Compensation title value and the three-year decadal forfeiture period for administrative option under pre-2013 property restitution laws

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x din 2 iunie 2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru ca prin hotărârea ce o va pronunţa sa dispună obligarea pârâtelor la emiterea titlului de plată pe numele reclamantei potrivit Deciziei nr. 1343/FF din 4 februarie 2008, pentru suma de 14.319,36 RON; totodată a solicitat şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Prin Sentinţa civilă nr. 1127 din 8 septembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2015 s-a admis excepţia de necompetenta teritorială, cauza fiind declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III - a civilă, la data de 16 noiembrie 2015, sub nr. x/2015.

Pârâta ANRP a formulat întâmpinare la data de 8 ianuarie 2016 prin care a invocat necompetenţa materială a instanţei, susţinând că instituţia este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, astfel că litigiul este de competenta curţii de apel, secţia de contencios administrativ.

Prin Sentinţa civilă nr. 267 din 3 martie 2016, s-a dispus admiterea excepţiei necompetenţei materiale, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 6 iunie 2016 sub nr. x/2015 procedându-se la judecata pe fond a cauzei, acordându-se prim termen de judecată la data de 8 septembrie 2016.

La data de 10 august 2016 la dosarul cauzei pârâta ANRP a depus cerere de suspendare a judecăţii întemeiată pe dispoziţiile art. 520 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 08.09.2016, Curtea de Apel Constanţa, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a dispus suspendarea cauzei până la soluţionarea de către ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a sesizării nr. 2481/1/2016.

Soluţionarea sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 40/2016 publicată în M.Of. nr. 987 din 8 decembrie 2016 a determinat reclamanta a formulat la data de 16 decembrie 2016 cerere de redeschidere a judecăţii cauzei.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 17 din 9 februarie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii - Comisia Naţională Pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta A. solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea hotărârii recurate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În motivarea opţiunii sale procesuale reclamanta - recurentă a susţinut următoarele:

Instanţa de fond nu a ţinut seama de toate aspectele invocate în acţiune şi notele de şedinţă depuse la dosar, motivarea fiind una generică, fără a se indica expres de ce a respins apărările invocate de reclamantă.

Se consideră că nu se arată în hotărâre de ce au fost respinse apărările sau susţinerile reclamantei, iar motivarea a preluat punctul de vedere al pârâtei din întâmpinare. Hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine de pricină, cauza a fost examinată pe alt temei de drept, inclusiv fondul cauzei nu a fost examinată sau nu cuprinde motivele pentru care au fost respinse apărările reclamantei legate de adresa la care s-a comunicat decizia pârâtei.

În mod greşit a apreciat instanţa preluând apărările pârâtei în sensul că până în 2011 trebuia să se solicite valorificarea titlului de plată, deşi la dosar nu se regăseşte comunicarea deciziei către reclamantă. Doar pentru că pârâta a susţinut că s-a comunicat la o anumită dată, instanţa şi-a însuşit această afirmaţie, care nu se poate verifica. Instanţa nu a arătat de ce nu a reţinut ca valabilă comunicarea realizată în anul 2012 către reclamantă şi nu a solicitat dovezi cu privire la comunicarea în anul 2011 a deciziei către reclamantă. Instanţa putea realiza verificări la pârâtă şi cu privire la un alt dosar de despăgubiri pe numele reclamantei, soluţionat anterior acestuia, dosar în care reclamanta a depus acelaşi act de identitate.

În raport de soluţia pronunţată de Înalta Curte, prin decizia nr. 40/2016, reclamantei i se aplica vechea procedură, anterioară intrării în vigoarea a Legii nr. 165/2013. Şi totuşi, deşi s-a depus această precizare, instanţa de fond a apreciat eronat că reclamanta a arătat că se aplică Legea nr. 165/2013.

Deşi titlul de despăgubire, în forma Deciziei nr. 1343/FF/apare ca emis la data 2 februarie 2008, acesta a fost comunicat reclamantei, ca urmare a demersurilor sale, la adresa corectă, la data de 23 ianuarie 2012, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, astfel că la acest moment s-a născut dreptul reclamantei de a formula cerere pentru emiterea titlului de plată.

Urmare a comunicării titlului de despăgubirii, în 23 ianuarie 2012, prin mandatar, reclamanta a transmis cererea de emitere a titlului de plată, însoţită de procură şi titlul de despăgubiri în original, care a primit răspunsul nr. 4533/SSET, prin care i s-a comunicat că titlul de despăgubire îi fusese comunicat la data de 26 februarie 2008, fără ca la dosar să se afle o astfel de dovadă.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare pârâtele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor au solicitat respingerea recursului reclamantei, apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală.

În susţinerea poziţiei lor procesuale, pârâtele au învederat că reclamanta în calitate de titulară a deciziei CCSD avea posibilitatea constituirii unui dosar de opţiune şi parcurgerea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pentru valorificarea Deciziei nr. 1343/FF din 4 februarie 2008 în termenul prevăzut de art. 181 alin. (4) din Legea nr. 247/2005, de 3 ani de la data emiterii, care este un termen de decădere.

Reclamanta nu şi-a exercitat dreptul de opţiune în termenul legal, astfel că nu mai este îndreptăţită la valorificarea lui dreptului de plată a sumelor de bani prevăzută de art. 41 din Legea nr. 165/2013.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor, fiind afectată de viciu nelegalităţii hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Sub acest aspect se constată că hotărârea instanţei de fond răspunde cerinţei argumentării soluţiei adoptate, considerentele acesteia conţinând analiza complexă şi detaliată a motivelor de nelegalitate a actului administrativ contestat, cu luarea în considerare şi diseminarea apărărilor părţilor împrocesuate.

Împrejurarea că instanţa de fond nu a valorizat valorizat apărările reclamantei, nu face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că la baza argumentaţiei judecătorului fondului nu a stat în exclusivitate numai aspectele relevate de reclamantă, ci ansamblul apărărilor părţilor în litigiu, în condiţii de contradictorialitate, iar stării de fapt rezultate în urma administrării şi evaluării mijloacelor de probă a aplicat dispoziţiile legale relevante, acceptând varianta de interpretare a normelor propusă de pârâtă.

Prin urmare este nefondată această critică de nelegalitate.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de reclamantă prin cererea de recurs, se constată şi atrage casarea unor hotărâri atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Procedând la propria analiză, instanţa de control judiciar constată că, motivul de nelegalitate invocat nu este incident în cauză, soluţia primei instanţe fiind rezultatul interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere de sancţionare a refuzului nejustificat manifestat de pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul obligării acestor autorităţi publice la emiterea titlului de plată pe numele reclamantei potrivit Deciziei nr. 1343/FF din 4 februarie 2008, pentru suma de 14.319,36 RON, în temeiul art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Potrivit acestei norme "Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014."

Sesizată fiind cu pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept în legătură cu aplicabilitatea art. 41 din Legea nr. 165/2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "Dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile persoanelor îndreptăţite sau autorilor acestora care au obţinut titluri de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi nu au urmat procedura administrativă prevăzută în capitolul V1 secţiunea 1 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, nerespectând termenele privind valorificarea acestor titluri."

Prin urmare, obligaţia de plată a sumelor de bani prevăzută de art. 41 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi valorificată numai în condiţiile exprimării anterioare, în termen legal, a opţiunii creditorului de preschimbare a titlului său de despăgubire emis în temeiul Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, în titlu de plată.

Termenul de 3 ani prevăzut de art. 181 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, înlăuntrul căruia titularul deciziei de despăgubire îşi poate exercita dreptul de opţiune, curge de la data emiterii acestui titlu, constituind un termen de decădere, la a cărui împlinire, potrivit deciziei anterior menţionate, "creditorul pierde chiar dreptul subiectiv la valorificarea titlului său de despăgubire, el nu mai poate beneficia de dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează executarea uneia dintre modalităţile în care titlul de despăgubire putea fi valorificat şi pentru care creditorul nu a înţeles să opteze în termenul legal în care o putea face".

Titlul de despăgubire nr. 1343/FF a fost emis reclamantei în data de 4 februarie 2008, astfel încât termenul până la care putea fi valorificat titlul de despăgubire prin urmarea procedurii administrative de exercitare a dreptului de opţiune a fost data de 4 februarie 2011, pentru că textul legal menţionat prevede că momentul de debut al termenului prevăzut de art. 181 alin. (4) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 este data emiterii titlului de despăgubire, iar nu data comunicării acestuia cum pretinde reclamanta.

Cum reclamanta nu a făcut dovada demarării procedurii administrative de valorificare a titlului astfel obţinut anterior datei de 4 februarie 2011, a pierdut chiar dreptul subiectiv la valorificarea titlului său de despăgubire.

Prin urmare, în mod legal a apreciat instanţa de fond că refuzul pârâtelor de a se conforma solicitării reclamantei este justificat, hotărârea atacată fiind din acest punct de vedere dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

2.2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva Sentinţei nr. 17 din 9 februarie 2017 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2019.

GGC - LM