Local taxation of financial auditors upheld; annulment vacated and remanded for retrial

Şedinţa publică din data de 23 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 23.06.2016 sub nr. x pe rolul curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Camera Auditorilor Financiari din România, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Impozite şi Taxe Locale a Sectorului 5 Bucureşti, a solicitat anularea deciziilor de impunere nr. x şi x/16.03.2016 emise de pârâtă, a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 225/2016.

De asemenea, a solicitat anularea deciziei de impunere nr. x/28.03.2016 şi exonerarea reclamantei de la plata debitelor principale şi accesorii, în principal, iar, în subsidiar, anularea parţială a aceleiaşi decizii în sensul anularii integrale a accesoriilor calculate pentru debitele reprezentând impozite si taxe locale (impozit pe clădiri, impozit pe teren si taxa pe mijloacele de transport) aferente anilor 2011-2015, a recalculării impozitului pe clădiri cu aplicarea cotelor reduse de impozitare, a recalculării debitelor principale reprezentând impozite si taxe locale (impozit pe clădiri, impozit pe teren si taxa asupra mijloacelor de transport) prin aplicarea facilitaţilor pentru plata integrala cu anticipaţie.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 160 din 25 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta Camera Auditorilor Financiari din România, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Impozite şi Taxe Locale a Sectorului 5 Bucureşti şi, pe cale de consecinţă a anulat deciziile de impunere nr. x/2016,x/2016, 67936/2016 şi decizia nr. 225/2016, exonerând reclamanta de plata sumelor stabilite prin deciziile de impunere indicate.

Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 50 RON cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei civile nr. 160 din 25 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a promovat recurs pârâta Direcţia Impozite şi Taxe Locale a Sectorului 5 Bucureşti (astfel cum a fost reorganizată conform Hotărârii nr. 151/2017 a Consiliului Local al a Sectorului 5 Bucureşti), în condiţiile art. 493 C. proc. civ.

Susţinând că aceasta a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a solicitat, admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, rejudecând cauza respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate de autoritatea intimată

Intimata-reclamnată a depus întâmpinare prin care a solicitat, pe cale de excepţie constatrea nulităţii recursului.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului a arătat că raportat la împrejurarea că, prin motivelor de recurs care reiau, în mare parte, chestiuni antamate în întâmpinare formulată în faţa instanţei de fond nu sunt invocate chestiuni de legalitate a sentinţei atacate.

Pe fond, a solicitatat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond. În opinia sa, prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile legale, reţinând că organul fiscal a dat dovada de inconsecvenţă, lipsă de transparenţă şi previzibilitate prin conduita fiscală pe care a adoptat-o, raportat la obligaţiile fiscale ale intimatei-reclamante pentru bunuri constând în clădiri, imobile şi autoturisme pe care le-a declarat începând cu anul 2004.

În susţinerea acestei afirmaţii, arată că, deşi în anul 2006 organul fiscal a confirmat că instituţia pe care o reprezintă beneficiază de scutire, după 11 ani şi-a schimbat abordarea într-un mod total imprevizibil, prin emiterea deciziilor de impunere, fără a derula o inspecţie fiscală care să dea posibilitatea unor garanţii intimatei-reclamante, aspect ce denotă lipsa bunei-credinţe şi a bunei administrări în relaţia cu acest contribuabil.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

1. Motivele de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, şi faţă de criticile recurentei-pârâte, constată recursul fondat pentru considerentele ce urmează.

Critica recurentei-pârâte se referă la aspectele reţinute de către instanţa de fond, respectiv că Camera Auditorilor Financiari nu se încadrează în categoria instituţiilor publice mai sus menţionate, având în vedere faptul că prin actul de înfiinţare al acesteia este stipulat în mod expres faptul că este o organizaţie profesională de utilitate publică, fără scop patrimonial, aceasta neîncadrându-se în dispoziţiile expres prevăzute de art. 250 din Codul fiscal.

Acest statut de utilitatea publică al Camerei Auditorilor Fiscali, înseamnă recunoaşterea de către autorităţi a faptului că, aceasta se distinge de către celelalte organizaţii cu personalitate juridică prin faptul că promovează şi prestează servicii pentru comunitate, oferindu-le anumite facilităţi de care se pot bucura, însă în categoria facilităţilor (ex. scutiri de la plata impozitului pe profit, de la plata accizelor pentru orice produs importat, provenit din donaţii sau finanţat direct din venituri nerambursabile, sau scutirea de la plata taxelor speciale pentru autoturismele care provenind din donaţii sau finanţate direct din venituri nerambursabile) nu intră scutirea de la plata impozitului pe clădire.

Având în vedere cele menţionate mai sus, legiuitorul a făcut o distincţie clară între instituia publică şi instituţia de utilitate publică, motiv pentru care Camera Auditorilor Financiari nu este scutită de impozit, dispoziţii care au în vedere strict bunurile deţinute, folosite sau aflate în proprietatea unor instituţii publice.

Un alt aspect care trebuie avut în vedere este faptul că potrivit art. 26 şi art. 29 din O.U.G. nr. 75/1999 Camera Auditorilor Financiari îşi desfăşoară activitatea sub supravegherea Consiliului pentru Supravegherea Publică a Activităţii de Audit Statutar, iar Ministerul Finanţelor Publice doar elaborează şi promovează spre adoptare proiecte de acte normative care reglementează organizarea si funcţionarea Camerei cu consultarea acesteia si a organismului de supraveghere publică, aspecte transpuse de altfel şi în Regulamentul de organizare şi funcţionare al acestei entităţi din 27.04.2011, care nu a suferit modificări.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al acestei entităţi din 27.04.2011, Camera Auditorilor Financiari este constituită ca persoană juridică autonomă de drept privat cu denumire, sediu, patrimoniu si sigla proprii, aspecte care conduc la faptul că, nu este scutită de la obligaţiile fiscale datorate Sectorului 5, astfel că persoana juridică autonomă, respectiv organizaţia profesională de utilitate publică fără scop patrimonial (Camera Auditorilor Financiari) nu se încadrează în prevederile legale mai sus menţionate, motiv pentru care poate fi impusă ca plătitoare de impozit.

Instanţa de recurs achiesează la aceste susţineri. Astfel, este real că prin O.U.G. nr. 75/1996 - art. 5 alin. (2) s-a precizat că instituţia reclamantă acţionează "în numele statului", însă aceste prevederi nu se mai regăsesc în forma actuală a actului normativ stabilit prin Legea nr. 26/2010.

De altfel, de aceea şi pretenţiile recurentei nu sunt anterioare acestui moment.

Apare, fără de tăgadă faptul că reclamanta nu este o instituţie de drept public, ci una de utilitate publică.

Camera Auditorilor Financiari este potrivit dispoziţiile O.U.G. nr. 75/1999, privind activitatea de audit financiar, republicată, respectiv art. 5 alin. (1) ("Se înfiinţează Camera Auditorilor Financiari din România, persoană juridică autonomă, potrivit legii, care funcţionează ca organizaţie profesională de utilitate publică fără scop patrimonial") coroborat cu art. 250 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal raportat la noţiunea de instituţie publică din H.G. nr. 44/2004 privind Normele Metodologice de Aplicarea ale Codul fiscal, rezultă fără echivoc faptul că scutirea de la plata impozitelor datorate bugetului local al Sectorului 5 nu poate fi aplicată Camerei Auditorilor Financiari.

Mai mult decât atât, pornind de la noţiunea '"instituţie publică" menţionată la art. 250 alin. (1) pct. 1 din Codul fiscal şi explicit relatată în Normele Metodologice de Aplicarea ale Codul fiscal, rezultă faptul că, aceasta menţionează categoriile de instituţii publice, care pot beneficia de scutirea de la plata impozitelor pe clădire, respectiv: Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţii publice autonome, unităţile administrativ-teritoriale, precum şi instituţiile şi serviciile publice din subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanţare.

După cum se poate observa Camera Auditorilor Financiari nu se încadrează în categoria instituţiilor publice mai sus menţionate, având în vedere faptul că prin actul de înfiinţare al acesteia este stipulat în mod expres faptul că este o organizaţie profesională de utilitate publică, fără scop patrimonial, aceasta neîncadrându-se în dispoziţiile expres prevăzute de art. 250 din Codul fiscal.

Caracterul de utilitate publică nu-i acordă scutire de la plata impozitelor cum au instituţiile de drept public, facilităţile de care poate beneficia reclamanta neincluzând şi cele de scutire de la plata impozitelor.

Tranşând această problemă în sensul că reclamanta datorează acest impozit local, în privinţa cuantumului acestuia câtă vreme instanţa de fond nu a analizat pe fond cele trei decizii contestate acest lucru nu poate fi făcut pentru prima dată de către instanţa de recurs fără a priva părţile de un grad de jurisdicţie.

Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta a avut şi solicitări punctuale pentru fiecare an de plată a impozitului precum şi cereri subsidiare.

Aşa fiind instanţa de recurs apreciază că acest lucru are a fi făcut de către prima instanţă inclusiv prin administrarea unui probatoriu care să includă şi o expertiză de specialitate

2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs

Cum în raport de motivele invocate recursul se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte urmează a-l admite, iar în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. va casa sentinţa cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Direcţia Impozite şi Taxe Locale a Sectorului 5 Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 160 din 25 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza sprre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2019.