suma de 10.000 RON pentru prejudicii de imagine aduse recurentului ca profesionist, considerând ca trebuie sa le respingă întrucât nu exista probe la dosar care sa ateste ca imaginea sa ca mediator ar fi fost afectata în mod negativ de faptul ca hotărârile contestate nu ar fi fost anulate.

În legătură cu acest aspect, se arată că probele existau şi erau depuse la dosar, dar instanţa de fond a considerat de bună cuviinţa sa nu le ia în considerare (se referă la multe adrese trimise la instituţii ale statului respectiv Curţi de Apel, Parchete şi instanţe judecătoreşti, adrese pe care le-a administrat în probaţiune precum şi emailurile de ameninţare cu suspendarea sau scoaterea din profesie ca daca nu achită o taxa pe care o consideră ilegala şi pentru care parata nu oferă nici un fel contraprestaţie).

2. Apărările formulate în cauză

Intimatul pârât Consiliul de Mediere a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului declarat.

Pe cale de excepţie, intimatul a invocat excepţia nulităţii recursului conform art. 489 alin. (2) din noul C. proc. civ., considerând că indicarea temeiului de drept al căii de atac este pur formală, criticile formulate nu au legătură cu soluţia pronunţată privind aspectele de nelegalitate ale acesteia, ci reia aspecte de fond ale judecăţii pricinii în aceeaşi maniera vădit nefondata ca în fata Curţii de Apel Bucureşti.

Totodată se opune excepţiei de nelegalitate, ridicată de recurentul A. fata de art. 9 lit. b) şi n) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului de mediere (ROF), aprobat prin Hotărârea nr. 5/2007; Hot. nr. 1307 din 14 decembrie 2008, Hot. nr. 1309 din 14 decembrie 2008, Hot. nr. 1437 din 14 februarie 2009, Hot. nr. 196 din 25 februarie 2012, Hot. O nr. 20 din 31 mai 2014 Hot. O nr. 4 din 19 februarie 2016 şi opinează că instanţa în mod corect a analizat şi a constatat că legea lasă o marjă de apreciere Consiliului de mediere în a stabili alte sume din care să îşi acopere cheltuielile de funcţionare, sub dubla condiţie de a fi stabilite prin regulament şi de a rezulta din activitatea Consiliului, astfel cum rezultă din prevederile art. 20 lit. m) din Legea nr. 192/2006 coroborat cu art. 21 din Legea nr. 192/2006. Veniturile consiliului de mediere nu sunt enumerate limitativ în textul art. 21 din lege.

Instanţa reţine în mod just că activitatea Consiliului, respectiv principalele sale atribuţii se regăsesc reglementate la art. 20 din Legea nr. 192/2006, printre care se număra şi întocmirea şi actualizarea Tabloului mediatorilor autorizaţi, ţinerea evidenţei birourilor de mediator, în concluzie taxa anuală de administrare a Tabloului mediatorilor reprezintă o taxă percepută pentru buna desfăşurare a activităţii consiliului constând în întocmirea şi actualizarea Tabloului mediatorilor autorizaţi, prevăzută de lege, astfel se respectă prevederile de instituire a ei, reglementate de art. 21 lit. e) din Legea nr. 192/2006, respectiv este o taxă impusă în condiţiile regulamentului şi suma respectivă provine ca rezultat a activităţii desfăşurată de Consiliul de mediere în beneficiul mediatorilor.

Se menţionează că reclamantul nu reuşeşte să indice concret în ce fel contravine legii modalitatea de plată a taxei, în consecinţă aceste prevederi, cuprinse în art. 2 din Hot. nr. 1307 din 14 decembrie 2008 şi art. 1 din Hot. nr. 1309 din 14 decembrie 2008, sunt adoptate în acord cu condiţiile legale.

Revenind la legalitatea art. 9 lit. b) din ROF, forma în vigoare la momentul invocării excepţiei de nelegalitate în speţa, instanţa a observat în mod real că pârâtul are o vastă activitate în ce priveşte evidenţa mediatorilor autorizaţi, în consecinţă nu este contrar dispoziţiilor legale în vigoare, să perceapă o taxă în schimbul acestei activităţi proprii.

Nu pot fi reţinute argumentele privind reglementarea raportului juridic fiscal sau cele derivând din Legea nr. 500/2002, întrucât Consiliul de mediere este un organism autonom cu personalitate juridică, de interes public şi nu o instituţie publica finanţată integral din venituri proprii, iar intre acesta şi mediatori nu intervin raporturi juridice de drept fiscal. Instanţa de fond a explicat în detaliu reclamantului care sunt diferenţele între organism autonom de interes public şi instituţie publica autonomă, precum şi raportul de drept material fiscal, definit de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 207/2016.

Faţă de legalitatea art. 9 lit. n) din ROF instanţa apreciază corect că, în lipsa detalierii unor critici aduse acestui text şi în baza art. 21 lit. e) din Legea nr. 192/2006, acest text nu a fost încălcat prin aceea că pârâtul a stabilit, prin chiar regulamentul sau de organizare şi funcţionare, posibilitatea de a statua asupra altor taxe prin alte hotărâri.

Nici aprobarea unui termen de graţie pentru achitarea taxei anuale profesionale ori posibilitatea acordată mediatorilor de a solicita eşalonarea la plata a datoriilor restante, prin Hot. 6 nr. 4 din 19 februarie 2016 nu aduce nici o încălcare a prevederilor legale aplicabile. Instanţa reţine că reglementarea modalităţii de plată sau eşalonarea constituie o atribuţie a Consiliului; de mediere, nesupusă unor limitări exprese prin lege.

Se mai precizează că taxa anuală profesională, datorată de mediatorii autorizaţi Consiliului de mediere, constituie sursa de venit propriu pentru instituţia de interes public naţional, constituind o structură centrală(Decizia nr. 140 data de ICCJ în Dosar nr. x/2008), în condiţiile legii speciale, şi este prevăzută de actele normative în vigoare, în prezent şi la data emiterii Hotărârii atacate.

Totodată se clarifică faptul că instituţia de interes public, Consiliul de mediere, are caracterul unei instituţii publice centrale dar se finanţează din venituri proprii fără nicio legătură cu banul public şi, în consecinţă, nu este subiect de drept fiscal şi raportul juridic dintre instituţie şi mediator nu se afla în categoria raporturilor de drept financiar public.

Cu privire la aspectele criticate din Hotărârea O nr. 30 din 8 august 2016 instanţa a dispus corect că nici perceperea de penalităţi de întârziere nu contravine vreunei dispoziţii legale, acestea reprezentând o formă de răspundere civilă, care, în temeiul art. 42 din legea medierii, poate interveni pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor profesionale.

În ceea ce priveşte anularea în tot a Hotărârii O nr. 31 din 8 august 2016 şi a tuturor actelor subsecvente este total în dezacord cu dezvoltarea şi organizarea profesiei în sine. Actele administrative a căror revocare se solicită au intrat în circuitul civil şi şi-au produs efectele juridice prin finalizarea procedurii de alegeri teritoriale şi validarea procesului electoral în urma rezultatului alegerilor care s-au desfăşurat în perioada 13 - 25 mai 2015 conform prevederilor din Hotărârile O nr. 31 şi nr. 32 din 28 mai 2015, emise de Consiliul de mediere. Actele administrative prin care s-au organizat alegerile pentru "Corpul Profesional al Mediatorilor din România" la nivel teritorial şi-au produs efectele prin voinţa participării mediatorilor la procesul de depunere a candidaturilor într-un număr de 198 dosare de candidatura valide, fapt ce infirmă desigur existenţa interesului legitim actual în a promova o astfel de contestaţie.

Cererea de acordare a daunelor morale către reclamant, pentru prejudiciu de imagine, sunt cereri accesorii faţă de acţiunea principală de anulare a hotărârilor Consiliului de mediere. Instanţa a sesizat în mod temeinic că prin nici o probă nu s-a dovedit cum a fost afectată imaginea reclamantului prin crearea unei imagini publice deformate, în sens negativ, dat fiind că hotărârile contestate nu au fost anulate.

III. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, invocată de intimat, va fi respinsă, având în vedere că din lecturarea motivelor de recurs redate de parte, se poate concluziona că acestea pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea a fost adoptată cu încălcarea normelor de drept material.

O primă critică de nelegalitate invocată, cu referire la art. 9 lit. b) din Hotărârea nr. 5/2007, este dezvoltată de recurent în contextul neidentificării de către instanţa de fond a naturii taxei şi a îndeplinirii celei de-a doua condiţii prevăzute de lege şi anume ca aceasta să rezulte din activitatea Consiliului de mediere.

Se observă că aceste critici nu pot fi reţinute, deoarece în hotărârea recurată, prima instanţă a statuat că taxa profesională pentru exercitarea profesiei de mediator a fost stabilită prin regulamentul de organizare şi funcţionare, în acord cu art. 21 lit. e) din Legea 192/2006, ce permite pârâtului a reglementa asupra altor sume ce vor forma veniturile sale, neavând relevanţă denumirea aleasă pentru acestea.

Pe de altă parte, în urma analizei evoluţiei normative a taxei în discuţie, prima instanţă a identificat şi natura acesteia, stabilind că taxa anuală de administrare a Tabloului mediatorilor reprezintă o taxă percepută pentru buna desfăşurare a activităţii consiliului constând în întocmirea şi actualizarea tabloului mediatorilor autorizaţi, prevăzută de lege, astfel că respectă prevederile de instituire a ei, reglementate la art. 21 lit. e) din Legea 192/2006.

Aşadar, nu se poate concluziona că prima instanţă nu a făcut o analiză pertinentă a naturii şi evoluţiei legislative a taxei analizate, iar simpla împrejurare că recurentul nu este de acord cu concluziile adoptate în hotărârea atacată, nu presupune că aceasta este afectată de legalitatea invocată.

Susţinerile recurentului în sensul că taxa nu provine din activitatea Consiliului, se referă în realitate la modalitatea eronată de formulare a actului normativ în discuţie, iar împrejurarea că potrivit opiniei acestuia o formulare corectă ar fi fost "activitatea de administrare a Tabloului este realizată de Consiliu, susţinută financiar, pe baza colectării taxei anuale de administrare a Tabloului mediatorilor", nu conduce la concluzia nelegalităţii taxei percepute, în condiţiile în care aceasta nu contravine unor dispoziţii legale din acte normative cu grad superior.

În continuare, recurentul argumentează că prima instanţă a confundat noţiunile de taxa anuală de administrare tablou cu taxa profesională pentru exercitarea profesiei de mediator, noţiuni diferite ca efecte, naştere şi percepere a celor două taxe.

În acord, cu reţinerile primei instanţe, Înalta Curte observă că nu s-a făcut o confuzie între natura juridică a celor două taxe aşa cum a susţinut recurentul, dimpotrivă, prima instanţă a constatat că pe calea evoluţiei legislative, taxa contestată în prezenta cauză a fost introdusă prin Hotărârea Consiliului de mediere nr. 195 din 25 februarie 2012 pentru modificarea şi completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului de mediere, înlocuind taxa provenind din activitatea depusă pentru administrarea tabloului mediatorilor.

Astfel, în mod legal, prima instanţă a constatat că taxa anuală de administrare a Tabloului mediatorilor în cuantum de 400 RON prevăzută de art. 2 din Hotărârea nr. 1307 din 14 decembrie 2008, şi art. 1 din Hotărârea nr. 1309 din 14 decembrie 2008 ale Consiliul de mediere a fost menţinută până în 25 februarie 2012, când prin art. 5 din Hotărârea nr. 196 din 25 februarie 2012 a Consiliului de mediere s-a stabilit în locul ei o taxă profesională în cuantum de 300 de RON care se datorează de către toţi mediatorii autorizaţi cu formă de exercitare a profesiei conform Legii nr. 192/2006 şi care sunt înscrişi în Tabloul mediatorilor, începând cu anul următor emiterii hotărârii de autorizare.

Recurentul nu este de acord cu modalitatea de interpretare a primei instanţe, care a argumentat că taxa contestată este în conformitate cu prevederile Legii nr. 192/2006 întrucât este o taxă provenită din activitatea desfăşurată de pârât.

Din verificarea dispoziţiilor legale incidente, respectiv art. 21 din Legea nr. 192/2006 se constată că legiuitorul a stabilit următoarele:

"Consiliul de mediere îşi acoperă cheltuielile de organizare şi funcţionare din venituri proprii, după cum urmează:

a) taxele provenind din autorizarea mediatorilor;

b) donaţii, sponsorizări, finanţări şi alte surse de venit, dobândite în condiţiile legii;

c) încasări din vânzarea publicaţiilor proprii;

d) sumele provenind din amenzile aplicate ca sancţiuni disciplinare;

e) alte sume rezultate din activitatea Consiliului de mediere, stabilite prin regulament."

Recurentul nu contestă în recursul său împrejurarea conform căreia Consiliul de mediere are printre atribuţiile sale activitatea pentru administrarea tabloului mediatorilor, însă susţine că taxa profesională pentru exercitarea profesiei de mediator nu reprezintă o taxă din activitatea Consiliului şi prin urmare, aceasta nu este conformă legii, aşa cum a fost citată mai sus.

Înalta Curte observă că prima instanţă a efectuat o interpretare corectă a dispoziţiilor ce au reglementat taxa contestată, aşa cum s-au succedat în timp şi a constatat că taxa anuală de administrare a tabloului mediatorilor a fost înlocuită cu taxa profesională pentru exercitarea profesiei, fiind în fapt o taxă percepută pentru aceeaşi activitate a Consiliului de administrare a Tabloului mediatorilor, actualizarea tabloului mediatorilor autorizaţi, ţinerea evidenţei birourilor mediatorilor autorizaţi.

Prin urmare, simpla modificare a denumirii taxei percepute în mod legal nu poate avea consecinţa antamată de recurent, întrucât s-a constatat că această contribuţie are corespondent în prevederile Legii nr. 192/2006, nefiind, în fapt, o taxă nelegală.

În ce priveşte modalitatea de definire a Consiliului de Mediere, este evident că acesta este un organism autonom cu personalitate juridică, de interes public şi nu o instituţie publică finanţată integral din venituri proprii. Pe de altă parte, împrejurarea conform căreia Consiliul de mediere nu se află sub nicio supraveghere şi control al vreunei autorităţi publice, nu are vreo relevanţă prin prisma motivelor de nelegalitate invocate în prezenta cauză şi nu poate constitui un motiv de casare al hotărârii din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 4 - depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Definirea Consiliului de Mediere ca fiind în esenţă o instituţie publică, aşa cum a susţinut recurentul, nu poate fi primită întrucât noţiunea de "interes public" cuprinsă la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, nu poate fi asimilată caracterului organismului ce prestează un serviciu de o atare natură şi nu poate atrage incidenţa prevederilor art. 2 pct. 30 din Legii nr. 500/2002.

Prima instanţă, în mod pertinent a reţinut că nefiind o persoană juridică de drept public, între Consiliul de mediere şi mediatori nu se stabilesc raporturi juridice de drept fiscal şi nu sunt aplicabile normele ce definesc noţiuni de drept fiscal, iar taxa profesională pentru exercitarea profesiei de mediator nu constituie o taxă fiscală. În acest sens, faptul că în două adrese invocate de recurent s-a menţionat:"obligaţia de colectare a sumelor restante este prevăzută de Codul fiscal", precum şi faptul că "măsurile adoptate sunt supuse reglementărilor fiscale în vigoare,...", nu este în măsură să modifice natura taxei percepute şi a modalităţii de încasare.

Totodată, confuzia generată de Consiliul de Mediere asupra caracterului fiscal al taxei, nu poate conduce la concluzia că aceasta este aprioric nelegală, în raport de considerentele de mai sus.

Referitor la legalitatea art. 9 lit. n) din Hotărârea nr. 5/2007, instanţa de fond, în mod legal a constatat că întrucât art. 21 lit. e) din Legea nr. 192/2006 permite ca veniturile Consiliului de mediere să provină şi din alte sume stabilite prin regulament, acest text nu a fost încălcat prin aceea că pârâtul a stabilit, prin chiar regulamentul de organizare, posibilitatea de a statua asupra altor taxe prin alte hotărâri, cât timp regulamentul permite acest fapt.

Susţine recurentul că art. 9 lit. n) din Hotărârea nr. 5/2007 a adăugat la lege, a modificat în profunzime prevederea legală, astfel cum este stipulat la art. 21 lit. e) din lege.

Verificând aceste prevederi se observă următoarele: Art. 21 lit. e) din Legea nr. 192/2006 stabileşte: "Consiliul de mediere îşi acoperă cheltuielile de organizare şi funcţionare din venituri proprii, ... alte sume rezultate din activitatea Consiliului de mediere, stabilite prin regulament. Art. 9 lit. n) din Hotărârea nr. 5/2007: "Consiliul îşi acoperă cheltuielile de organizare şi funcţionare din următoarele tipuri de venituri: alte tipuri de taxe stabilite prin hotărâri ale Consiliului."

Din observarea acestor două prevederi nu se poate concluziona că art. 9 lit. n) din Hotărârea nr. 5/2007 încalcă statuări legale cu rang superior, opinia recurentului nefiind împărtăşită de instanţa de control judiciar.

Având în vedere că instanţa de fond a constatat că actele normative de mai sus nu sunt lovite de nelegalitate, aşa cum a susţinut recurentul, a apreciat corect că şi Hotărârea nr. 1.437/2009, prin care se indică deschiderea unui cont distinct pentru colectarea taxei anuale profesionale este legală, în considerarea caracterului accesoriu al acestei hotărâri.

Recurentul a mai criticat hotărârea instanţei de fond, din perspectiva greşitei soluţionări a nelegalităţii Hotărârii/O nr. 20 din 31 mai 2014, susţinând că prin aceasta Consiliul îşi arogă drepturi împotriva mediatorilor, reguli ce nu sunt cuprinse în vreun act normativ şi nu sunt detaliate în Legea nr. 192/2006.

Înalta Curte reţine că acesta nu reprezintă un argument de nelegalitate al hotărârii atacate, întrucât prin actul administrativ contestat, Consiliul de mediere a reglementat scopul achitării taxei anuale profesionale şi activităţile ce se vor realiza din veniturile astfel încasate. De asemenea, la art. 4, sunt reglementate consecinţele decurgând din neplata taxei anuale profesionale, respectiv dreptul Consiliului de mediere de a refuza mediatorului accesul la serviciile vizând pregătirea profesională a mediatorilor oferite de către pârât.

Or, se observă că această hotărâre a fost adoptată în executarea unor hotărâri anterioare, ce statuează asupra obligativităţii taxei anuale de administrare a Tabloului mediatorilor, modificată apoi în taxa anuală profesională. Ca atare, legea care reglementează profesia de mediator nu poate cuprinde toate detaliile organizării acestei profesii, motiv pentru care legiuitorul a lăsat în sarcina Consiliului sarcina reglementării lor specifice.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, hotărârea menţionată nu încalcă prevederile Legii nr. 192/2006, iar faptul că se stabilesc sancţiuni pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată a taxei nu echivalează cu exercitarea unor îngrădiri sau presiuni în exercitarea profesiei sau în legătură cu aceasta. Astfel, prevederile din Anexa la Hotărârea Consiliului de Mediere nr. 184 din 19 februarie 2010 se referă la conduita profesională a mediatorului, iar nu la sancţiunile ce pot fi impuse acestuia ca urmare a nerespectării obligaţiilor profesionale.

În contra susţinerilor recurentului, astfel de sancţiuni pot fi impuse celor ce fac parte din corpul mediatorilor conform pct. 3.1 din Codul de etică şi deontologie profesională a mediatorilor autorizaţi, în care se menţionează: "în exercitarea profesiei, mediatorii au obligaţia să respecte hotărârile Consiliului de Mediere. " Susţinerea recurentului în sensul că textul se referă doar acele hotărâri care vizează raportul cu alţi mediatori şi cu persoanele cu care interacţionează în procesul de mediere, nicidecum în relaţia cu Consiliul de mediere, în calitate de organism autonom, nu sunt pertinente şi nu pot fi reţinute, întrucât textul nu face o atare distincţie.

Şi în legătură cu prevederile art. I din Hotărârea nr. 1309 din 14 decembrie 2008, instanţa de fond a argumentat pertinent motivele pentru care a respins excepţia de nelegalitate invocată, reţinând legal că taxele impuse prin această prevedere reprezintă taxe percepute pentru buna desfăşurare a activităţii Consiliului în vederea perfecţionării profesionale a mediatorilor autorizaţi, activitate prevăzută de lege, astfel că respectă prevederile de instituire a ei, reglementate la art. 21 lit. e) din Legea nr. 192/2006, respectiv reprezintă taxe impuse în condiţiile Regulamentului de organizare şi funcţionare, iar sumele respective provin din activitatea desfăşurată de Consiliu.

În legătură cu aspectele de fond ale cauzei, recurentul revine cu argumentele de nelegalitate invocate în susţinerea excepţiei sale de nelegalitate a actelor administrative enumerate mai sus, aspecte ce au fost deja analizate de instanţa de control judiciar şi apreciate ca nefondate.

În plus se mai susţine că nu există reglementat dreptul Consiliului de a stabili cuantumul taxelor, ceea ce nu poate fi primit, deoarece atâta vreme cât acest organism este îndreptăţit potrivit legii să stabilească anumite taxe, este evident că are dreptul să dispună şi asupra cuantumului acestora, o altă interpretare fiind contrară logicii juridice.

Atunci când instanţa de fond a stabilit că "Nici posibilitatea perceperii de penalităţi de întârziere nu contravine vreunei dispoziţii legale, perceperea de penalităţi reprezentând o formă de răspundere civilă, care în temeiul art. 42 din Legea nr. 192/2006, poate interveni pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor profesionale. ", nu a adăugat la lege aşa cum a susţinut recurentul deoarece răspunderea civilă a mediatorului poate fi angajată, în condiţiile legii civile. Faptul că Legii nr. 192/2006 este o lege specială în raport de prevederile C. civ. nu înlătură caracterul răspunderii civile aşa cum încearcă să acrediteze recurentul în cadrul argumentelor sale.

În legătură cu Hotărârea/O nr. 31 din 8 august 2016 a Consiliului de mediere, instanţa de fond, legal a reţinut prevederile art. 24 din Legea nr. 192/2006, potrivit căruia mediatorii se constituie în asociaţii profesionale locale şi naţionale, având drept scop reprezentarea intereselor profesionale şi protejarea statutului lor.

Se observă că prin art. 53 din Statut s-a stabilit în sarcina Consiliului de mediere atribuţia de a mandata organele de conducere a C. pen. M.J, în baza unui contract de mandat, cu atribuţiile precizate în Statut, dar şi de a sprijini, coordona, supraveghea şi controla activitatea desfăşurată de organele de conducere a C. pen. M.J.

În baza acestor prevederi, menţionate în preambulul hotărârii contestate, şi a contractului de mandat încheiat, pârâtul a stabilit ca organele de conducere a C. pen. M.J să procedeze la recuperarea taxelor anuale profesionale, în temeiul atribuţiei acestora privind consolidarea bugetului profesiei (art. 61 din Statut), precum şi că se alocă 10% din suma colectată către C. pen. M.J în vederea susţinerii cheltuielilor de ordin administrativ.

În afara unor nemulţumiri în legătură cu activitatea acestor organisme locale, recurentul nu a indicat în concret, care sunt motivele de nelegalitate ale hotărârii indicate mai sus, care este legal emisă, potrivit prevederilor din Statut şi legea de organizare, aşa cum au fost citate.

Se mai poate argumenta că actele normative enumerate de recurent în cadrul motivelor sale de recurs şi anume O.U.G. nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii şi libertatea de a furniza servicii în România, O.G. nr. 13/2010 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei în vederea transpunerii Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne, nu sunt de natură a înlătura argumentele prezentate mai sus, neavând dispoziţii contrare.

În final recurentul a mai criticat împrejurarea că eronat a fost respinsă solicitarea sa de acordare a despăgubirilor morale pentru prejudicii de imagine aduse ca profesionist, insistând asupra faptului că la dosar existau probe evidente ce susţineau prejudiciul suferit, dar pe care prima instanţă nu le-a luat în considerare.

Verificând hotărârea atacată sub acest aspect, se observă că această solicitare a fost respinsă în primul rând datorită caracterului accesoriu faţă de acţiunea în anulare a hotărârilor Consiliului de mediere. Or, prima instanţă a statuat că prin nici o probă nu s-a dovedit cum a fost afectată imaginea reclamantului prin crearea unei imagini publice deformate, în sens negativ, dat fiind că hotărârile contestate nu au fost anulate.

Aşadar, nu se poate vorbi de probatorii ignorate de instanţa de fond, ci de faptul că cererea formulată poate fi admisă doar ca efect al admiterii cererii principale de anulare a actului administrativ cauzator de prejudicii, ceea ce nu a fost cazul în speţă.

Dat fiind că soluţia de respingere a solicitării de anulare a fost confirmată de instanţa de control judiciar, verificarea argumentelor referitoare la respingerea daunelor morale nu îşi mai justifică interesul.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legală a hotărârii instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul-pârât Consiliul de Mediere.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei nr. 100/CA/2017-PI din 14 iulie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2019.

GGC - LM