Judicial failure to order specialized expert evidence and assess canonical succession in administrative property restitution appeals

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta Episcopia Romano Catolică Oradea a chemat în judecată pe pârâţii Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România şi Municipiul Oradea, prin Primar, solicitând:

- anularea Deciziei nr. 5352/21.03.2016 a Guvernului României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România ca fiind netemeinică şi nelegală şi obligarea pârâtei 1 la emiterea unei decizii de retrocedare în natură a imobilului situat în Oradea, judeţul Bihor, înscris iniţial în cf. x şi cf. x Oradea, nr. top. x, 916/1, 917/2 conform cererii de retrocedare nr. x/19.12.2002;

- să se constate că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul O.U.G. nr. 94/2000, ca şi succesor pe linie canonică în drepturi şi obligaţii a Institutului Sfântul Iosif din Oradea.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 7/CA/PI din 23 ianuarie 2017, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bihor, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret Bihor, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Municipiul Oradea prin Primar, a respins acţiunea formulată de reclamanta Episcopia Romano Catolică Oradea, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Oradea, prin Primar, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitatea procesuală pasivă, a respins acţiunea formulată de reclamanta Episcopia Romano Catolică Oradea, în contradictoriu cu pârâţii Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bihor, şi Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret Bihor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta Episcopia Romano Catolică Oradea a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 488 pct. 4 C. proc. civ., se arată că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive.

Extinderea sferei de aplicare a dispoziţiilor procedurale, privind acest motiv de recurs, vizează situaţii precum aceea în care se încalcă principiul potrivit căruia instanţa stăruie prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului.

Comite exces de putere instanţa când nu se pronunţă asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Hotărârea instanţei de fond trebuie sa cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

În opinia recurentei, instanţa de fond în mod greşit a omis a se pronunţa cu privire la următoarele probe depuse la dosarul cauzei, care coroborate, dovedeau susţinerile contestatoarei:

- contestaţiile formulate de către Episcopia Romano-Catolică Oradea cu prilejul inventarierii bunurilor preluate de la Institutul Sf. Iosif, contestaţii admise, drept dovadă a faptului că şi la acel moment istoric autorităţile au recunoscut calitatea de bun al bisericii romano-catolice, cât şi calitatea Episcopiei Romano-Catolice Oradea de for tutelar al Institutului Sf. Iosif;

- încheierea judecătorului de carte funciară nr. x/31.03.1950 cu privire la imobilul proprietatea Institutului Sfântul Iosif Comitetul Episcopal Romano-Catolic din Oradea;

- decizia nr. 316/24.06.2004 şi decizia nr. 62/19.11.2003 emise de către pârâta 1 prin care s-a recunoscut caracterul de persoană îndreptăţită a solicita retrocedarea, ca şi for tutelar pe linie canonică a Institutului Sfântul Iosif, prin admiterea acestor două cereri de retrocedare în natură, pe seama Episcopiei Romano-Catolice, cu privire la imobile care au aparţinut Institutului Sf. Iosif.

Referitor la aplicabilitatea în cauza a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material) se susţine că în mod greşit instanţa de fond, a considerat că decizia contestată ar fi respectat prevederile legale în materie de motivare a acestui act administrativ.

De asemenea, instanţa de fond nu a aplicat corect dispoziţiile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

Se mai susţine că instanţa de fond a omis a se pronunţa pe incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii 489/2006 şi ale Codului de drept canonic.

În speţă, imobilele ce fac obiectul cererii de retrocedare au fost înscrise iniţial în cartea funciară pe numele Institutului Sfântul Iosif, fiind vorba despre o şcoală internat care aparţinea episcopiei, respectiv Convictul Episcopal.

Ori, bunurile ecleziastice îşi menţin caracterul de bun ecleziastic şi după dispariţia unei instituţii bisericeşti, proprietatea asupra acestor bunuri fiind preluată de către persoana juridică imediat superioară. În prezenta cauză, persoana juridică imediat superioară este Episcopia Romano-Catolică Oradea în a cărui subordine direct funcţiona Convictul Episcopal, respectiv Institutul Sfântul Iosif.

În susţinerea recursului sunt redate şi indicate texte de lege incidente pricinii, precum şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret Bihor, Comisia Specială de Retrocedare, Municipiul Oradea şi Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bihor au formulat întâmpinări prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaţilor, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin cererea de retrocedare nr. x/19.12.2002 Episcopia Romano - Catolică Oradea a solicitat restituirea în natură a imobilului compus din 4 clădiri şi teren aferent, în suprafaţă de 6569 m.p., înscris în cartea funciară nr. x a localităţii Oradea, nr. top. x şi în cartea funciară nr. x a localităţii Oradea, nr. top. x, 917/2.

Prin Decizia nr. 5352/21.03.2016, Comisia specială de retrocedare a respins cererea de retrocedare nr. x/19.12.2002, formulată de către Episcopia Romano - Catolică Oradea, cu motivarea că dreptul de proprietate asupra imobilului menţionat a aparţinut Institutului Sfântului Iosif/Laicsak Szaniszlo/Fundaţia Salamon, şi nu solicitantei Episcopia Romano - Catolică Oradea.

Înalta Curte constată că, în cauză, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În sistemul de drept procesual civil român căile de atac constituie un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească.

Motivarea în fapt şi în drept este o condiţie de esenţă a hotărârii judecătoreşti, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligaţie legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părţilor, atât în fapt, cât şi în drept care au fost raţiunile care au determinat adoptarea soluţiei.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, pentru soluţionarea cauzei de faţă pe fond, instanţa de fond trebuie să lămurească, dincolo de orice dubiu, o împrejurare de fapt cu caracteristici tehnice ce presupunea cunoştinţe de specialitate prin administrarea probei cu expertiză judiciară de specialitate. Este dincolo de orice discuţie faptul că împrejurarea ce se impunea a fi dovedită era o chestiune ce necesita în mod absolut cunoştinţe de specialitate, neputând a fi rezolvată de judecător.

Înalta Curte constată că, potrivit prev. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."

Pe de o parte, judecătorul are posibilitatea de a ordona orice probe pe care le consideră necesare, iar părţile nu pot invoca drept motiv de casare neadministrarea din oficiu de către instanţă a unei probe; pe de altă parte, tot instanţa are obligaţia de a lămuri cauza sub toate aspectele, fără să poată respinge cererea (direct sau indirect) ca nedovedită.

Concilierea dintre aceste două principii trebuie înţeleasă în sensul că, atunci când o probă este absolut necesară pentru justa soluţionare a cauzei, fără administrarea ei neputându-se analiza corespunzător fondul raportului juridic, prevalează obligaţia instanţei de a lămuri cauza sub toate aspectele.

Înalta Curte apreciază că era absolut necesar ca un expert topograf să identifice toate clădirile şi terenurile aferente care au aparţinut reclamantei şi, totodată, un expert în construcţii să stabilească dacă suprafaţa adăugată sau corpul de clădire adăugat la construcţii depăşeşte sau nu 50% din aria desfăşurată actuală aşa cum se prevede în art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000.

Procedând în acest mod instanţa de fond a respins acţiunea fără a analiza cauza pe fond şi fără a avea în vedere apărările formulate de părţi.

Judecătorul fondului a susţinut că nu există înscrisuri din care să rezulte că reclamanta ar fi proprietarul tabular al imobilului în litigiu, dar la dosar sunt depuse extrase de carte funciară. Prin urmare, instanţa de fond nu a analizat toate documentele depuse de reclamantă.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond trebuia să se pronunţe asupra pretinsei legături juridice dintre Institutul Sfântul Iosif şi Episcopia Romano Catolică Oradea şi nu Ministerul Culturii şi Cultelor.

Pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce va conduce la casarea cu trimitere a cauzei.

Faţă de soluţia ce se va pronunţa, instanţa de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza cauza sub toate aspectele, va examina toate susţinerile şi apărările formulate de părţi şi nu în ultimul rând va dispune efectuarea probelor pe care le va considera necesare şi utile soluţionării cauzei, inclusiv va dispune efectuarea expertizelor solicitate de reclamant în susţinerea acţiunii.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa sentinţa recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Episcopia Romano Catolică Oradea împotriva sentinţei nr. 7/CA/2017 - PI din 23 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2019.