CNA compliance order: distinction between sanction and summons determines requirement for pre-litigation complaint

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2019

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, anularea Deciziei nr. 365 din 09.06.2016 emisă de autoritatea pârâtă, prin care s-a dispus intrarea în legalitate în privinţa spoturilor publicitare A. difuzate de posturile de radio şi televiziune, în sensul respectării principiilor informării corecte a publicului şi asigurării unei concurenţe loiale, prevăzute de legislaţia audiovizuală.

2. Soluţia instanţei de fond Prin încheierea de şedinţă din 11 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile. Prin sentinţa civilă nr. 3868 din 6 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului şi a anulat decizia nr. 365/09.96.2916 emisă de pârât. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că din interpretarea sistematică a textelor citate, din Legea nr. 158/2008, pârâtul nu are competenţa de a verifica incidenţa normelor legale privind publicitatea înşelătoare, atribuţiile sale fiind limitate la a dispune, prin decizie, oprirea de la difuzare a respectivei comunicaţii comerciale audiovizuale, la a monitoriza aplicarea deciziei şi, în caz de nerespectare, la sancţionarea radiodifuzorilor conform Legii nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Este de observat că nici chiar în ipoteza prevăzută de alin. (4) al art. 14 pârâtul nu are competenţa de a statua în mod obligatoriu cu privire la corectitudinea informării prin intermediul spoturilor publicitare, CNA nu are decât competenţa de a sesiza Ministerul Finanţelor Publice sau, după caz, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, aceste din urmă autorităţi fiind abilitate să declanşeze procedura prevăzută de art. 11 şi 14 din Legea nr. 158/2008. S-a mai arătat că, în speţă, din actele dosarului nu reiese că decizia contestată ar fi fost emisă la sesizarea vreuneia din autorităţile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 158/2008.

Din lectura deciziei reiese însă că autoritatea pârâtă a statuat cu privire la corectitudinea informaţiilor furnizate de spoturile publicitare, deşi competenţa cu privire la acest aspect aparţine, după caz, Ministerului Finanţelor Publice sau Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.

3. Cererea de recurs Împotriva sentinţei civile nr. 3868 din 6 decembrie 2016 precum şi a încheierii din 11 octombrie 2016 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.. În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat, în esenţă, următoarele: - soluţia instanţei de fond stabilită prin încheierea de şedinţă din data de 11 octombrie 2016 este una dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât actul contestat nu constituie o sancţiune aplicată în temeiul dispoziţiilor art. 90 sau 91 din Legea audiovizualului pentru a-i fi aplicabile dispoziţiile derogatorii special prevăzute pentru somaţii şi amenzi contravenţionale, aşa cum stabilesc respectivele norme.

Din interpretarea dispoziţiilor legale invocate, rezultă indubitabil că aplicarea art. 93 din legea invocată este limitată exclusiv la atacarea de către radiodifuzori a deciziilor de sancţionare, contestarea lor la instanţă fiind una derogatorie în materie administrativă, derogare care operează numai în cazul sancţiunilor prevăzute expres la Cap. 7 - Contravenţii şi sancţiuni - din lege şi care nu poate fi extinsă celorlalte acte administrative emise de autoritatea pârâtă. - ignorând toate criticile şi susţinerile, instanţa de fond "apreciază ca fiind relevante" doar dispoziţiile art. 93 şi 94 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual şi art. 11 şi 14 din Legea 158/2008 privind publicitatea înşelătoare.

Raportat la acest aspect, se învederează că, deşi temeiul juridic al Deciziei nr. 365/2016 l-a constituit art. 93 din Decizia nr. 220/2011 - Codul audiovizualului, instanţa de fond, depăşindu-şi competenţa şi invocând motive străine cauzei, apreciază ca fiind relevante pentru pronunţarea soluţiei în cauza dedusă judecăţii, şi prevederile altui articol din Codul audiovizualului (art. 94), dar, mai mult, un act normativ, respectiv Legea nr. 158/2008, care, în speţă, nu constituia temeiul juridic al deciziei contestate.

- interpretarea dată de instanţă dispoziţiilor invocate vine în totală contradicţie cu considerentele avute în vedere de aceasta la respingerea excepţiei privind lipsa plângerii prealabile, când a constatat că "actul atacat constituie o decizie de sancţionare în sensul art. 93 alin. (2) din Legea 504/2002", însă prin interpretarea pe care o face cu privire la "competenţă" doar din perspectiva dispoziţiilor art. 11 şi 14 din Legea publicităţii 158/2008 ignoră total acest aspect, şi nu mai analizează sau califică actul emis ca fiind unul de sancţionare, a cărei competenţă de emitere este conferită de Lege Consiliului. -judecătorul fondului nu a considerat ca fiind relevante pentru judecarea cauzei prevederile Legii audiovizualului nr. 504/2002, act normativ în aplicarea căruia a fost emisă legislaţia secundară, respectiv Decizia nr. 220/2011, şi care conferă Consiliului Naţional al Audiovizualului competenţe atât în calitate de unică autoritate de reglementare în domeniul audiovizual (în materie de publicitate - art. 17 (1) lit.

d) pct. 1) şi 9), cât şi de unică autoritate care supraveghează conţinutul programelor audiovizuale difuzate, inclusiv în privinţa comunicărilor comerciale audiovizuale, respectiv a publicităţii şi teleshoppingului. Din aceste dispoziţii reiese în mod clar faptul că, în calitate de garant al interesului public în domeniul audiovizualului, în exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul intervine pentru ca publicului să îi fie respectat dreptul la informare corectă în cadrul serviciilor de programe, inclusiv în ce priveşte conţinutul publicităţii, având în vedere, pe lângă dispoziţiile cu caracter de principiu stabilite la art. 3 aplicabile oricărei comunicări audiovizuale, şi dispoziţiile art. 29 din Legea audiovizualului, dispoziţii care stabilesc condiţiile care trebuie respectate de comunicările comerciale audiovizuale difuzate de furnizorii de servicii media audiovizuale.

4. Apărările intimatului Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a solicitat în principal respingerea recursului ca nefondat, arătând în esenţă că: - contrar susţinerii CNA, şi cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, în cauză contextul este impus de Legea audiovizualului, astfel încât Decizia este atacabilă direct la Curtea de Apel, fără a fi necesară parcurgerea procedurii plângerii prealabile reglementate de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. - prima instanţă a interpretat în mod corect dispoziţiile Legii audiovizualului şi cele ale Codului audiovizualului reţinând că încălcarea art. 93 din Codul audiovizualului atrage, invariabil, aplicarea art. 91 din Legea 504/2002, neputându-se eluda dispoziţia legală cuprinsă la art. 144 alin. (2) din Codul audiovizualului.

Concluzia Consiliului de la pagina 3 din cererea de recurs, potrivit căreia, "nefiind o decizie de sancţionare, acţiunea în anularea acesteia nu este exceptată prin art. 93 de la formularea unei plângeri prealabile, fiind guvernată de dispoziţiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004" nu are nicio susţinere, aceasta fiind în realitate o interpretare restrictivă a dispoziţiilor legale, nepermisă de principiile generale de interpretare a legii.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Intimata-reclamantă A. S.R.L. a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu o acţiune îndreptată împotriva Consiliul Naţional al Audiovizualului, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Deciziei nr. 365 din 09.06.2016 emisă de autoritatea pârâtă, prin care s-a dispus intrarea în legalitate în privinţa spoturilor publicitare A. difuzate de posturile de radio şi televiziune, în sensul respectării principiilor informării corecte a publicului şi asigurării unei concurenţe loiale, prevăzute de legislaţia audiovizuală.

Prima instanţă, prin încheierea de şedinţă din 11 octombrie 2016, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile şi prin sentinţa civilă nr. 3868 din 6 decembrie 2016, a respins excepţia tardivităţii, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L şi a anulat decizia nr. 365/09.96.2916 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ..

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit.

b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii. Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost argumentată şi nu există o contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, prima instanţă motivând în sensul respingerii excepţiei tardivităţii şi al admiterii acţiunii, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut. Mai mult decât atât, prin recursul formulat, deşi se invocă acest motiv de casare, nu se aduc critici concrete care să poată fi subsumate acestui motiv de recurs, situaţie în care această susţinere apare ca nefondată.

Cel de al doilea motiv de casare invocat este prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Prima critică a recurentului, subsumată acestui motiv de casare, vizează greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, dispusă prin încheierea de şedinţă din 11 octombrie 2016 şi implicit a aplicării dispoziţiilor legale.

În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, după cum vom arăta în continuare.

Astfel, în urma dezbaterilor ce au avut loc în şedinţa publică din 9 iunie 2016, după audierea şi vizionarea materialelor publicitare care au făcut obiectul rapoartelor de monitorizare analizate, membrii Consiliului Naţional al Audiovizualului au constatat că spoturile difuzate de posturile de televiziune şi radio conţin mesajul "A., cel mai mic preţ din România", afirmaţie de natură să contravină dispoziţiilor art. 93 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 365/09.06.2016, atacată în prezenta cauză, cu respectarea prevederilor art. 15 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, CNA a dispus intrarea în legalitate a spoturilor publicitare "A." difuzate de posturile de radio şi televiziune, în sensul respectării de către acestea a principiilor informării corecte a publicului şi asigurării unei concurenţe loiale, prevăzute de legislaţia audiovizuală.

Potrivit dispoziţiilor art. 93 din Codul audiovizualului, adoptat prin Decizia CNA nr. 220/2011, forma în vigoare la momentul emiterii actului administrativ atacat:

"Comunicările comerciale audiovizuale trebuie să respecte, indiferent de formă şi de durată, principiile de protecţie a minorului, de informare corectă a publicului, de respectare a demnităţii umane, de asigurare a unei concurenţe loiale." Articolul 144 din Codul audiovizualului prevede că: "(1) Nerespectarea prevederilor art. 16 alin. (1), ale art. 27, 47 şi 48, ale art. 90 alin. (1) şi (3), ale art. 96, precum şi nerespectarea prevederilor legale privind acordarea dreptului la replică se sancţionează conform dispoziţiilor art. 90 alin. (2) din Legea audiovizualului. (2) Nerespectarea prevederilor celorlalte articole ale prezentei decizii, precum şi refuzul ducerii la îndeplinire a dispoziţiilor referitoare la acordarea rectificării se sancţionează conform dispoziţiilor art. 91 din Legea audiovizualului. (3) În individualizarea sancţiunii Consiliul va ţine cont, după caz, de următoarele aspecte:

a) gravitatea faptei şi efectele acesteia;

b) sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an, şi modul în care furnizorul de servicii s-a raportat la acestea;

c) ziua din săptămână şi intervalul de difuzare a emisiunii în cauză;

d) durata emisiunii;

e) audienţa înregistrată." Din prevederile legale menţionate mai sus, se poate lesne constata că nerespectarea dispoziţiei imperative a art. 93 din Codul audiovizualului se sancţionează conform dispoziţiilor art. 91 din Legea audiovizualului. Potrivit art. 91 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat: "(1) Constituie contravenţie nerespectarea de către furnizorii sau distribuitorii de servicii a dispoziţiilor prezentei legi prevăzute la art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) şi (2), art. 261 alin. (1), art. 31 alin. (1), (3), (4) şi (5), art. 391 şi art. 48, precum şi ale deciziilor având caracter normativ emise de Consiliu. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) Consiliul va emite o somaţie conţinând condiţii şi termene precise de intrare în legalitate. (3) În cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul şi în condiţiile stabilite prin somaţie ori încalcă din nou aceste prevederi, se aplică o amendă contravenţională de la 5.000 RON la 100.000 RON." Se observă că Decizia nr. 365/09.06.2016 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului constituie o somaţie de intrare în legalitate în privinţa spotului publicitar, fără a conţine condiţii şi termene precise.

Pentru a rezolva problema de drept ce se ridică în cauză cu privire la obligaţia de a parcurge, sau nu, procedura prealabilă introducerii acţiunii în anulare a Deciziei nr. 365/09.06.2016, se impune a analiza dispoziţiile cuprinse în Capitolul VII- Contravenţii şi sancţiuni din Legea audiovizualului nr. 504/2002 şi a determina caracterul acestui act administrativ. Astfel, art. 90 arată faptele ce constituie contravenţii, limitele sancţiunii amenzii, posibilitatea de a adresa o somaţie publică de intrare în legalitate pentru fapte considerate minore, precum şi modul de individualizare a sancţiunii aplicate.

În art. 901 sunt prevăzute alte fapte contravenţionale şi limitele sancţiunii amenzii. Articolul 91, mai sus citat arată faptele ce constituie contravenţie, modalitatea de emitere a somaţiei de intrare în legalitate şi limitele amenzii contravenţionale ce se poate aplica dacă furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul şi în condiţiile stabilite prin somaţie ori încalcă din nou aceste prevederi.

Potrivit art. 93 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, invocat de intimata reclamantă A. S.R.L în a susţine că nu era necesară procedura prealabilă: "(1) Sancţiunile pentru încălcarea dispoziţiilor prezentei legi se aplică prin acte emise de Consiliu sau de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, care acţionează prin personalul de specialitate împuternicit în acest scop. (2) Deciziile de sancţionare adoptate de Consiliu în conformitate cu prevederile art. 90 şi 91 îşi produc efectele de la data comunicării. (3) Actele emise în condiţiile prevăzute la alin. (1) pot fi atacate direct la secţia de contencios administrativ a curţii de apel, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile, în termen de 15 zile de la comunicare; termenul de 15 zile nu suspendă de drept efectele acestora. (4) Actele emise în condiţiile alin. (1) şi neatacate în termenul prevăzut la alin. (3) constituie de drept titlu executoriu." Se constată că acest articol prevede cine poate fi emitentul actului prin care sunt aplicate sancţiunile, când produc efecte deciziile de sancţionare, cum pot fi ele atacate, precum şi faptul că prin neatacare în termenul legal devin titluri executorii.

Or, o decizie emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului ce conţine doar o somaţie de intrare în legalitate în privinţa spotului publicitar, fără alte condiţii şi termene precise, nu poate deveni titlu executoriu prin neatacare. Prin urmare dispoziţiile art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, ce atrag competenţa directă a secţiei de contencios administrativ a curţii de apel, fără a fi necesară formularea unei plângeri prealabile, sunt aplicabile doar actelor emise de Consiliu prin care a fost aplicată o sancţiune, nu o somaţie.

Că legiuitorul a făcut o distincţie clară între somaţie şi sancţiune rezultă şi din conţinutul art. 931 alin. (1) din acelaşi act normativ, prin care se arată: "Radiodifuzorul căruia i s-a aplicat o sancţiune sau i s-a adresat o somaţie de intrare în legalitate de către Consiliu are obligaţia de a comunica publicului motivele şi obiectul sancţiunii sau ale somaţiei, în formularea transmisă de Consiliu." Mai mult decât atât, nu se poate susţine că somaţia este echivalentă avertismentului şi prin urmare este o sancţiune contravenţională în sensul art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, de vreme ce în Legea audiovizualului nu există o dispoziţie generală care să prevadă că se completează cu acest act normativ.

Conform art. 94 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, doar "contravenţiilor constatate de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare, cu excepţia prevederilor art. 28 alin. (1) şi ale art. 32.", ceea ce nu este cazul în speţă. Se poate concluziona că Decizia nr. 365/09.06.2016 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului nu constituie o decizie de sancţionare în sensul art. 93 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, astfel cum în mod greşit a reţinut prima instanţă, ci constituie o somaţie de intrare în legalitate în privinţa spoturilor publicitare "A.", adresată posturilor de radio şi televiziune.

Intrarea în legalitate se putea face prin modificarea spotului publicitar în acord cu Decizia, prin indicarea dovezilor care sprijină afirmaţiile sau prin eliminarea acestora, sancţiunea putând interveni doar în caz de neconformare în condiţiile art. 144 din Codul audiovizualului raportat la art. 91 din Legea audiovizualului nr. 504/2002. Dacă intimata reclamantă A. S.R.L s-a considerat vătămată prin emiterea Deciziei nr. 365/09.06.2016, avea posibilitatea să uzeze de dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, forma în vigoare la momentul emiterii actului administrativ, potrivit cărora: "Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7)", neputându-se reţine o încălcare a dreptului la apărare sau o îngrădire a accesului la justiţie.

Cum intimata reclamantă nu a formulat plângere prealabilă, este fondată critica recurentului CNA privind greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, dispusă prin încheierea de şedinţă din 11 octombrie 2016. În aceste condiţii, nu se mai impune a fi analizate criticile vizând fondul cauzei.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei nr. 3868 din 6 decembrie 2016 şi a încheierii din 11.10.2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va casa hotărârile recurate şi, rejudecând: va admite excepţia lipsei procedurii prealabile şi va respinge acţiunea reclamantei A. S.R.L. ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei nr. 3868 din 6 decembrie 2016 şi a încheierii din 11.10.2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează hotărârile recurate şi, rejudecând:

Admite excepţia lipsei procedurii prealabile şi respinge acţiunea reclamantei A. S.R.L. ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2019.