Assessment of moral damages in guaranty fund claims: binding effect of insurance industry guidelines versus national jurisprudence and statutory caps.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 1 noiembrie 2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând obligarea acestuia la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire depusă în data de 5 mai 2016 conform dispoziţiilor art. 13 din Legea 213/2015.

Prin cererea modificatoare depusă în procedura scrisă prealabilă, reclamanţii au modificat obiectul cererii, solicitând instanţei în contradictoriu cu acelaşi pârât anularea Deciziei nr. 3749 din 2 februarie 2017 de respingere parţială a cererii de plată a despăgubirilor, conform dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, cu consecinţa admiterii în tot a cererii de despăgubire, astfel cum aceasta a fost formulată de către reclamanţi prin cererea din data de 4 mai 2016, respectiv plata: către fiul defunctei, B., a sumei de 450.000 RON, cu titlu de daune morale; către A., fiul defunctei, a sumei de 450.000 RON, cu titlu de daune morale şi materiale.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 1884 din 22 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, astfel cum a fost modificată; a anulat în parte Decizia nr. 3749 din 2 februarie 2017, exclusiv sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamanţilor; a stabilit cuantumul despăgubirilor morale cuvenite reclamanţilor la suma de 60.000 RON pentru fiecare reclamant; a menţinut soluţia de respingere a cererii reclamanţilor de acordate a diferenţei de despăgubiri, până la concurenţa sumelor menţionate în cererile de despăgubire (de 450.000 RON, respectiv 446.825 RON).

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., au formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi reclamanţii A. şi B. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.1. Recursul formulat de reclamanţii A. şi B.

Recurenţii-reclamanţi invocă aplicarea greşită a disp. art. 49 pct. 2 lit. d) din anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011, arătând că instanţa de fond, fără a dezvolta o argumentaţie clară, raportată la normele legale în materie, a reţinut că în mod corect, pârâtul a evaluat prejudiciul moral prin trimiterea la o medie între ceea ce a acordat anterior intrării în faliment SC C. SA, prin înţelegeri amiabile, precum şi la Ghidul elaborat de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.

Instanţa de fond, în mod nelegal, a considerat eronată doar modalitatea în car pârâtul a avut în vedere media rezultată potrivit procedurii interne din cadrul instituţiei, de acordare a despăgubirilor.

În speţă, susţin recurenţii-reclamanţi, incidentă este norma dispusă prin Ordinul nr. 14/2011 şi nu Norma nr. 23/2014, cum a apreciat instanţa de fond.

Conform disp. art. 49 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de deces, daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Mai susţin recurenţii-reclamanţi, că nu există o lege care să precizeze modalitatea concretă de evaluare a cuantumului daunelor morale, acesta rămânând în apanajul instanţelor de judecată.

Doctrina şi jurisprudenţa au statuat anumite criterii, elemente care trebuie avute în vedere în momentul când se evaluează prejudiciul nepatrimonial, cum ar fi: valoarea lezată, respectiv gravitatea prejudiciului; consecinţele prejudiciului pe plan social; profesional şi familial; tulburările şi neajunsurile suferite de persoana vătămată.

Instanţa de fond nu a făcut o apreciere proprie prin prisma textelor de lege invocate, ci se mulţumeşte să constate doar că evaluarea făcută de către pârât este, în principiu, obiectivă şi are în vedere dispoziţiile legale enunţate.

Victima pentru care se solicită daune era pasageră în maşină, iar recurenţii-reclamanţi care au cerut plata despăgubirilor, creditori de asigurare conform Legii nr. 213/2015 şi normele emise în aplicarea legii, sunt terţe persoane faţă de contractul de asigurare.

Prin sentinţa recurată s-au făcut aprecieri în sensul că reclamanţii nu au făcut "dovada" unei relaţii cu mama lor, victima accidentului de circulaţie, dincolo de "firesc" şi "normalitate".

Susţinerile recurenţilor-reclamanţi au fost tot timpul în sensul că, relaţiile cu mama lor au fost relaţii normale şi fireşti, bazate pe dragoste, respect şi stare de bine, elemente esenţiale care predomină viaţa.

Mama recurenţilor-reclamanţi le era acestora un sprijin de nădejde, aveau o relaţie frumoasă şi armonioasă, formau împreună o familie unită, a avut o prezenţă activă în viaţa celor doi copii, le-a influenţat principiile în viaţă, astfel că pierderea suferită a fost resimţită foarte puternic.

Împrejurarea că recurenţii-reclamanţi nu se mai aflau în întreţinerea mamei, nu înseamnă că suferinţa lor a fost mai uşor de depăşit, dimpotrivă aceştia vor rămâne cu un handicap emoţional permanent.

Alegaţiile instanţei de fond, în sensul că nu s-a făcut dovada unei "dependenţe" de mamă din punct de vedere financiar sau emoţional, sunt eronate.

Recurenţii-reclamanţi invocă şi disp. art. 1391 alin. (2) C. civ., care stabilesc o prezumţie cu privire la rudele apropiate ale victimei, dar şi disp. art. 485 C. civ., conform cărora, copilul va datora respect părinţilor săi, indiferent de vârsta sa.

Instanţa de fond a reproşat recurenţilor-reclamanţi că nu au făcut dovada relaţiilor "excepţionale", deşi acest aspect nu trebuie dovedit, iar daunele morale nu se evaluează prin raportare la dependenţa financiară a reclamanţilor de victimă sau în funcţie de posibilităţile financiare ale fiilor victimei.

Daunele morale trebuie să reprezinte o compensare morale efectivă, care să dea substanţă şi să valideze dreptul constituţional la viaţă.

Instanţa de fond, ca şi pârâtul, şi-a întemeiat decizia de acordare a daunelor morale numai pe Ghidul emis de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, publicat în anul 2012, însă acesta nu are valoarea unei norme legale, iar dacă cuantumul daunelor se raportează numai la acest act, se ignoră dispoziţiile legale în materie.

Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii este o asociaţie profesională constituită din companiile de asigurări care au dreptul să practice asigurarea RCA pe teritoriul României, astfel că acestea au interese personale şi profesionale directe, strâns legate de obţinerea unor despăgubiri cât mai mici.

Emitenţii acestui ghid au dorit ca instanţa de judecată să acorde automat suma trecută în cuprinsul actului, fără a mai aprecia asupra gravităţii prejudiciului moral suferit şi nici asupra faptului dacă această sumă este sau nu rezonabilă, prin raportare la împrejurările concrete ale speţei, respectiv la urmărire accidentului.

Un alt aspect legat de conţinutul Ghidului este acela că în urma verificării hotărârilor judecătoreşti menţionate în cuprinsul acestuia, 91,13% (858 decizii) fie nu există, fie au un alt obiect decât cel care interesează (ucidere din culpă, pretenţii, daune morale). Restul de 8,87% (57 decizii)este identificat în mod corect, dar priveşte soluţii pronunţate în anii 2009 - 2010, de către instanţele penale şi reprezintă o selecţie a soluţiilor cu sume dintre cele mai mici.

Mai arată recurenţii-reclamanţi că pârâtul nu a analizat jurisprudenţa din anii 2013 - 2015, care a suferit modificări majore, deoarece nivelul daunelor morale a crescut faţă de anii 2009 - 2010 datorită creşterii nivelului de conştientizare de către persoanele îndreptăţite, a drepturilor ce le revin, dar şi a aprecierii de către instanţele de judecată, într-un mod corect şi individual, a criteriilor ce reprezintă factorul principal în cuantificarea prejudiciului moral şi stabilirea daunelor acordate.

3.2. Recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Recurentul-pârât susţine, prin motivele de nelegalitate invocate, aplicarea greşită disp. art. 19 alin. (1) raportat la disp. art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, cererea introductivă fiind inadmisibilă.

Din cuprinsul acţiunii rezultă că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor solicitate, dar nu au cerut şi anularea/anularea parţială a actului administrativ atacat.

Or, arată recurentul-pârât, în măsura în care dispoziţiile actului administrativ considerate vătămătoare nu sunt înlăturate, cererea nu poate fi încuviinţată, ci este inadmisibilă astfel cum s-a decis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 7215/2013.

O altă critică adusă sentinţei primei instanţe se referă la greşita aplicare a prevederilor art. 26 alin. (1) lit. a) coroborate cu art. 49 pct. 2 din Ordinul CSA nr. 14/2011, în vigoare la momentul producerii evenimentului rutier, prejudiciul moral stabilindu-se în conformitate cu Ghidul elaborat de Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii 2011.

Prin urmare, sumele ce le revin recurenţilor-reclamanţi, ţinându-se seama de prevederile legale sus-menţionate, sunt în cuantum de 43.879 RON pentru fiecare dintre aceştia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analiza motivelor de casare

1. Cu privire la critica ce are ca obiect interpretarea şi aplicarea greşită a disp. art. 19 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, susţinută de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Recurentul-pârât invocă faptul că reclamanţii, prin cererea introductivă, au solicitat numai admiterea cererii de despăgubire, fără să ceară şi anularea/anularea în parte a actului administrativ atacat, respectiv Decizia nr. 3749 din 2 februarie 2017.

Potrivit disp. art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, orie persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Conform art. 19 alin. (1) din aceeaşi lege, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Din coroborarea celor două dispoziţii legale se desprinde, într-adevăr, concluzia potrivit căreia, anterior sau concomitent cererii de despăgubiri este obligatoriu a se solicita anularea actului administrativ, per a contrario, acţiunea va fi respinsă ca inadmisibilă.

În speţă, prin cererea introductivă, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire depusă în data de 5 mai 2016, conform disp. art. 13 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Întrucât, până la primul termen de judecată, pârâta a emis Decizia nr. 3749 din 2 februarie 2017, prin care s-a admis în parte cererea de despăgubiri pentru suma de 90.933,00 RON, reprezentând 87.758 RON daune morale şi 3.175,00 RON daune materiale, reclamanţii şi-au modificat cererea de chemare în judecată, în temeiul art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Prin cererea modificatoare, reclamanţii au arătat că înţeleg să conteste Decizia nr. 3749 din 2 februarie 2017 şi au solicitat să se admită cererea de daune morale, câte 450.000 RON pentru fiecare reclamant, iar în subsidiar, daunele să se acorde astfel cum au fost cuantificate în Sentinţa nr. 867 din 21 iunie 2016, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2016.

Contestarea actului administrativ are semnificaţia unei cereri de anulare totală sau parţială a acestuia, chiar dacă reclamanţii nu au arătat expres în cerere această împrejurare.

Dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., conferă judecătorului un rol activ în aflarea adevăratului, astfel că prima instanţă a calificat în mod corect cererea prin care s-a arătat că se contestă actul administrativ ca fiind o cerere de anulare parţială a acestuia, în privinţa cuantumului daunelor morale.

În concluzie, critica va fi respinsă ca nefondată, instanţa de fond aplicând în mod corect dispoziţiile legale analizate, fără a se înfrânge principiul disponibilităţii părţilor, acestea, înţelegând prin contestarea actului, pronunţarea unei soluţii de anulare a acestuia.

2. În ceea ce priveşte criticile formulat de către recurenţii-reclamanţi, dar şi de către recurentul-pârât asupra fondului cauzei

Se remarcă faptul că, pe de o parte, recurentul-pârât invocă interpretarea şi aplicarea greşită a disp. art. 26 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 49 pct. 2 din Ordinul CSA nr. 14/2011, iar pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi evidenţiază aplicarea greşită a disp. art. 49 pct. 2 lit. d) din Anexa la Ordinul CSA nr. 14/2011.

La rândul său, instanţa de fond reţine că nu există niciun act normativ care să dispună în concret cu privire la nivelul despăgubirilor morale ce se acordă persoanelor în caz de vătămare corporală ori deces, astfel că în mod corect pârâta s-a raportat la legislaţia secundară incidentă în astfel de situaţii, respectiv disp. art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, care prevede că la stabilirea despăgubirilor pentru daunele morale se vor avea în vedere legislaţia şi jurisprudenţa din România (lit. d).

În această situaţie, prima instanţă apreciază că pârâta a respectat Norma ASF nr. 23/2014, prin elaborarea unei proceduri adoptate prin Decizia nr. 142/2016, prin care s-a avut în vedere valoarea medie a despăgubirilor acordate de instanţele din România în perioada de până la nivelul anului 2011.

Prima instanţă reţine că stabilirea cuantumului daunelor morale implică o marjă largă de apreciere a autorităţii învestită cu o astfel de cerere, iar reclamanţii nu au reuşit să expună un raţionament coerent, prin a explica de ce suferinţa psihică la care au fost expuşi prin decesul mamei ar justifica acordarea unui cuantum al despăgubirilor diferit de cel apreciat de pârâtă.

Instanţa de fond aştepta din partea reclamanţilor ca aceştia să dovedească că ajutorul mamei decedate acordat reclamatului A. în creşterea copiilor ori ajutorul direct acordat în gospodărie reclamantului B., împreună cu care locuia defuncta, depăşea limitele unei relaţii de întrajutorare obişnuite între mamă şi fiii săi, mai ales că aceştia nu erau dependenţi financiar, social sau emoţional de mama lor.

În aceste condiţii, consideră prima instanţă, că pârâtul s-a raportat în mod corect la evaluarea cuantumului daunelor morale la o medie între ceea ce a acordat anterior SC C. SA, cu acest titlu, prin înţelegeri amiabile, ceea ce au acordat instanţele de judecată într-o perioadă de 3 ani şi rezultatul studiului realizat la nivelul anului 2011.

Pârâta a greşit însă, deoarece, conform tabelului de la dosar, deşi valoarea medie a despăgubirilor morale ca urmare a decesului unui părinte este de 86.189 RON, s-a procedat la împărţirea sumei la doi copii, fără a se ţine seama că despăgubirile morale nu se acordă în funcţie de fiecare persoană decedată, ci în funcţie de fiecare persoană prejudiciată de fapta ilicită.

Totuşi, judecătorul fondului stabileşte cuantumul daunelor morale de 60.000 RON pentru fiecare reclamant, apreciind relevantă situaţia de fapt prin care s-a reţinut că aceştia nu se află în întreţinerea mamei lor, ci sunt independenţi financiar, social şi emoţional.

În raport de cele arătate, Înalta Curte reţine că rolul Fondului, în conformitate cu disp. art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este acela de protejare a creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, acesta garantând, potrivit art. 2 alin. (3) din lege, plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, potrivit art. 5 din lege.

Recurenţii-reclamanţi sunt creditori de asigurare, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Legea nr. 213/2015 şi au dreptul să primească despăgubiri materiale şi morale, în urma insolvenţei asigurătorului SC C. SA, ca efect al decesului mamei acestora.

Niciun moment prima instanţă nu a reţinut că Fondul de Garantare a Asiguraţilor preia ope legis obligaţiile asigurătorilor aflaţi în situaţia descrisă mai sus, însă trebuie să ţină seama de contractele de asigurare încheiate (art. 2 alin. (3) din lege), iar creditorul de asigurare, în situaţia persoanelor păgubite, este fiecare persoană păgubită (art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii), motiv pentru care suma trebuia stabilită pentru fiecare reclamant.

Pentru că Legea nr. 213/2015 nu conţine dispoziţii exprese referitoare la modalitatea şi cuantumul despăgubirilor reprezentând daune morale, prin Ordinul nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor s-au emis Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, care prevăd la art. 26 alin. (1) lit. a) posibilitatea de a se acorda despăgubiri) în caz de vătămare corporală/deces, inclusiv pentru prejudiciile fără caracter patrimonial, iar la art. 49 pct. 2 lit. d) că la stabilirea despăgubirilor, în cazul decesului unei persoane, se au în vedere legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Faţă de împrejurarea că accidentul de circulaţie, soldat cu decesul mamei recurenţilor-reclamanţi, s-a produs în data de 28.09.2012, sunt incidente prevederile Normei ASF nr. 14/2011 şi nu Normele ASF nr. 23/2014, cum greşit a apreciat prima instanţă.

Totuşi, ţinând seama că prevederile art. 50 alin. (1) pct. d) din Norma ASF nr. 23/2014 sunt identice cu cele conţinute de disp. art. 49 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 14/2011, Înalta Curte reţine că motivul de nelegalitate invocat nu conduce la casarea sentinţei recurate.

Prin Norma ASF nr. 16/2015 s-au reluat prevederile din Legea nr. 213/2015 cu privire la stabilirea şi evaluarea despăgubirilor, iar prin Decizia nr. 142/2016 a Directorului General al FGA s-a decis că, în vederea soluţionării pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau de care se aprobă "Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor (morale şi materiale) săvârşite din cazuri de vătămări corporale şi decese".

Potrivit pct. 7 lit. e) din Procedură, suma cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, în cazul vătămării sau decesului, este calculată conform Anexei 1, care este reprezentată de tabelul FPVS privind costul pe zi de îngrijire medicală, actualizat cu indicele de creştere a salariului mediu net pe economie, conform Institutului Naţional de Statistică, la nivelul lunii octombrie 2015, în cazuri excepţionale (copil minor vătămat/decedat, vătămare corporală gravă sau handicap permanent) se poate analiza oportunitatea majorării ofertei calculate conform Anexei 1 cu până la 30%.

Ţinând seama de tabelul conţinut de Anexa 1 la Decizia nr. 142/2016, în care se consemnează că în cazul decesului unui părinte, despăgubirea medie, conform Studiului FPVS 2011 este de 75.097 RON, cea medie plătită de C. în instanţă în 2011 - 2012, este de 136.238 RON, iar cea medie plătită de C. pe cale amiabilă 2011 - 2012 este de 39.993 RON, s-a obţinut o medie a mediilor deja calculate în sumă de 86.189 RON.

Recurenta-pârâtă a decis să plătească pentru ambii fii ai persoanei decedate suma de 87.758,60 RON cu titlu de daune morale, cuantum nelegal faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Legea nr. 213/2015, cum deja s-a arătat anterior.

Instanţa de fond a validat modalitatea de calcul a despăgubirilor de ordin moral, oferită prin tabelul Anexei 1 la Decizia nr. 142/2016, cu menţiunea că obligaţia de plată incumbă pentru fiecare reclamant, dar, în final, a apreciat că se cuvine acestora numai 60.000 RON pentru fiecare, aşa cum s-a specificat mai sus.

Înalta Curte, ţinând seama de cele analizate reţine că, o instanţă de judecată, în aprecierea cuantumului daunelor morale solicitate ca urmare a aplicării dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 este obligată să se raporteze la dispoziţiile legale şi jurisprudenţa în materie.

Tabelul şi calculul efectuat de recurenta-pârâtă nu sunt opozabile instanţei de judecată, deoarece acestea privesc doar raporturile dintre părţile unui acord amiabil.

În situaţia în care reclamanţii sunt nemulţumiţi de cuantumul daunelor stabilite prin decizie administrativă, instanţele de judecată au obligaţia să se raporteze în principiu, la jurisprudenţa incidentă, având în vedere că nu există dispoziţii legale în această materie.

Astfel, jurisprudenţa în materia stabilirii cuantumului daunelor morale pe orice cale - civilă sau penală, a stabilit că, în absenţa unor criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, se va apela la consecinţele negative suferite de reclamant, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Cuantificarea despăgubirilor morale presupune analizarea unei jurisprudenţe relevante, pentru a se identifica situaţii similare, iar marja de apreciere a instanţei este limitată, în cazul de faţă, la criteriul obiectiv al limitei sumei de 450.000 RON pentru fiecare reclamant, prevăzute de Legea nr. 213/2015.

Despăgubirea nu trebuie să se transforme într-o îmbogăţire fără justă cauză, dar nici media sumelor acordate în cazuri similare de instanţele din România şi jurisprudenţa instanţelor naţionale nu reprezintă criterii obligatorii în stabilirea cuantumului daunelor morale, ci acestea ajută doar la estimarea unui atare prejudiciu.

În speţă, este cert că viaţa familială şi socială a recurenţilor-reclamanţi a fost alterată în urma decesului mamei acestora, suferinţa psihică determinată de această împrejurare nu poate fi cuantificată în funcţie de dovedirea unei relaţii excepţionale şi nu obişnuite, cum a pretins instanţa de fond.

Referitor la Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale, elaborat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii - FPVS, se constată că are un caracter de recomandare şi priveşte soluţii ale instanţelor de judecată din perioada 2011, astfel că nici instanţa de judecată nu este obligată să stabilească cuantumul daunelor morale în funcţie de statistica arătată, Ghidul neavând putere normativă.

Înalta Curte mai reţine că, de principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de prima instanţă, conform circumstanţelor particulare, reprezintă o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii şi nu de nelegalitate şi este necenzurabilă pe calea de atac a recursului.

Prima instanţă a stabilit însă cuantumul daunelor morale cu nesocotirea dispoziţiilor legale, respectiv cele ale art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, care stipulează că daunele morale, în cazul decesului unei persoane, se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din Româna, astfel că din acest punct de vedere, critica reclamanţilor se încadrează în cea prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a luat ca reper jurisprudenţa publicată în materie, a secţiei I civile şi a secţiei penale, pentru perioada 2016-2019, găsind relevante Deciziile nr. 3922/2018, nr. 3948/2018 şi nr. 4013/2018 pronunţate de secţia I civilă, precum şi Deciziile nr. 410/IA/2017 şi nr. 428/RC/2016, pronunţate de secţia penală.

În cadrul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu s-a găsit jurisprudenţă în materie.

Din conţinutul hotărârilor judecătoreşti exemplificate, s-a constatat că daunele morale au fost cuantificate atunci când sunt solicitate de către copiii majori pentru părinţii decedaţi în accidente de circulaţie, la sume cuprinse între 15.000 euro şi 25.000 euro, adică între 70.000 RON şi 120.000 RON.

Faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, de cele analizate anterior, Înalta Curte apreciază că un cuantum al daunelor morale de 100.000 RON pentru fiecare recurent-reclamant, reprezintă o separaţie echitabilă şi efectivă fără a conduce la o îmbogăţire fără justă cauză.

La stabilirea cuantumului s-a ţinut seama de plafonul maxim de 450.000 RON pentru fiecare creditor de asigurare, suma finală fiind influenţată în mare parte de această prevedere legală.

Suma în cuantum de 100.000 RON pentru fiecare creditor de asigurare nu a fost stabilită în raport de Sentinţa nr. 867 din 21 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, hotărâre casată şi fără relevanţă juridică în privinţa cuantumului despăgubirilor.

În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se va respinge recursul pârâtului ca nefondat şi se va admite recursul formulat de reclamanţi.

Urmează a se dispune casarea în parte a sentinţei recurate şi, rejudecându-se cauza, să se majoreze cuantumul daunelor morale la 100.000 RON pentru fiecare reclamant.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva Sentinţei nr. 1884 din 22 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva Sentinţei nr. 1884 din 22 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând cauza, majorează cuantumul daunelor morale la 100.000 RON pentru fiecare reclamant.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2019.

GGC - LM