Appeal dismissed, upholding refusal to suspend tax assessment for failure to establish serious doubt of legality

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 iulie 2018, reclamanta reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, suspendarea parţială a Deciziei de impunere x din 21 mai 2018, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite în cuantum de 2.022.837 RON, până la soluţionarea în primă instanţă a cererii de anulare a deciziei.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 236 din 3 octombrie 2018, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, rejudecând, admiterea cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x din 21 mai 2018 emise de DGRFP Cluj-Napoca, în ceea ce priveşte obligaţiile suplimentare de plată stabilite în cuantum de 2.022.837 RON.

2.1. Referitor la motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a apreciat recurenta-reclamantă că necesitatea arătării motivelor şi a probatoriului pe care se întemeiază rezidă şi din faptul că, în lipsa lor, nu se poate exercita controlul judiciar de către instanţele superioare. Motivarea hotărârii trebuie să cuprindă argumentele pro şi contra care au format în fapt şi în drept convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, reprezentând un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie.

Obligativitatea motivării reprezintă, totodată, o condiţie a procesului echitabil, a cărei respectare se impune în condiţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.

Nici motivarea sumară a hotărârii judecătoreşti nu corespunde exigenţelor textului, pentru că lipsa de consistenţă a acesteia poate face imposibilă realizarea controlului judiciar.

Dreptul la un proces echitabil presupune motivarea hotărârilor, argumentele decisive pentru soluţionarea cauzei trebuind să îşi găsească reflectarea în hotărâre.

În cauză, deşi a invocat o serie de motive de nulitate a deciziei de impunere, ce au vizat, pe de o parte, încălcarea prevederilor legale instituite de normele de procedură fiscală, iar, pe de altă parte, netemeinicia concluziilor inspectorilor fiscali, generate, în principal, de omisiunea acestora de a analiza documentele depuse de societate, instanţa de fond şi-a însuşit concluziile organului fiscale, reiterate în cuprinsul întâmpinării, fără să realizeze o proprie analiză a criticilor pe care societatea le-a invocat cu privire la nelegalitatea deciziei de impunere.

Astfel, hotărârea primei instanţe nu răspunde exigenţelor legale privind motivarea, iar modalitatea sumară în care argumentele instanţei sunt expuse vine, de fapt, să suplinească vidul lăsat de lipsa analizării corecte a susţinerilor societăţii.

Instanţa a ignorat o bună parte dintre motivele de aparentă nelegalitate a actului de impunere, aspecte de ordin substanţial.

2.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. a apreciat recurenta-reclamantă că instanţa de fond, abordând problema cazului bine justificat doar din perspectiva imposibilităţii de a analiza motivele de nulitate de ordin substanţial, a ignorat şi liniile directoare trasate de jurisprudenţa europeană, care a statuat, cu valoare de principiu, că judecătorul efectuează o evaluare comparativă a intereselor părţilor, în sensul că în cadrul examinării cererii de suspendare este necesar ca instanţa să analizeze în mod comparativ riscurile inerente fiecărei soluţii posibile şi că acordarea suspendării este justificată în sensul că motivele şi argumentele reclamantului din cadrul acţiunii în anulare par a fi de natură serioasă la o examinare prima facie.

Astfel, pentru admiterea cererii de suspendare a actului administrativ, instanţa nu mai trebuie să îşi formeze convingerea că acţiunea principală va fi admisă, ci doar să ajungă la concluzia că argumentele reclamantului din acţiunea principală sunt suficient de justificate.

Or, în contextul în care argumentele sale nu puteau fi înlăturate fără o examinare a fondului dedus judecăţii, însă acestea existau şi cu o minimă verificare puteau fi validate la nivel aparent şi prin raportare la înscrisurile depuse în susţinerea acestora, instanţa de fond, reţinând îndeplinite condiţiile privind plata cauţiunii judiciare şi a pagubei iminente, avea toate elementele necesare pentru a pronunţa măsura suspendării, numi în acest mod putând fi respectat principiul proporţionalităţii.

În acelaşi sens sunt şi prevederile Recomandării nr. (89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei asupra protecţiei jurisdicţionale provizorii în materie administrativă.

Or, abordarea instanţe de fond, care a decis să trateze motivele de ordin substanţial doar din perspectiva unei imposibilităţi de a analiza în profunzime temeinicia acestora, reprezintă o interpretare rigidă a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi art. 278 din C. proc. fisc. , care trebuiau analizate mai ales prin raportare la aplicarea principiului proporţionalităţii.

În susţinerea criticilor sale, recurenta-reclamantă a apreciat că există o îndoială serioasă asupra legalităţii deciziei de impunere faţă de nerespectarea termenului imperativ stabilit de normele fiscale pentru finalizarea inspecţiei fiscale, care a avut loc pentru o perioadă totală de 143 de zile.

Durata efectuării inspecţiei fiscale este reglementată de art. 126 alin. (1) lit. b) din C. proc. fisc. , care prevede că, în funcţie de obiectivele inspecţiei, nu poate fi mai mare de 90 de zile. Neîndeplinirea actului procedural în termenul prevăzut de lege atrage decăderea organului fiscal din dreptul de a proceda la întocmirea actului.

De asemenea, nu este relevant faptul că inspecţia fiscală a fost suspendată 41 de zile, în perioada 7 martie 2018 - 16 aprilie 2018, pentru că şi neluându-se în calcul această perioadă, termenul maxim ar fi fost depăşit, fiind de 102 zile.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, că societatea are două puncte de lucru şi că s-ar încadra în ipoteza art. 126 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. , durata de 180 de zile ar deveni incidentă doar în cazul în care inspecţia fiscală s-ar desfăşura şi la sediul/sediile secundare ale contribuabilului, nu şi în ipostaza în care ar avea loc exclusiv la sediul principal, cum a fost cazul inspecţiei desfăşurate faţă de A..

Or, faţă de împlinirea termenului legal pentru finalizarea inspecţiei fiscale, măsura ce se impunea era de încetare a inspecţiei fiscale, fără posibilitatea autorităţii de a mai încheia un raport de inspecţie fiscală sau o decizie de impunere prin care să fie stabilite obligaţii fiscale în sarcina contribuabilului.

A mai arătat recurenta-reclamantă că există îndoială serioasă asupra legalităţii deciziei de impunere şi faţă de încălcarea obligaţiei organului fiscal de a stabili în mod corect şi complet situaţia de fapt şi de drept.

Deşi art. 5 alin. (1), art. 7 alin. (2) şi art. 12 din C. proc. fisc. stabilesc o serie de principii, precum principiul aplicării unitare a legislaţiei, principiul rolului activ al organului fiscal şi principiul bunei-credinţe, instanţa de fond nu s-a aplecat asupra motivelor care concluzionau asupra legalităţii deciziei de impunere, reţinând că poziţia organului fiscal este cea relevantă.

De asemenea, contrar rolului activ al organului fiscal, organul fiscal a ignorat înscrisurile depuse de societate cu ocazia depunerii punctului de vedere (facturile de gestionare flotă şi anexele aferente), iar instanţa de fond, fără o minimă analiză a înscrisurilor depuse în susţinerea cererii de suspendare, a apreciat că aceste aspecte urmează a fi clarificate în cadrul acţiunii în anulare.

Organul de inspecţie fiscală era obligat să întreprindă demersurile necesare în vederea efectuării unei analize complete a situaţiei de fapt şi a documentelor justificative puse la dispoziţie.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, organul fiscal a procedat la suspendarea intempestivă a controlului fiscal, suspendare care, însă, nu a atins nicio finalitate practică, pentru că nu a procedat la analiza şi examinarea tuturor actelor, fapt ce reiese din concluziile exprimate în Raportul de inspecţie fiscală. Astfel, în mod greşit autorităţile fiscale nu au valorificat nici înscrisurile şi explicaţiile prezentate şi nici dreptul şi obligaţia acestora de a solicita orice alte informaţii adiţionale care le-ar fi fost necesare.

Aşadar, instanţa de fond, analizând condiţia cazului bine justificat raportat la încălcarea obligaţiei organului fiscal de rol activ, dispunea de toate elementele care să îi creeze aparenţa de nelegalitate, nefiind, practic, necesar să aprofundeze analiza în fondul cauzei.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că existenţa unei îndoieli serioase asupra legalităţii deciziei de impunere reiese şi din lipsa motivării asupra elementelor de fapt care au stat la baza obligaţiilor fiscale suplimentare.

Caracterul nemotivat al deciziei contestate este o consecinţă directă a neîndeplinirii rolului activ al organului de inspecţie fiscală, care, neţinând cont de documentele justificative depuse de societate şi de explicaţiile furnizate în cadrul inspecţiei fiscale, nu a motivat actul administrativ-fiscal în mod corespunzător.

Deşi instanţa de fond a exclus de plano acest argument, prin raportare la inexistenţa primului motiv, decizia de impunere nu conţine motivele propriu-zise pentru care organul de inspecţie nu a luat în considerare nici argumentele societăţii şi nici documentele justificative depuse pe parcursul inspecţiei fiscale.

La o analiză chiar şi formală a deciziei de impunere, instanţa de fond putea să constate că nu conţine motivele de fapt care au condus la adoptarea acesteia.

Decizia de impunere nu motivează raţiunea emiterii ei în raport cu cerinţele legale şi cu situaţia de fapt existentă, ci face, practic, referire la normele legale avute în vedere, lipsindu-i menţiuni referitoare la motivele de fapt pentru care s-au stabilit obligaţiile fiscale faţă de A.

Nu trebuie să se facă o confuzie între motiv, care stă la baza emiterii deciziei, şi scop, ce anume se urmăreşte prin emiterea deciziei. Simpla menţionare a pretinsei lipse de documente justificative necesare pentru justificarea cheltuielilor deductibile nu arată de ce se consideră că acestea sunt şi aplicabile situaţiei de fapt supuse analizei, în contextul în care înscrisurile şi explicaţiile respective au fost prezentate organului fiscal.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că existenţa unei îndoieli serioase asupra legalităţii deciziei de impunere reiese şi din constatările cuprinse în decizia de impunere cu privire la caracterul pretins nedeductibil al cheltuielilor efectuate de A. pentru serviciile primite de la B.

Curtea de Apel Cluj a plecat de la prezumţia greşită că analizarea unor motive de nelegalitate a actului de impunere dintr-o perspectivă substanţială echivalează cu examinarea în fond a cauzei, ceea ce denotă o superficialitate în examinarea situaţiei de fapt deduse judecăţii, mai ales datorită faptului că societatea a punctat motivele care creează o vădită aparenţă de nelegalitate.

Astfel, recurenta-reclamantă a apreciat că este necesar să reliefeze motivele pentru care, dintr-o perspectivă fiscală substanţială, decizia de impunere este emisă contrar dispoziţiilor legale, în continuarea recursului expunând situaţia de fapt, constatările organului fiscal şi observaţiile sale referitoare la a) serviciile de asistenţă pentru gestiune primite din partea B., b) serviciile de gestionare a flotei, c) cheltuielile de deplasare, d) împrumuturile acordate de către B..

3. Apărările intimatelor-pârâte

Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de pct. 6 sau 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

4. Decizia instanţei de recurs

4.1. Înalta Curte urmează a respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, apreciind că, din punct de vedere formal, susţinerile expuse în cuprinsul cererii de recurs se pot circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

4.2. Însă, examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, reţinând în acest sens, în acord cu instanţa de fond, că analiza sumară a motivelor de nelegalitate invocate cu privire la actul a cărui suspendare s-a solicitat în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură respectivul act, în cazul particular supus evaluării.

4.3. Verificând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte nu poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., având în vedere că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi explică în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut, în final, că cererea de suspendare nu îndeplineşte condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Contrar criticilor recurentei-reclamante, motivarea hotărârii recurate permite exercitarea controlului judiciar al instanţei superioare asupra sentinţei pronunţate de prima instanţă, fiind respectate garanţiile procesuale ale imparţialităţii judecătorului şi ale calităţii actului de justiţie, precum şi exigenţele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi cele ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la existenţa unui proces echitabil.

4.4. Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea nr. 554/2004 prevede în art. 14 şi 15 atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiţiei existenţei unui caz bine justificat şi a iminenţei unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.

Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

4.5. Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ).

Îndeplinirea celor două condiţii este verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanţă.

În cauză, prima instanţă a apreciat a fi îndeplinită condiţia prevenirii unei pagube iminente iar pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Cluj, deşi, prin întâmpinare, critică cele reţinute de prima instanţă asupra acestei condiţii, nu a înţeles să formuleze recurs, astfel încât condiţia prevenirii unei pagube iminente nu poate face obiectul analizei instanţei de control judiciar.

4.6. Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În jurisprudenţa sa, Înalta Curte a reţinut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind, exempli gratia, emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare) etc.

4.7. În prezenta cauză nu se regăseşte niciuna din aceste "împrejurări vădite", argumentele recurentei-reclamante neavând capacitatea de a produce o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ.

Înalta Curte reţine că nu este suficient ca reclamanta să afirme existenţa unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii, evidente, care fără o cercetare aprofundată să permită formarea unui dubiu asupra legalităţii actului.

Aceste indicii de nelegalitate este necesar să fie evidente, pentru a putea fi identificate cu uşurinţă la nivelul aparenţelor.

Referitor la depăşirea perioadei de inspecţie fiscală, Înalta Curte reţine că aceasta nu atrage în mod automat, de plano, nulitatea actului final de impunere, ci doar condiţionat de producerea unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel. Or, obligaţiile accesorii (presupusa vătămare afirmată de recurentă) nu sunt un efect al inspecţiei fiscale şi nu au legătură cu perioada de desfăşurare a acesteia, ci reprezintă consecinţa legală a depăşirii termenului de plată a obligaţiei principale.

De asemenea, recurenta-reclamantă omite a reţine şi dispoziţiile alin. (2) al art. 126 din C. proc. fisc. , potrivit cărora, "(2) În cazul în care inspecţia fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul perioadei prevăzute la alin. (1), inspecţia fiscală încetează, fără a se emite raport de inspecţie fiscală şi decizie de impunere sau decizie de nemodificare a bazei de impunere (...).".

Or, după cum a susţinut recurenta-reclamantă, inspecţia fiscală a durat 143 de zile, mai puţin decât dublul perioadei prevăzute la alin. (1) al articolului menţionat (90 de zile), care ar fi fost de 180 de zile.

Legalitatea stabilirii obligaţiei principale de plată şi eventuala vătămare suferită de recurentă urmare a depăşirii perioadei inspecţiei fiscale nu pot face obiectul analizei instanţei judecătoreşti în procedura prevăzută pentru suspendarea executării actului administrativ-fiscal.

Restul susţinerilor recurentei-reclamante, expuse la pct. 2 al prezentei decizii - • încălcarea obligaţiei organului fiscal de a stabili în mod corect şi complet situaţia de fapt şi de drept, • lipsa motivării asupra elementelor de fapt care au stat la baza stabilirii obligaţiilor fiscale suplimentare, • caracterul (ne)deductibil al cheltuielilor efectuate de A. pentru serviciile primite de la B., • observaţiile sale faţă de cele reţinute prin raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere - reprezintă veritabile critici de nelegalitate care se analizează în cadrul acţiunii în anulare, ce nu pot fi subsumate condiţiei cazului bine justificat, întrucât acceptarea unui asemenea raţionament ar echivala cu o prejudecare a fondului litigiului care priveşte examinarea legalităţii actului administrativ-fiscal atacat.

De altfel, prima instanţă a analizat aspectele invocate în limitele învestirii sale, în raport cu obiectul acţiunii şi cu aplicarea corectă a normelor de drept material, considerentele instanţei de fond nemaifiind reluate de instanţa de control judiciar, neputându-se reţine nici incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4.8. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentei-reclamante excedează analizei instanţei şi nu sunt capabile să dovedească îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat. Verificarea acestor aspecte presupune administrarea unui probatoriu complex, chiar cu expertiză tehnică judiciară.

Or, în cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei, de aceea nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenţei unor indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ, nici analizei efectuate de instanţă nu li se pot pretinde amploarea şi profunzimea probelor şi raţionamentelor pe care se fundamentează o soluţie pronunţată cu privire la acţiunea în anularea actului.

4.9. Soluţia instanţei de recurs

Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă DGRFP Cluj-Napoca - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj prin întâmpinare.

Respinge recursul formulat de A. SRL împotriva Sentinţei nr. 236 din 3 octombrie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2019.

GGC - LM