Failure to order essential technical expertises and lack of reasoned judgment in administrative challenge to denial of religious property restitution

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului în contradictoriu cu Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a bunurilor imobile care au aparţinut Cultelor Religioase a solicitat anularea deciziei nr. 5692/23.06.2016, constatarea calităţii sale de persoană îndreptăţită în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 şi obligarea pârâtului să emită o decizie de restituire în natură a imobilelor înscrise iniţial în cartea funciară nr. x Zalău nr. top x/a, 1369, 842/b în cartea funciară x Zalău cu nr. top x, cartea funciară x Zalău cu nr. top x şi cartea funciară x Zalău nr. top x.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 22/2017 din 25 ianuarie 2017, a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Municipiul Zalău în interesul pârâtului şi a respins acţiunea formulată de reclamanta Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că instanţa de fond se limitează doar la a sublinia faptul că, din extrasele de carte funciară la momentul preluării, proprietar al imobilelor nu era Eparhia de pe lângă Piatra Craiului.

Deşi reclamanta, prin avocat, în şedinţa publică din 11 ianuarie 2017 a solicitat efectuarea unei expertize topografice şi a unei expertize în construcţii, instanţa de fond a respins această solicitare ca nefiind utilă cauzei fără a motiva această respingere.

În opinia recurentei, pentru verificarea incidenţei art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, era absolut necesar ca un expert topograf să identifice toate clădirile şi terenurile aferente care au aparţinut Bisencii Reformate şi, totodată, un expert în construcţii să stabilească dacă suprafaţa adăugată sau corpul de clădire adăugat la construcţii depăşeşte sau nu 50% din aria desfăşurată actuală. Practic prin respingerea probelor solicitate de reclamantă, instanţa de fond a anticipat soluţia dată în acest dosar.

Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt într-adevăr auzite, adică examinate conform normelor de procedură de către tribunalul sesizat. Altfel spus, art. 6 art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune tribunalului obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi a cererilor de probatoriu ale părţilor, cu excepţia aprecierii pertinenţei.

Biserica Reformată din România este organizată în două unităţi ecleziastice: Eparhia Reformată din Ardeal (Transilvania istorică), cu sediul în municipiul Cluj, respectiv Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului (pentru zona Partium, Banat şi Maramureş), cu sediul în municipiul Oradea.

Se mai precizează că a fost nevoie de reorganizarea bisericii deoarece după semnarea Tratatului de la Trianon a fost evident faptul că vechea structură bisericească reformată nu putea fi menţinută, deoarece noua frontieră între Ungaria şi România a împărţit Eparhia reformată de la Debrecen în două părţi. Astfel, după 1920 a fost creată o nouă episcopie reformată pentru zona Crişanei Partium, Banat şi Maramureş.

Din documentele anexate cererii de retrocedare rezultă că, imobilul ce face obiectul cererii de retrocedare nu a aparţinut nici Statului Maghiar, dar nici Statului Român până în 1948.

Prin decizia nr. 5692/23.06.2016 emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/28.02.2003 depusă de către Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului întrucât solicitanta nu a fost proprietara acestor imobile la momentul preluării abuzive.

Această motivare este constrazisă însă chiar de anexa la Decretul nr. 176 din 2 august 1948 pentru trecerea în proprietatea Statului a bunurilor bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor, ce au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sau profesional unde la judeţul Sălaj apare următoarea menţiune:

"Liceul Reformat de băieţi din Zalău, str. x al Bis. Ref. cu întreaga avere, conform inventarului jurnal."

De aici rezultă foarte clar faptul că, în momentul preluării abuzive, imobilul se afla în proprietatea Bisericii Reformate.

În susţinerea recursului sunt redate şi indicate texte de lege incidente pricinii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii Comisia Specială de Retrocedare şi Municipiul Zalău au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaţilor, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, în cursul anului 2003, Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului a înaintat pârâtei solicitarea privind restituirea imobilelor înscrise în cartea funciară nr. x Zalău nr. top x în cartea funciară nr. x Zalău nr. top x şi cartea funciară nr. x Zalău nr. top x.

Prin decizia nr. 5692 din 23.06.2016 cererea a fost respinsă în considerarea că reclamanta nu a fost proprietara imobilelor la momentul preluării abuzive.

Înalta Curte constată că, în cauză, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, dreptul aflat în discuţie nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În sistemul de drept procesual civil român căile de atac constituie un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească.

Motivarea în fapt şi în drept este o condiţie de esenţă a hotărârii judecătoreşti, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligaţie legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părţilor, atât în fapt, cât şi în drept care au fost raţiunile care au determinat adoptarea soluţiei.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, pentru soluţionarea cauzei de faţă pe fond, instanţa de fond trebuie să lămurească, dincolo de orice dubiu, o împrejurare de fapt cu caracteristici tehnice ce presupunea cunoştinţe de specialitate prin administrarea probei cu expertiză judiciară de specialitate. Este dincolo de orice discuţie faptul că împrejurarea ce se impunea a fi dovedită era o chestiune ce necesita în mod absolut cunoştinţe de specialitate, neputând a fi rezolvată de judecător.

Înalta Curte constată că, potrivit prev. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."

Pe de o parte, judecătorul are posibilitatea de a ordona orice probe pe care le consideră necesare, iar părţile nu pot invoca drept motiv de casare neadministrarea din oficiu de către instanţă a unei probe; pe de altă parte, tot instanţa are obligaţia de a lămuri cauza sub toate aspectele, fără să poată respinge cererea (direct sau indirect) ca nedovedită.

Concilierea dintre aceste două principii trebuie înţeleasă în sensul că, atunci când o probă este absolut necesară pentru justa soluţionare a cauzei, fără administrarea ei neputându-se analiza corespunzător fondul raportului juridic, prevalează obligaţia instanţei de a lămuri cauza sub toate aspectele.

Deşi reclamanta, prin avocat, în şedinţa publică din 11 ianuarie 2017 a solicitat efectuarea unei expertize topografice şi a unei expertize în construcţii, instanţa de fond a respins această solicitare ca nefiind utilă cauzei, fără a motiva concret această respingere.

Înalta Curte apreciază că era absolut necesar ca un expert topograf să identifice toate clădirile şi terenurile aferente care au aparţinut Bisericii Reformate şi, totodată, un expert în construcţii să stabilească dacă suprafaţa adăugată sau corpul de clădire adăugat la construcţii depăşeşte sau nu 50% din aria desfăşurată actuală aşa cum se prevede în art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000.

Procedând în acest mod, instanţa de fond a respins acţiunea fără a analiza cauza pe fond şi fără a avea în vedere apărările formulate de părţi.

Pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce va conduce la casarea cu trimitere a cauzei.

Faţă de soluţia ce se va pronunţa, instanţa de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza cauza sub toate aspectele, va examina toate susţinerile şi apărările formulate de părţi şi nu în ultimul rând va dispune efectuarea probelor pe care le va considera necesare şi utile soluţionării cauzei, inclusiv va dispune efectuarea expertizelor solicitate de reclamantă în susţinerea acţiunii.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa sentinţa recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului împotriva sentinţei civile nr. 22/2017 din 25 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2019.