Taxpayer's damages claim against ANAF over debtor list rejected; appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată, la data de 05.07.2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 558/2016 modificat prin Ordinul nr. 1164/2016 şi obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 RON, cu titlu de daune interese (morale) pentru prejudiciul suferit.

Odată cu acţiunea, reclamantul a depus şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 alin. (8) lit. b) şi alin. (9) şi a art. 162 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea acesteia.

2. Soluţia instanţei de fond.

Prin sentinţa nr. 261 din 1 februarie 2017, instanţa a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 alin. (8) lit. b) şi alin. (9) şi art. 162 din Legea nr. 207/2015 şi a sesizat Curtea Constituţională cu această excepţie.

A respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând admiterea căii de atac cu consecinţa anulării actului administrativ vătămător şi a acordării daunelor-interese, pe măsura prejudiciului nepatrimonial încercat.

A apreciat recurentul că adevăratele excepţii de la regula secretului fiscal sunt reglementate, împreună cu regula, la art. 11 alin. (1)-(7) Codul de procedură fiscală. Aşa-zisa excepţie, de la art. 162 şi de la art. 11 alin. (8)-(9) Codul de procedură fiscală, este, de fapt, o formă de anulare a regulii secretului fiscal înseşi.

Este eronată, astfel, aprecierea instanţei de fond cum că schimbul de informaţii fiscale nu se aplică cazului de faţă, deoarece debitele din lista publicată sunt faţă de statul român. Schimbul de informaţii se bazează pe secretul fiscal, ca parte a secretului comercial, industrial sau profesional, prevăzut expres în Directiva 2011/16 a Uniunii Europene privind cooperarea administrativă în domeniul fiscal şi de abrogare a Directivei 77/99 a CEE, modificată şi completată prin Directiva 2014/107/UE, transpus prin art. 314 alin. (2) lit. b) Codul de procedură fiscală. Dacă ANAF nu respectă secretul fiscal faţă de contribuabilii săi înregistraţi cu debite în propriile evidenţe (rezidenţii), nu va respecta secretul fiscal nici faţă de contribuabilii săi înregistraţi în evidenţele unui stat membru UE sau semnatar al Convenţiei (nerezidenţii), ceea ce va determina ca un astfel de stat să refuze a furniza informaţii, în calitate de stat solicitat, României, în calitate de stat solicitant.

Astfel, prevederile art. 11 alin. (1)-(7) prevalează faţă de cele ale art. 162 şi ale art. 11 alin. (8)-(9) Codul de procedură fiscală, nefiind aplicabil principiul specialia generalis derogant. Faptul că evidenta contradictorialitate dintre cele două rânduri de norme din Codul de procedură fiscală va fi analizată de Curtea Constituţională nu înlătură aspectele de nelegalitate a actului administrativ vătămător, fiind suficientă încălcarea unei singure norme legale pentru ca acesta să fie anulabil.

Instanţa de fond s-a aflat în eroare de apreciere, reţinând că nu s-ar fi considerat vătămat prin faptul că lista datornicilor publicată conţinea o eroare cu privire la caracterul contestat al datoriei, ci că ar fi solicitat daune-interese pentru simpla publicare a numelui său, indiferente, deci, de natura ei certă sau incertă. Însă, în acţiunea a susţinut că, într-adevăr, simpla publicare a unei liste a datornicilor este vătămătoare (şi neconstituţională), dar faptul că, în cazul său, organul fiscal a comis o eroare, face ca actul administrativ să fie şi mai vătămător, situaţie de care a ţinut cont atunci când a autoevaluat întinderea prejudiciului. Cum singurul act administrativ este OPANAF, nu lista publicată, este evident că numai cel dintâi putea face obiectul unei acţiuni în anulare, fiind inadmisibil să atace o postare pe internet.

Eroarea de publicare a fost ulterior corectată de ANAF, însă acest lucru nu atenuează sau desfiinţează dreptul său la daune-interese, astfel cum au fost autoevaluate.

Creanţele fiscale se colectează exclusiv prin măsuri de executare silită, nu prin linşaj public.

Drept urmare, se consideră cu atât mai mult prejudiciat cu cât prima listă postată, şi singura care contează, conţine grava eroare cu privire la caracterul contestat (deci incert) al datoriei sale. Desigur, simpla publicare a listei datornicilor, contestate sau necontestate, este prejudiciabilă prin ea însăşi, dar este cu atât mai mult prejudiciat cu cât numele său a fost greşit publicat în categoria debitelor certe, iar această primă listă a fost singura preluată din presă.

4. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat intimata că OPANAF nr. 558/2016 a fost emis în baza prevederilor art. 162 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură fiscală, care stipulează că organele fiscale au obligaţia de a publica pe pagina de internet proprie lista debitorilor persoane fizice şi juridice care înregistrează obligaţii fiscale restante, precum şi cuantumul acestor obligaţii.

Principiul proporţionalităţii, stipulat de art. 3b alin. (4) din Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (2007), este un concept în legătură cu măsurile administrative ce pot fi dispuse de un stat în raport cu obiectivele propuse şi cu interesele cetăţenilor şi este un principiu general de drept european. Astfel, acest principiu presupune că orice măsură luată de o autoritate publică care afectează drepturile indivizilor trebuie să fie corespunzătoare atingerii unui scop legitim, necesară în vederea atingerii acelui scop şi, în acelaşi timp, rezonabilă.

A mai susţinut că în mod corect prima instanţă a respins capătul de cerere privind acordare sumei de 100.000 de RON cu titlu de daune morale, nefiind îndeplinite condiţiile legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale, raportat la temeiurile în baza cărora a fost emis ordinul contestat.

5. Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a precizat că motivele de recurs se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În şedinţa publică din 24 octombrie 2019, după cum s-a consemnat în practicaua prezentei decizii, recurentul-reclamant a precizat că nu mai susţine primul capăt de cerere, vizând anularea Ordinului Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 558/2016, pentru că a fost abrogat parţial, în sensul că nu se mai publică listele cu debitorii persoane fizice, şi, de asemenea, a fost abrogat parţial şi art. 162 din Codul de procedură fiscală. Astfel, a solicitat admiterea recursului în sensul admiterii capătului de cerere vizând plata daunelor-interese.

6. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivelor de casare invocate de recurentul-reclamant.

6.1. Obiectul acţiunii îl constituie anularea Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 558/2016 modificat prin Ordinul nr. 1164/2016 şi obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 RON daune morale.

Înalta Curte constată că Ordinul nr. 558/2016 priveşte Procedura de publicare a listelor debitorilor care înregistrează obligaţii fiscale restante, precum şi cuantumul acestor obligaţii.

În şedinţa publică de azi, 24 octombrie 2019, recurentul-reclamant a precizat că ar fi fost abrogat parţial ordinul, în sensul că nu se mai publică listele cu debitorii persoane fizice, şi, de asemenea, a fost abrogat parţial şi art. 162 din Codul de procedură fiscală, astfel că nu mai susţine capătul de cerere privind anularea ordinului. Drept consecinţă, nu mai susţine capătul de cerere privind anularea ordinului, ci doar capătul de cerere vizând daunele-interese.

Instanţa de control judiciar reţine că, prin Ordinul nr. 509/2019 emis de Preşedintele ANAF, nu a fost abrogat Ordinul nr. 558/2016, ci a fost modificată şi completată Procedura de publicare a listelor debitorilor care înregistrează obligaţii fiscale restante, precum şi cuantumul acestor obligaţii, în sensul că au fost abrogate anumite articole.

Astfel, prin modificările aduse prin Ordinul nr. 509/2019, au fost abrogate art. 12.1-12.3 din Procedură, articole care se refereau la persoanele fizice. De asemenea, a fost abrogată şi Anexa 2 la procedură privind Lista debitorilor-persoane fizice care înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, precum şi cuantumul acestor obligaţii.

Toate aceste modificări au fost aduse în temeiul dispoziţiilor art. 162 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi ale art. 342 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 11 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, şi având în vedere avizul conform al Ministerului Finanţelor Publice, comunicat prin Adresa nr. x din 25.02.2019.

Într-adevăr, prin O.U.G. nr. 25/2018 privind modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru aprobarea unor măsuri fiscal-bugetare, art. 162 alin. (1) din Codul de procedură fiscală a fost modificat, în sensul că nu s-a mai prevăzut obligaţia organelor fiscale de a publica pe pagina de internet proprie lista debitorilor persoane fizice, ci numai pentru persoanele juridice.

6.2. Prin urmare, în prezent, procedura instituită prin Ordinul nr. 558/2016, ce face obiectul acţiunii, nu mai prevede publicarea listei debitorilor-persoane fizice, recurentul-reclamant precizând că nu mai susţine cererea de anulare a acestui ordin, ci doar petitul vizând acordarea daunelor-interese, cupă cum le-a intitulat.

Preliminar, Înalta Curte constată că, de fapt, recurentul solicită acordarea unor daune morale, şi nu a unor daune-interese.

Daunele morale sunt acele consecinţe de natură nepatrimonială cauzate unei persoane prin săvârşirea unor fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalităţii sale fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial, a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale, dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.

Or, daunele-interese sunt despăgubiri în bani pe care debitorul va fi ţinut să le plătească creditorului pentru repararea prejudiciului generat de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor sale, potrivit art. 1530 C. civ., fiind, deci, necesar să existe o neexecutare a unei obligaţii rezultate din contract pentru a vorbi de răspundere contractuală.

Această diferenţiere între cele două feluri de daune este necesară pentru a analiza condiţia îndeplinirii acordării acestora, pentru că recurentul-reclamant solicită admiterea cererii sale vizând daunele de 100.000 RON.

6.3. Înalta Curte, analizând capătul de cerere vizând acordarea daunelor morale în cuantum de 100.000 RON, reţine că art. 1391 C. civ. reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial.

Pentru constatarea acestui prejudiciu, practica instanţei supreme este în sensul că trebuie avute în vedere caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social etc.

De asemenea, pentru existenţa daunelor morale se cer îndeplinite următoarele: a) existenţa unui prejudiciu; b) existenţa unui fapt ilicit; c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu (în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu); d) existenţa vinovăţiei (faptă să fie imputabilă autorului ei).

În ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, este suficientă proba faptei ilicite, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele putând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern, al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Recurentul-reclamant solicită acordarea daunelor morale, pe motiv că publicarea de către intimata-pârâtă a listei datornicilor, listă în care figura şi el, i-a afectat imaginea de om corect şi imaginea în comunitatea în care locuieşte, creându-i un prejudiciu de imagine.

Or, în cauză, nu se poate vorbi despre un fapt ilicit şi nici despre vinovăţie, ordinul a cărui anulare a solicitat-o recurentul fiind emis în baza unor prevederi legale, astfel cum erau în vigoare în perioada de referinţă. Prin dispoziţiile art. 162 din Codul de procedură fiscală nu s-a făcut excepţie de la publicarea pe site a listei persoanelor fizice, astfel că intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, printr-un act normativ cu putere juridică inferioară, nu putea exclude de la publicare persoanele fizice.

De altfel, aceste aspecte au fost corect reţinute de prima instanţă, nemaifiind reluate de instanţa de control judiciar.

De asemenea, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a solicitat acordarea daunelor corelativ capătului de cerere vizând anularea Ordinului nr. 558/2016 privind procedura de publicare a listei debitorilor care înregistrează obligaţii fiscale restante.

Însă, nu acest ordin l-a vătămat, ci eventualul fapt cauzator de prejudicii, în sensul susţinut de reclamant, ar putea fi publicarea listei, şi nu procedura de publicare a acesteia. Astfel, pentru probarea prejudiciului moral produs ca urmare a publicării listei respective şi pentru acordarea unor despăgubiri morale, recurentul-reclamant ar fi trebuit să formuleze acţiune în despăgubire la instanţa de drept comun.

Prin urmare, susţinerile recurentului-reclamant nu sunt capabile să combată cele reţinute de prima instanţă, neexistând motive de casare a sentinţei recurate.

6.4. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 261 din 1 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2019.