VAT liabilities restored on unused properties while prescribed 2008 debt canceled; restitution claim rejected

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj:

În principal, desfiinţarea/anularea totală a Deciziei de impunere nr. x din 6 martie 2015; a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 6 martie 2015 şi a Deciziei nr. 286/20.08.2015 privind soluţionarea contestaţiei depusă de Societatea A. SRL.

În subsidiar, anularea pierderii fiscale majorată nejustificat de organele fiscale în cuantum de 12.784.730 RON şi a taxei pe valoare adăugată în cuantum de 2.824.631 RON, cu majorări de întârziere aferente de 1.418.598 RON şi penalităţi de întârziere aferente de 403.910 RON;

- anularea pierderii fiscale majorată nejustificat de organele fiscale în cuantum de 1.952.147 RON, ca urmare a includerii anului fiscal 2008 în perioada inspecţiei fiscale; anularea debitului suplimentar generat referitor la taxa pe valoare adăugată, în cuantum de 61.913 RON, ca urmare a includerii anului fiscal 2008 în perioada inspecţiei fiscale, precum şi o sumă de 72.673 RON reprezentând majorări/dobânzi de întârziere şi suma de 9.287 RON reprezentând penalităţi de întârziere, calculate până la data de 25 februarie 2015;

- anularea debitului suplimentar referitor la taxa pe valoare adăugată, în cuantum de 1.317.888 RON (840.000 RON + 477.888 RON), ca urmare a refuzului dreptului de deducere exercitat de societate la achiziţia unor imobile, precum şi accesoriile aferente în cuantum de 642.735 RON reprezentând dobânzi de întârziere şi 197.683 RON reprezentând penalităţi de întârziere, ambele aferente debitului calculate până la data de 25 februarie 2015;

- anularea pierderii fiscale majorată nejustificat de organele fiscale în cuantum de 6.954.048 RON, ca urmare a refuzului de recunoaştere a caracterului deductibil al cheltuielilor cu serviciile de "asigurare pază şi protecţia bunurilor şi serviciilor", facturate de Societatea B. SA Oradea în perioada 1 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2013;

- anularea debitului suplimentar referitor la taxa pe valoarea adăugată, în cuantum de 1.283.206 RON ca urmare a refuzului de recunoaştere a caracterului deductibil al cheltuielilor cu serviciile de "asigurare pază şi protecţia bunurilor şi serviciilor" facturate de Societatea B. SA Oradea în perioada 1 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2013, precum şi o sumă de 699.087 RON reprezentând majorări/dobânzi de întârziere şi suma de 172.778 RON reprezentând penalităţi de întârziere, ambele aferente debitului mai sus amintit, calculate până la data de 25 februarie 2015;

- restituirea sumelor achitate nedatorat în temeiul deciziei de soluţionare şi a deciziei de impunere;

- restituirea dobânzilor legale aferente sumelor anulate, pentru perioada cuprinsă între data plăţilor efectuate şi data restituirii efective a acestor sume.

2. Hotărârile primei instanţe

2.1. Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 8 iunie 2015, a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii concretizată în petitele formulate la punctele 3 şi 4, respectiv restituirea sumelor achitate nedatorat în temeiul deciziei de soluţionare şi a deciziei de impunere, a căror anulare parţială se solicită, precum şi a dobânzilor legale aferente acestor sume pentru perioada cuprinsă între data plăţii efectuate şi data restituirii efective a acestor sume, având în vedere că aceste capete de cerere sunt accesorii celui principal, prin care se solicită anularea actului administrativ prin care au fost stabilite sumele contestate de reclamantă, aceste solicitări fiind întemeiate pe caracterul nelegal al actelor administrative întocmite.

Totodată, s-a dispus amânarea cauzei pentru a se depune întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii actelor administrative contestate.

2.2. Prin Sentinţa nr. 77 din 14 iunie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere privind restituirea sumelor achitate nedatorat şi restituirea dobânzilor legale eferente acestor sume, invocată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj.

Totodată, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă şi a constatat prescris dreptul pârâtelor de a stabili creanţe fiscale în sarcina reclamantei pentru anul fiscal 2008.

De asemenea, a anulat, în parte, Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 6 martie 2015, Decizia de impunere nr. x din 6 martie 2015 emise de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj şi Decizia privind soluţionarea contestaţiei nr. 286 din 20 august 2015 emisă de pârâta ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în ceea ce priveşte:

- creanţa fiscală reprezentând obligaţii fiscale stabilite suplimentar pentru anul 2008 cu titlu de TVA şi accesorii aferente, în cuantum de 143.849 RON, din care, debit TVA în sumă de 61.913 RON, dobânzi de întârziere aferente TVA în sumă de 72.649 RON şi penalităţi de întârziere aferente TVA în sumă de 9.287 RON;

- creanţa fiscală reprezentând TVA şi accesorii aferente, stabilite suplimentar ca urmare a ajustării TVA pentru imobilul situat în Oradea str. x, în cuantum de 1.334.760 RON, din care debit TVA în sumă de 840.000 RON, dobânzi de întârziere aferente TVA în sumă de 368.760 RON şi penalităţi de întârziere aferente TVA în sumă de 126.000 RON;

- creanţa fiscală reprezentând TVA şi accesorii aferente, stabilite suplimentar ca urmare a ajustării TVA pentru investiţiile efectuate la imobilul Căminul de nefamilişti, situat în Oradea str. x şi a obiectivului de alimentare cu apă a acestuia, în cuantum de 823.019 RON, din care debit TVA în sumă de 477.888 RON, dobânzi de întârziere aferente TVA în sumă de 273.448 RON şi penalităţi de întârziere aferente TVA în sumă de 71.683 RON.

Prin aceeaşi sentinţă, a respins, ca nefondate, celelalte pretenţii şi a obligat pârâtele să achite reclamantei suma de 21.619,62 RON, cheltuieli de judecată parţiale.

3. Recursurile exercitate

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta A. SRL, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj în nume propriu şi pentru pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală care a atacat şi încheierea din 8 iunie 2015.

3.1. Recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.A., pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

3.1.1. Sentinţa recurată este nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.)

Instanţa de fond a respins capătul de cerere referitor la solicitarea privind restituirea sumelor achitate în baza actelor administrativ-fiscale ce au fost anulate parţial, fără a preciza motivele de drept care au stat la baza soluţiei pronunţate.

Deşi instanţa fondului a arătat că, încă din anul 2015 s-a plătit lunar o sumă echivalentă celei stabilite prin decizia de impunere contestată, judecătorul s-a limitat în motivare la constatarea faptului că în speţă, nu este îndeplinită condiţia achitării sumelor, fără a mai preciza de ce a considerat necesar să înlăture susţinerile reclamantei, de natură să conducă la o soluţie diferită.

Consecinţa acestei neregularităţi este, în opinia recurentei-reclamante, nulitatea parţială a sentinţei atacate, în raport de disp. art. 425 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 6 parag. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

3.1.2. Sentinţa recurată este nelegală pentru încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.)

A. Prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiile din materie fiscală situaţiei de fapt deduse judecăţii, sub aspectul caracterului deductibil al cheltuielilor efectuate cu titlul de servicii de "asigurare pază şi protecţia bunurilor şi serviciilor".

Recurenta-reclamantă susţine că serviciile de "gardă de corp" au fost nu numai utile, ci chiar necesare şi obligatorii conform legii speciale pentru asigurarea activităţii curente a societăţii şi a protecţiei managerilor şi angajaţilor companiei, dar şi a obiectivelor aflate în patrimoniul societăţii.

Încă din anul 1997 au existat tot felul de evenimente şi ameninţări la adresa managerilor societăţii, aşa cum rezultă şi din adresa transmisă Poliţiei judeţului Bihor sub nr. x din 22 octombrie 1997, iar începând cu anul 2008 au fost concediaţi aproximativ 3000 de salariaţi, astfel că măsurile dispuse au supus managementul unor presiuni şi ameninţări, chiar publice, împrejurare ce a condus la decizia de a se efectua demersuri în vederea asigurării protecţiei persoanelor şi bunurilor conducerii reclamantei.

Instanţa de fond a invocat şi aplicat greşit prevederile referitoare la condiţiile pentru deducerea TVA aferente achiziţiilor, respectiv art. 21 alin. (1) C. fisc. şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor.

Prin încheierea contractului având ca obiect asigurarea unor servicii de protecţie şi pază, recurenta-reclamantă susţine că şi-a îndeplinit obligaţia legală de a proteja obiective care în trecut au fost victime ale unor agresiuni, cheltuiala făcută în acest scop fiind deductibilă.

Prima instanţă nu a ţinut seama de concluziile raportului de expertiză fiscală judiciară efectuat în cauză, în sensul că societatea îndeplineşte condiţiile pentru exercitarea dreptului de deducere, astfel încât achiziţionarea serviciilor de protecţie şi pază este destinată utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.

De asemenea, prima instanţă a recunoscut existenţa Contractului nr. x din 4 martie 2005, prin care societatea B. SRL s-a obligat să asigure paza şi protecţia bunurilor şi valorilor aparţinând recurentei-reclamante, motiv pentru care este nelegal a se afirma că nu au fost depuse documente care să ateste că serviciile cu gardă de corp au fost destinate pazei şi protecţiei managerilor societăţii.

Întrucât prevederile art. 21 din C. fisc. stabilesc libertatea agentului economic de a achiziţiona orice serviciu pe care îl consideră oportun în scopul realizării de venituri impozabile, prin imposibilitatea deducerii cheltuielilor şi a TVA, se creează premisele unei discriminări a investiţiilor, fiind încălcate şi disp. art. 2 din Legea nr. 651/2002 privind ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Suediei privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor.

În plus, susţine recurenta-reclamantă, a aprecia asupra necesităţii unui serviciu contractat înseamnă a încălca principiul libertăţii de gestiune a agentului economic.

Deşi prima instanţă a reţinut că documentele emise în temeiul serviciilor prestate nu sunt de natură să determine identitatea persoanelor beneficiare ale acestora, CJUE a statuat în caza C-463/14 - ASPARUHOVO, în sensul potrivit cu care beneficiarul serviciului nu este obligat să dovedească efectuarea unei prestări individualizate şi punctuale pentru a invoca dreptul de deducere a TVA.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut şi incidenţa în speţă a cauzelor C-124/12-AES; C-165/86 - LEESPORTEFEUILLE "INTIEM", hotărâri pronunţate de CJUE, prin care s-a reţinut că un drept de deducere este admis în favoarea persoanei impozabile, chiar şi în absenţa unei legături directe şi imediate între o anumită operaţiune în amonte şi una sau mai multe operaţiuni în aval, ce dau naştere unui drept de deducere şi că sistemul de deducere trebuie aplicat astfel încât sfera de aplicare să se suprapună într-o măsură cât mai mare cu sfera activităţii comerciale a persoanei impozabile.

Prin Hotărârea din Cauza C-153/11-KLUB, CJUE a arătat că aplicarea sistemului TVA şi a mecanismului de deducere este determinată de achiziţia de bunuri de către o persoană impozabilă care acţionează ca atare, aspect care trebuie apreciat ţinându-se cont de toate datele speţei, printre care figurează natura bunului vizat şi perioada dintre dobândirea acestuia şi utilizarea sa în scopul desfăşurării activităţilor economice ale persoanei impozabile.

În sensul aceleiaşi hotărâri, principiul neutralităţii TVA în ceea ce priveşte sarcina fiscală a întreprinderii impune considerarea cheltuielilor de investiţii efectuate pentru nevoile şi obiectivele unei întreprinderi drept activităţi economice care determină un drept de deducere imediată a TVA aferente achiziţiilor.

În ceea ce priveşte elementele obiective care pot fi reţinute pentru a examina dacă o persoană impozabilă a achiziţionat bunuri în scopul desfăşurării activităţii sale economice, un rol esenţial îl are natura bunurilor avute în vedere şi perioada dintre achiziţionarea acestor bunuri şi utilizarea lor în vederea activităţilor economice ale persoanei impozabile, în conformitate cu hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-97/90 LENNARTZ.

În cauza pendinte, perioada lungă de timp, de peste 10 ani, în care au fost prestate serviciile, reprezintă un element esenţial în aprecierea şi aplicarea sistemului de deducere a TVA, mai ales că după încheierea contractului, societatea şi persoanele implicate în managementul acesteia, nu au mai fost victime ale unor ameninţări ori agresiuni.

B. Instanţa de fond a apreciat în mod greşit că termenul de 6 luni prevăzut de art. 104 alin. (2)-(4) Codul de procedură fiscală, este un termen de recomandare, în realitate, dreptul autorităţii fiscale de a efectua inspecţia fiscală este supusă unui termen imperativ.

Sancţiunea pentru încălcarea acestei dispoziţii legale, în opinia recurentei-reclamante, este nulitatea actelor de procedură, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004, modificată şi completată.

C. Prima instanţă a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material care guvernează dreptul societăţii recurente la restituirea sumelor achitate nedatorat şi a dobânzilor legale aferente acestora.

Recurenta-reclamantă susţine că a achitat lunar suma către bugetul de stat în temeiul Deciziei nr. 2999 din 24 iulie 2015, prin care s-a modificat eşalonarea consimţită iniţial de ANAF prin Decizia nr. 164 din 19 ianuarie 2015, acestea depăşind chiar şi printr-o singură rată, obligaţiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina societăţii prin actele administrativ-fiscale contestate.

Afirmaţia primei instanţe, conform căreia, s-au achitat lunar creanţe anterior stabilite prin alte acte administrative, nu poate fi primit, deoarece din cuprinsul deciziilor de eşalonare nu reiese o astfel de modalitate de stingere a eşalonării, iar legea nu prevede expres o astfel de modalitate.

3.2. Recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca

Recurenta-pârâtă susţine încălcarea normelor de drept material în privinţa prescripţiei dreptului de a stabili creanţe pentru anul 2008 şi a deducerii TVA pentru achiziţia unor imobile în Oradea str. x, respectiv str. x.

Privitor la prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale pentru anul 2008, recurenta-pârâtă susţine că, prin Decizia nr. 7/2011, Comisia Centrală Fiscală, interpretând prevederile art. 91 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, a stabilit că termenul în cazul impozitului pe profit, începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101 "Declaraţie privind impozitul pe profit".

Aşadar, prima instanţă a admis excepţia sus-menţionată cu încălcarea prevederilor art. 35 din C. fisc. şi art. 91 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc.

Cu privire la deducerea TVA aferentă achiziţiei imobilului din str. x, recurenta-pârâtă susţine că, până la data încheierii inspecţiei fiscale aceste bunuri nu au fost utilizate de societate, nu s-au înregistrat venituri din utilizarea sau închirierea lor şi, întrucât bunurile nu au fost destinate operaţiunilor taxabile, reclamanta trebuie să ajusteze TVA în valoare de 840.000 RON.

Privitor la TVA dedusă de reclamantă aferentă lucrărilor de amenajare interioară şi mansardare la Căminul de nefamilişti situat în str. x şi a obiectivului alimentare cu apă, s-a constatat că bunul nu este locuit şi nu este posibilă deducerea TVA pentru materialele de construcţii achiziţionate şi pentru prestările de servicii de construcţie efectuate de alte societăţi.

Recurenta-pârâtă arată că instanţa de fond, hotărând asupra admiterii cererii de deducere a TVA pentru cele sus-arătate, a interpretat şi aplicat greşit disp. art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. c) din C. fisc.

În plus, se arată că imobilele în cauză sunt înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii în conturile de imobilizări corporale şi nu ca investiţii, nefiind îndeplinite prevederile pct. 45 alin. (6) şi (7) din Normele date în aplicarea art. 145 alin. (6) şi (7) din C. fisc. şi nu se regăsesc premisele din cauza C-268/83 D.A. Rompelman şi E.A. Rompelman-Van Deelen, la care se face referire în raportul de expertiză contabilă.

3.3. Recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică priveşte respingerea excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere prin care s-a solicitat restituirea sumelor achitate nedatorat, precum şi restituirea dobânzilor legale aferente acestor sume.

Raţiunea pentru care a fost invocată excepţia inadmisibilităţii este diferită faţă de cele reţinute de prima instanţă şi a fost întemeiată pe disp. OMFP nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate, cu depăşirea termenului legal, pe cele ale art. 117 alin. (1) lit. f) din C. proc. fisc. , O.G. nr. 92/2003 şi pe cele ale disp. art. 168 din Legea nr. 207/2015 privind Codul fiscal.

Potrivit acestor prevederi legale, susţine recurenta-pârâtă, în condiţiile în care actele administrative sunt anulate de către instanţa de judecată, restituirea sumelor se poate face de organul fiscal competent şi doar în conformitate cu prevederile art. 168 din Legea nr. 207/2015 şi a normelor care reglementează procedura de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget.

Conform pct. 2 din OMFP nr. 1899/2004, restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii şi înregistrării acesteia la organul fiscal căreia îi revine competenţa de administrare a creanţelor bugetare, iar potrivit pct. 5 din acelaşi act administrativ, sumele solicitate se restituie numai după efectuarea compensării acestor obligaţii bugetare restante.

Cea de-a doua critică are în vedere constatarea ca fiind prescris dreptul pârâtelor de a stabili creanţe fiscale în sarcina reclamantei pentru anul fiscal 2008.

Recurenta-pârâtă susţine că prevederile art. 91 alin. (1) şi alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală prevăd un termen de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale de 5 ani, care începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.

Cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, în cazul diferenţelor de impozit pe profit, recurenta-pârâtă susţine că aceasta este în strânsă legătură cu momentul în care s-a născut creanţa fiscală, respectiv cu momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

Pentru impozitul pe profit sunt aplicabile disp. art. 34 alin. (1) lit. b) şi alin. (11) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, coroborate cu cele ale Anexei nr. 2 privind Instrucţiunile pentru completarea formularelor 101 "Declaraţie privind impozitul pe profit, 120 - Decont privind accizele şi 130 - Decont privind impozitul la ţiţeiul şi la gazele naturale din producţia internă prevăzute în OMFP nr. 79/2007 privind modificarea OMFP nr. 35/2005.

Astfel, baza impozabilă s-a constituit la sfârşitul perioadei fiscale, iar dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia corelativă s-au născut la termenul de declarare, respectiv termenul prevăzut pentru depunerea situaţiilor financiare.

În cazul impozitului pe profit, termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101 "Declaraţie privind impozitul pe profit".

În speţă, pentru impozitul pe profit, termenul de prescripţie aferent anului 2008 a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2010, deoarece declaraţia anuală se depune până la data de 15 februarie 2009, de unde rezultă că la data începerii inspecţiei fiscale - 17 iunie 2014, acesta nu era împlinit.

Pentru TVA, susţine recurenta-pârâtă, sunt aplicabile prevederile art. 134 alin. (2) şi art. 1562 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, când declaraţia aferentă lunii decembrie 2008 se depune la 25 ianuarie 2009, iar prescripţia începe să curgă cu data de 1 ianuarie 2010.

O altă critică susţinută de recurenta-pârâtă priveşte creanţa fiscală reprezentând TVA şi accesorii aferente, stabilite suplimentar ca urmare a ajustării TVA pentru imobilul situat în Oradea, str. x, în cuantum de 1.334.780 RON, din care cheltuielile TVA în sumă de 840.000 RON, dobânzi de întârziere aferente TVA în sumă de 368.760 RON şi penalităţi de întârziere aferente TVA în sumă de 126.000 RON şi pentru căminul de nefamilişti din str. x, pentru care s-au executat lucrările de "Amenajare interioare şi mansardare" şi "Alimentare cu apă".

Din actele dosarului, rezultă că reclamanta nu a utilizat niciodată imobilele şi nici nu a demonstrat că a avut intenţia să le utilizeze pentru realizarea vreunei operaţiuni prevăzute de art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În ceea ce priveşte Notificările nr. x/2015 şi nr. y/2015, au fost depuse ulterior încheierii inspecţiei fiscale, iar din analiza acestora rezultă că bunurile imobile pentru care se aplică opţiunea sunt bunuri imobile ce fac obiectul contractelor de închiriere încheiate sau care urmează să se încheie la data exercitării opţiunii, astfel că reclamanta nu se regăseşte în situaţiile prev. la pct. 45 alin. (6) şi (7) din Normele date în aplicarea art. 145 din Codul fiscal.

Reclamanta nu se regăseşte în niciuna dintre situaţiile care au fost analizate prin Hotărârea CJUE din cauza C-268/83.

Astfel, constatarea neutilizării şi lipsei intenţiei operatorului economic de utilizare a imobilelor în cauză a fost făcută cu ocazia inspecţiei fiscale şi la o perioadă mare de timp de la exercitarea dreptului de deducere, urmând a se reţine că organele de inspecţie au procedat în mod legal la ajustarea dreptului de deducere a TVA dedusă iniţial în baza art. 145 alin. (2) din C. fisc.

Referitor la obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 21.619,22 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, se susţine neîndeplinirea condiţiilor impuse de disp. art. 451 - 453 C. proc. civ., condiţia cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată nu este îndeplinită, cauza nu prezintă o complexitate deosebită şi nu este un fenomen social nou în realitatea românească.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

1. Excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj, în nume propriu şi pentru pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, urmează să fie respinsă ca neîntemeiată

Recurenta-pârâtă a susţinut prin motivele de nelegalitate invocate, aplicarea greşită a normelor de drept material cu referire la soluţionarea prescripţiei dreptului organelor fiscale de a stabili creanţe fiscale pentru anul 2008 şi a capetelor de cerere prin care s-a solicitat anularea obligaţiilor fiscale existente pentru imobilele din Oradea, str. x şi str. x.

Normele de drept material a căror aplicare s-a făcut greşit de către prima instanţă au fost identificate de către recurenta-pârâtă ca fiind cele prevăzute de art. 35 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 91 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi cele prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Este adevărat că recurenta-pârâtă a invocat drept temei de drept disp. art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ. care nu este incident în speţă, însă prevederile norului C. proc. civ., art. 488 alin. (8), preiau, în parte, motivul de recurs din procedura civilă anterioară, cu referire la aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel încât, Înalta Curte nu va face aplicarea disp. art. 489 alin. (2) C. proc. civ., deoarece motivele invocate se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Analiza motivelor de casare

2.1. Cu privire la criticile formulat de recurenta-reclamantă şi întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce au ca obiect calificarea de către prima instanţă a termenului de 6 luni pentru efectuarea inspecţiei fiscale ca fiind un termen de recomandare.

Potrivit disp. art. 104 alin. (2) - (4) din C. proc. fisc. , în cazul marilor contribuabili, durata inspecţiei fiscale nu poate fi mai mare de 6 luni, cu excepţia cazului când derularea inspecţiei fiscale este suspendată.

Prima instanţă a reţinut că textul incident nu prevede sancţiunea nulităţii pentru depăşirea acestui termen şi nici reclamanta nu a dovedit vreo vătămare prin depăşirea termenului, iar art. 46 din C. proc. fisc. , care reglementează nulitatea actelor fiscale nu înscrie depăşirea celor 6 luni, printre cazurile de nulitate absolută.

Dimpotrivă, recurenta-reclamantă apreciază că termenul este imperativ, iar nerespectarea lui conduce la decăderea, pierderea dreptului de a se îndeplini actul de procedură, în speţă, raportul de inspecţie fiscală, iar dispoziţiile acestui cod se completează cu cele ale C. proc. civ.

Conform art. 185 alin. (1) C. proc. civ., nerespectarea termenului (imperativ) în care trebuie executat un anumit drept procesual, atrage decăderea, iar din această sancţiune derivă nulitatea actului de procedură făcut peste termen.

Înalta Curte va constatata că motivul de nelegalitate invocat este nefondat, avându-se în vedere că înseşi dispoziţiile Codului de procedură fiscală reglementează cazurile de nulitate absolută la art. 46, iar printre acestea nu se numără şi depăşirea termenului de 6 luni pentru efectuarea inspecţiei fiscale.

De asemenea, conform art. 2 alin. (3) din C. proc. fisc. (O.G. nr. 92/2003), "unde prezentul C. proc. civ. nu dispune se aplică prevederile C. proc. civ.".

Or, prevederile art. 46 din O.G. nr. 92/2003 conţin o dispoziţie foarte clară şi accesibilă, stabilind cazurile în care intervine sancţiunea nulităţii actului administrativ-fiscal, prin urmare, în situaţia analizată, nu operează, în completare, prevederile art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă putea să invoce, în cazul depăşirii termenului de 6 luni pentru efectuarea inspecţiei fiscale, doar o eventuală vătămare, care urma să fie analizată prin contestaţia administrativ-fiscală şi de către prima instanţă în cadrul cercetării judecătoreşti şi pronunţării sentinţei.

2.2. Referitor la motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, în sensul aplicării greşite a normelor de drept material care se referă la deductibilitatea la calculul impozitului pe profit şi a TVA a sumelor înregistrate în perioada 1 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2013, cu titlul de servicii de asigurare pază şi protecţia bunurilor şi serviciilor.

Instanţa de fond, respingând acest capăt de cerere, a reţinut că, prin contractul încheiat cu SC B. SRL, aceasta din urmă s-a obligat să presteze servicii de pază pe durata a 24 ore/zi pentru imobilele situate în str. x şi Colinelor nr. 13 - 15 şi servicii de gardă de corp 24 ore/zi.

Or, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, judecătorul fondului a reţinut că imobilele din str. x nu sunt înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii, nu fac parte din patrimoniul societăţii, iar pentru serviciile de gardă de corp (managerii societăţii) nu s-au identificat documente prin care să se dovedească prestarea serviciilor.

Recurenta-reclamantă, prin motivele de recurs, invocă aplicarea greşită a disp. art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 prevede că pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.

Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, obligă, inclusiv societăţile reglementate de Legea nr. 31/1998, să asigure paza bunurilor sau valorilor aparţinând acestora.

Înalta Curte reţine că prima instanţă a respins, în mod corect, acest capăt de cerere, în raport de dispoziţiile legale mai sus-menţionate.

Legea nr. 31/1990 obligă societăţile comerciale să asigure paza bunurilor şi valorilor aparţinând acestora, însemnând că acestea fac parte din patrimoniul societăţii respective, or, din actele dosarului reiese împrejurarea conform căreia, cele două imobile nu aparţin reclamantei, iar prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 consideră cheltuieli deductibile numai cele efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.

Or, cheltuielile cu paza şi protecţia unor imobile, chiar în condiţiile descrise de recurenta-reclamantă (imobilele aparţinând managerilor societăţii care au fost ameninţaţi în anii 1990) ce nu sunt în patrimoniul său, nu pot fi efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.

În ceea ce priveşte cheltuielile cu serviciul de gardă de cop, recurenta-reclamantă susţine că este suficientă pentru ca acestea să fie deductibile, depunerea contractelor încheiate şi a actelor adiţionale, fără să fie necesar să se dovedească realizarea prestaţiilor.

Din cuprinsul acestor înscrisuri nu rezultă însă, cum a observat şi judecătorul fondului, nu pot fi identificate persoanele care au beneficiat de serviciul de gardă de corp şi dacă serviciile au fost destinate utilizării în folosul societăţii, pentru obţinerea de venituri.

Cu privire la încălcarea disp. art. 2 din Legea nr. 651/2002 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Suediei pentru promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă nu a dezvoltat acest argument, iar neîndeplinirea disp. art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 chiar de către aceasta, nu poate avea ca efect discriminarea între investitori.

Cu privire la jurisprudenţa CJUE invocată de recurenta-reclamantă, respectiv hotărârile pronunţate în Cauzele C-463/14; C-124/12; C-165/86; C-153/11; C-97/90 - detaliate prin motivele de recurs, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, observă neincidenţa acestora în cauză, în raport de dispoziţiile exprese ale Legii nr. 333/2003 (paza şi protecţia numai a bunurilor şi valorilor aparţinând societăţii), precum şi neidentificarea/nedovedirea persoanelor care au beneficiat de serviciul de gardă de corp, astfel că motivul de nelegalitate analizat va fi respins ca nefondat.

2.3. Asupra criticilor de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurenţii-pârâţi în legătură cu anularea creanţei fiscale reprezentând obligaţii fiscale stabilite suplimentar pentru anul 2008 cu titlu de TVA şi accesorii aferente, în cuantum de 143.849 RON, din care, debit TVA în sumă de 61.913 RON, dobânzi de întârziere aferente TVA în sumă de 72.649 RON şi penalităţi de întârziere aferente TVA în sumă de 72.649 RON şi penalităţi de întârziere aferente TVA în sumă de 9.287 RON.

Instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabilit obligaţii fiscale pentru anul 2008, în acest scop au fost invocate prevederile art. 23 alin. (1) şi (2) şi art. 91 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Textele arătate mai sus, stipulează că dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează, tot astfel se naşte şi dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată, într-un termen de 5 ani, care începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, adică atunci când se constituie baza de impunere, dacă legea nu dispune altfel.

Pornind de la aceste prevederi legale, instanţa de fond a conchis în sensul prescrierii dreptului organului fiscal de a stabili obligaţiile fiscale ale reclamantei pentru anul 2008, termenul începând să curgă de la 1 ianuarie 2009 şi împlinindu-se după 5 ani, la 1 ianuarie 2014, în timp ce inspecţia fiscală a început la data de 17 iunie 2014.

Contrar soluţiei adoptate de prima instanţă, recurentele-pârâte au susţinut atât la fond, cât şi prin motivele de recurs că momentul de început pentru calculul termenului de prescripţie este data depunerii formularului 101 "declaraţie privind impozitul pe profit", astfel cum s-a stabilit şi prin Decizia nr. 7/2011 emisă de Comisia Fiscală Centrală, dată în aplicarea unitară a prevederilor art. 91 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit opiniei recurentelor-pârâte, contribuabilii au obligaţia depunerii declaraţiei anuale de impozit pe profit până la data de 25 martie inclusiv a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, adică atunci când se constituie baza de impunere, dacă legea nu dispune altfel.

Pornind de la aceste prevederi legale, instanţa de fond a conchis în sensul prescrierii dreptului organului fiscal de a stabili obligaţiile fiscale ale reclamantei pentru anul 2008, termenul începând să curgă de la 1 ianuarie 2009 şi împlinindu-se după 5 ani, la 1 ianuarie 2014, în timp ce inspecţia fiscală a început la data de 17.06.2014.

Contrar soluţiei adoptate de prima instanţă, recurentele-pârâte au susţinut atât la fond, cât şi prin motivele de recurs că momentul de început pentru calculul termenului de prescripţie este data depunerii formularului 101 "Declaraţie privind impozitul pe profit", astfel cum s-a stabilit şi prin Decizia nr. 7/2011 emisă de Comisia Fiscală Centrală, dată în aplicarea unitară a prevederilor art. 91 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit opiniei recurentelor-pârâte, contribuabilii au obligaţia depunerii declaraţiei anuale de impozit pe profit până la data de 25 martie inclusiv a anului următor, în speţă 2009, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la 1 ianuarie 2010 şi se îndeplineşte la 1 ianuarie 2015.

Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate criticile supuse examinării.

În primul rând, în legătură cu natura juridică a Comisiei Centrale Fiscale se constată că aceasta estre înfiinţată în temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 şi are competenţa de a emite decizii privind aplicarea unitară a legii, decizii ce se publică în Monitorul Oficial al României.

Decizia nr. 7/2011 nu a fost publicată în Monitorul Oficial, astfel că nu este opozabilă părţilor şi cu atât mai mult instanţei de contencios administrativ.

De altfel, deciziile Companiei Centrale Fiscale nu pot fi obligatorii pentru instanţă dacă aceasta din urmă constată că interpretarea oferită de organul administrativ este contrară legii pe care a interpretat-o.

În speţă, dispoziţiile legale supuse interpretării, respectiv art. 91 alin. (2) din C. fisc. sunt clare, iar în cuprinsul textului analizat nu există decât o singură excepţie de la regula momentului materiei dreptului de creanţă fiscală şi anume de la data constituirii bazei de impunere, atunci când legea prevede altfel.

În cazul impozitului pe profit nu există nicio dispoziţie legală derogatorie, astfel că, în toate cazurile, momentul determinant, inclusiv în situaţia profitului suplimentar, este data când se constituie baza de impunere, adică momentul în care venitul/cheltuiala sunt înregistrate în contabilitate, în speţă, anul 2008.

Dacă legiuitorul ar fi vrut ca dreptul organelor de inspecţie fiscală de a stabili diferenţe de impozite/accesorii pentru neplata acestora în termen, să curgă de la data expirării termenului de depunere a declaraţiei pentru perioada respectivă, ar fi prevăzut expres posibilitatea, astfel cum s-a stipulat în cuprinsul O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, act normativ în prezent abrogat.

2.4. Cu privire la motivele de casare întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulate de recurentele-pârâte ce au ca obiect anularea creanţei fiscale în cuantum de 1.334.760 RON, reprezentând TVA şi accesorii aferente, stabilite suplimentar ca urmare a ajustării TVA pentru imobilul situat în Oradea, str. x şi în cuantum de 823.019 RON reprezentând TVA şi accesorii aferente, stabilite suplimentar ca urmare a ajustării TVA pentru investiţiile efectuate la imobilul Căminul de nefamilişti, situat în Oradea, str. x şi a obiectivului de alimentare cu apă a acestuia.

Instanţa de fond a concluzionat că reclamanta este obligată la ajustarea taxei de deductibilitate pentru imobilul achiziţionat/amenajat, doar în situaţiile prevăzute la art. 149 alin. (4) lit. a) - d) din Legea nr. 571/2003, însă reclamantei i s-a impus obligaţia de ajustare a TVA pe considerentul că nu a utilizat imobilele până la data controlului, în scopul obţinerii de venituri, fapt se nu se încadrează în dispoziţia legală.

Instanţa de fond a concluzionat că reclamanta este obligată la ajustarea taxei deductibile pentru imobilul achiziţionat/amenajat, doar în situaţiile prevăzute la art. 149 alin. (4) lit. a) - d) din Legea nr. 571/2003, însă reclamantei i s-a impus obligaţia de ajustare a TVA pe considerentul că nu a utilizat imobilele până la data controlului, în scopul obţinerii de venituri, fapt ce nu se încadrează în dispoziţia legală.

Înalta Curte va reţine îndeplinirea în cauză a prevederilor art. 149 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, atunci când apar modificări ale elementelor folosite la calculul taxei deduse.

Din actele dosarului rezultă că bunurile au fost recepţionate şi au început să fie amortizate cu luna următoare recepţiei, iar acestea ar fi trebuit să fie folosite în scopul obţinerii de venituri.

Înalta Curte reţine că nu există nicio dovadă din care să se desprindă concluzia că neutilizarea obiectivelor s-a produs din motive obiective, independente de voinţa sa, mai ales că imobilele au fost achiziţionate/modernizate în anul 2011, respectiv 12012, când nu se mai poate vorbi despre o criză pe piaţa imobiliară.

Neprecizarea literei de la alin. (4) al art. 149 Codul fiscal în cuprinsul actelor atacate nu echivalează de plano cu nemotivarea actelor atacate, din moment ce descrierea situaţiei de fapt a putut să conducă cu uşurinţă şi la încadrarea în drept.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa CJUE invocată prin întâmpinare, de către recurenta-reclamantă, aceasta nu este relevantă în cauză, deoarece nu este vorba despre acte preparatorii pentru efectuarea livrărilor impozabile (C-268/83 - ROMPELMAN), contribuabilul a beneficiat de deducerea imediată (C-97/90 - LENNARTZ); nu rezultă că reclamanta a intenţionat să desfăşoare activităţile de închiriere (C-110/94 - INZO) sau că nu a folosit imobilele din motive independente de voinţa sa (C-GHENT 37/95, C-504/10 TANOARCH); nu se pune în discuţie chestiunea calificării cheltuielilor efectuate anterior demarării unei afaceri (C-110, 98, C-147/98 - GABALFRISA); dubla impozitare (C-153/11 - KLUB) sau cheltuielile efectuate cu demolarea unei construcţii (C-257/11 - GRAN VIA MOINEŞTI).

În concluzie, motivele de nelegalitate analizate sunt fondate, ceea ce va conduce la admiterea recursurilor declarate de pârâte sub acest aspect.

2.5. Cu privire la motivele de casare întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 formulate de recurenta-reclamantă şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. formulate de recurenţii-pârâţi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ce au ca obiect capătul de cerere prin care s-a solicitat restituirea sumelor achitate nedatorat.

În primul rând, recurenta-pârâtă a considerat că instanţa de fond a respins în mod greşit, cu încălcarea prevederilor OMFP nr. 1899/2004, excepţia de inadmisibilitate a capătului de cerere privind restituirea sumelor achitate nedatorat şi restituirea dobânzilor legale aferente acestor sume.

Înalta Curte va respinge critica, arătând că OMFP nr. 1899/2004 reglementează o procedură de restituire şi de rambursare a umor sume de bani ce conţin norme de procedură şi nu norme de drept material, cum impun disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. .

În al doilea rând, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul respingerii capătului de cerere referitor la restituirea sumelor achitate, dintr-o dublă perspectivă.

S-au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi pct. 8 al aceluiaşi articol.

Prima instanţă a respins capătul de cerere în discuţie, reţinând că reclamanta nu îndeplineşte condiţia de a fi achitat sumele de bani deoarece acestea au fost incluse în decizia de eşalonare la plată, iar ultimul termen va fi în data de 15 ianuarie 2020.

Se va reţine astfel că motivarea hotărârii sub acest aspect este efectivă şi nu formală, cum a susţinut recurenta-reclamantă, judecătorul fondului răspunzând în mod concret la cererea formulată prin acţiunea introductivă.

Din punctul de vedere al criticilor întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că recurenta-reclamantă deşi susţine că prima instanţă a aplicat greşit normele de drept material, acestea nu sunt indicate, neexistând niciun fel de argumentaţie care să susţină critica, urmând să fie respinsă ca nefondată.

Faţă de acestea, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj în nume propriu şi pentru pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.

În temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

Se vor admite recursurile formulate de recurentele-pârâte, urmând a se casa sentinţa atacată şi rejudecând, să se respingă cererea de anulare în privinţa sumelor în cuantum de 1.334.760 RON şi 823.019 RON.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate, ce privesc pierderea dreptului pârâtelor de a stabili creanţe fiscale pentru anul 2008, corelativ cu anularea creanţei fiscale în cuantum de 143.849 RON.

În privinţa cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă pentru fondul pricinii, urmează să fie obligate pârâtele la plata sumei de 1.221,97 RON cu titlu de cheltuieli parţiale, în raport de cuantumul sumei anulate.

Astfel, din totalul sumei de 21.619,62 RON, calculată de instanţa de fond, ţinându-se seama şi de criticile aduse prin recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, se va scădea suma de 9.400 RON onorariu de expert, deoarece s-a admis excepţia prescrierii dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale, rămânând astfel 12.219,62 RON, din care instanţa de recurs, va acorda doar 10% ca urmare a admiterii doar a capătului de cerere ce are ca obiect creanţa fiscală în cuantum de 143.349.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj în nume propriu şi pentru pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. SRL împotriva Sentinţei nr. 77 din 14 iunie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Admite recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj în nume propriu şi pentru pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca împotriva Sentinţei nr. 77 din 14 iunie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva aceleiaşi sentinţe şi a Încheierii din 8 iunie 2015 ale aceleiaşi instanţe.

Casează, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând:

- respinge cererea de anulare în privinţa sumei în cuantum de 1.334.760 RON, creanţa fiscală reprezentând TVA şi accesorii aferente, stabilite suplimentar ca urmare a ajustării TVA pentru imobilul situat în Oradea str. x;

- respinge cererea în privinţa sumei în cuantum de 823.019 RON, creanţa fiscală reprezentând TVA şi accesorii aferente, stabilite suplimentar ca urmare a ajustării TVA pentru investiţiile efectuate la imobilul Căminul de nefamilişti, situat în Oradea str. x şi a obiectivului de alimentare cu apă a acestuia.

Obligă pârâtele să achite reclamantei suma de 1221,97 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2019.

GGC - LM