Retroactive amendment of insurance cap cannot override exhausted liability limit for prior events
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the insurer's appeal, quashed the first-instance decision, and dismissed the Ministry of Internal Affairs' claim for insurance compensation, ruling that the insurance guarantee fund was not liable. The dispute concerned a request for payment of approximately 2,383 RON for vehicle damage under a forfietary CASCO policy, where the first instance had granted the claim based on a supplementary agreement that raised the compensation cap above the policy's original 30,000 RON limit. The decisive legal basis was the principle that insurance contracts cannot be modified retroactively to cover pre-existing risks; because the supplementary agreement was executed after the insured event occurred, it had no legal effect on the claim, and since the original policy cap had been exhausted, no valid insurance credit existed under the relevant insurance guarantee legislation.
Legislator headnote
AI generatedart. 483 C. proc. civ, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, art. 489 alin. (2) C. proc. civ, art. 488 pct. 8 C. proc. civ, art. 2205 C. civ; Retroactive amendment of insurance cap cannot override exhausted liability limit for prior events: Prin urmare, soluţia instanţei fondului, de anulare a deciziei nr. 3220/22.12.2016 şi de obligare a recurentei la plata despăgubirilor pretinse este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 dar şi pentru faptul că actul adiţional a fost încheiat ulterior producerii evenimentului asigurat.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2019
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată, la data de 09.01.2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Ministerul Afacerilor Interne-Direcţia Asigurare Logistică Integrată a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 3220/22.12.2016 şi admiterea cererii de plată a sumei de 2.383 RON.
1.2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 2606 din 26 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea reclamantului, a anulat Decizia nr. 3220/22.12.2016 şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 2.383 RON cu disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate şi respingerea contestaţiei, ca nefondată, cu consecinţa menţinerii Deciziei nr. 3220/22.12.2016 emise în Dosarul de daună nr. x
În motivarea recursului său, pârâta susţine că hotărârea primei instanţe este dată cu greşita aplicare a Legii nr. 213/2015.
În esenţă, recurenta pârâtă arată că reclamanta intimată MAI a formulat o cerere de plată, solicitând despăgubirea cu suma de 2.383 RON, reprezentând despăgubiri pentru avarierea autoturismului cu număr de înmatriculare x, asigurat cu poliţa CASCO de tip forfetar x/30.06.2014.
Arată recurenta pârâtă că prin decizia nr. 3220/22.12.2016 a fost respinsă cererea intimatei, întrucât a fost depăşit plafonul de 30.000 RON, prevăzut prin poliţa de asigurare anterior menţionată.
Recurenta pârâtă nu a avut în vedere actul adiţional nr. x din 18.02.2015, întrucât acesta nu constituie un contract de asigurare şi, pe de altă parte, susţine că FGA nu este un succesor în drepturi şi obligaţii al asiguratorului aflat în faliment ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei asigurătorilor.
Prin urmare, soluţia instanţei fondului, de anulare a deciziei nr. 3220/22.12.2016 şi de obligare a recurentei la plata despăgubirilor pretinse este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 dar şi pentru faptul că actul adiţional a fost încheiat ulterior producerii evenimentului asigurat.
3. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei intimata MAI a invocat excepţia nulităţii recursului în condiţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.
4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Soluţionând în prealabil excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât criticile recurentului pârât pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., din moment ce recurenta tinde a demonstra pronunţarea hotărârii cu greşita aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.
În ceea ce priveşte critica efectivă la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 2606 din 26 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VIII contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte constată că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi, în consecinţă, recursul se impune a fi admis, în sensul celor solicitate de recurenta pârâtă.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă a emis decizia nr. 3220/22.12.2016, prin care a respins cererea de plată formulată de reclamanta intimată, întrucât limita maximă de despăgubire, stabilită prin contractul de asigurare CASCO de tip forfetar x/30.06.2014 a fost atinsă, conform analizei plăţilor, menţionată în cuprinsul deciziei în discuţie.
Reclamanta intimată a contestat decizia nr. 3220/22.12.2016, arătând că pârâta FGA nu a avut în vedere actul adiţional nr. x din 18 februarie 2015, prin care părţile au convenit depăşirea limitei de despăgubiri de 30.000 RON, înscrise în contractul de asigurare casco forfetar x/30.06.2014, cu suma de 11.041,36 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru evenimentele asigurate petrecute la nivelul anului 2014, inclusiv avarierea, la data de 17.10.2014, a autoturismului reclamantului.
Acest act adiţional, apreciat de prima instanţă ca fiind parte integrantă din contractul de asigurare, a fost determinant pentru admiterea acţiunii reclamantei, reţinând judecătorul fondului că împrejurarea că actul adiţional nr. x/18.05.2015 a fost încheiat ulterior producerii evenimentului rutier nu poate conduce la respingerea cererii de plată, întrucât voinţa părţilor a fost clar exprimată în acest sens, iar pârâtul nu poate face abstracţie de aceasta. Astfel, potrivit art. 1270 alin. (1) şi (2) din C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, el putând fi modificat prin acordul părţilor.
De asemenea, prima instanţă a înlăturat şi susţinerea pârâtului, în sensul că suma de 2383 RON nu poate fi considerată o creanţă de asigurare, întrucât nu rezultă dintr-un contract de asigurare, ci dintr-o convenţie care priveşte anumite elemente ale condiţiilor de asigurare. Pe lângă faptul că acest argument nu a fost invocat în cuprinsul deciziei privind respingerea cererii de plată, curtea de apel constată că suma în litigiu reprezintă o creanţă de asigurare, astfel cum este aceasta este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, derivând din contractul de asigurare casco forfetar x/30.06.2014, astfel cum a fost modificat ulterior prin actul adiţional nr. x/18.02.2015.
Faţă de aceste considerente, instanţa fondului a dispus anularea deciziei nr. 3220/22.12.2016, obligând pârâtul să plătească reclamantului suma de 2.383 RON din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că decizia nr. 3220/22.12.2016 este legal emisă, în condiţiile în care, la data producerii evenimentului asigurat contractul de asigurare casco forfetar x/30.06.2014 limita despăgubirile la suma de 30.000 RON, plafon atins în contextul menţionat în cuprinsul deciziei contestate în cauza de faţă.
Actul adiţional nr. x din 18 februarie 2015 nu poate constitui temei pentru admiterea acţiunii reclamantei, cum greşit a apreciat prima instanţă, întrucât acesta a fost încheiat după producerea evenimentului asigurat pentru care se solicită despăgubirea în cauza de faţă.
Or, un atare act adiţional nu poate produce niciun efect în privinţa evenimentelor asigurate anterior produse, relevante în acest sens fiind dispoziţiile art. 2205 C. civ., potrivi cărora lipsa riscului asigurat(în condiţiile în care s-a produs anterior sau este imposibil să se mai producă) atrage desfiinţarea de drept a contractului de asigurare.
Prin urmare, condiţiile asigurării pentru evenimentul survenit la data de 17 octombrie 2014 sunt cele menţionate în contractul de asigurare casco forfetar x/30.06.2014 şi în raport de atingerea plafonului maximal de despăgubire, reclamanta intimată se află în situaţia inexistenţei unei creanţe faţă de asigurătorul său şi în consecinţă nu are calitatea de creditor nici din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 213/2015.
Faţă de aceste considerente, recursul de faţă va fi admis, cu consecinţa casării hotărârii atacate, rejudecării cauzei şi respingerii acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant Ministerul Afacerilor Interne-Direcţia Asigurare Logistică Integrată.
Admite recursul formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2606 din 26 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi, rejudecând, respinge acţiunea reclamantului Ministerul Afacerilor Interne-Direcţia Asigurare Logistică Integrată ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2019.