Legality of magistrate admission interview finality and rejection of right to contest interview scores

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a CAF, la data de 6 februarie 2017 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se constate nelegalitatea art. 12 şi art. 23 alin. (1) teza a II-a, (2), (3), (31) din Regulamentul privind concursul de admitere şi absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 439 din 15 iunie 2006, precum şi anularea Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 1543 din 15 decembrie 2016, privind validarea rezultatului concursului de admitere la I.N.M. desfăşurat în perioada 5 iulie - 27 octombrie 2016, cu consecinţa anulării probei interviului susţinut de acesta la 13 octombrie 2016.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 105/F-CONT din 24 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţia de nelegalitate ca inadmisibilă.

- a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, având ca obiect: 1) constatarea nelegalităţii art. 12 şi art. 23 alin. (1), teza a II-a, alin. (2), alin. (3), alin. (31) din Regulamentul privind concursul de admitere şi examenul de absolvire a INM, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 439 din 15 iunie 2006; 2) anularea Hotărârii Plenului CSM nr. 1543 din 15 decembrie 2016 publicată la data de 28 decembrie 2016, invalidarea rezultatelor concursului de admitere la INM, desfăşurat în perioada 5 iulie - 27 octombrie 2016 şi anularea probei interviului susţinut de reclamant la data de 13 octombrie 2016.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei nr. 105/F-CONT din 24 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a formulat recurs, criticând soluţia instanţei de fond.

Susţine recurentul că judecata în fond a cauzei a avut loc la data de 18 mai 2017, când instanţa, conform încheierii de şedinţă din acea dată, nu a admis probele cu interogatoriul şi expertiză, considerând că nu sunt concludente şi utile cauzei şi, de asemenea, a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, invocată de pârât prin întâmpinare, respectiv incidenţa în cauză a prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 544/2004 privind contenciosul administrativ şi fiscal, republicată.

Excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă prin întâmpinare a avut ca obiect doar o parte din primul capăt de cerere, respectiv nelegalitatea art. 23 alin. (1), teza a II-a din Regulament, invocând incidenţa în cauză a prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 544/2004/R.

Astfel că excepţia inadmisibilităţii motivată pe incidenţa în cauză a prevederilor; art. 4 alin. (4) din Legea 544/2004/R este, de fapt, o excepţie invocată din oficiu de către instanţă, ci nu de către pârâtă prin întâmpinare.

Instanţa a pus în discuţie, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, fără a face precizări că este vorba despre o nouă excepţie invocată din oficiu, ci s-a referit la excepţia invocată de pârâtă prin, întâmpinare, fără a preciza care este obiectul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 544/2004/R, doar a precizat numărul articolului şi numărul alineatului.

Precizează recurentul că excepţia inadmisibilităţii invocată de către pârâtă prin întâmpinare, motivată de prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 544/2004/R, se referă doar la nelegalitatea art. 23 alin. (1), teza a II-a din Regulament, care face parte tot din primul capăt de cerere, astfel că a făcut confuzie între cele două excepţii şi a pus concluzii doar cu privire la cea invocată prin întâmpinare.

Se susţine în recurs că instanţa şi-a dat seama de această confuzie deoarece a precizat că nu este vorba de această excepţie, însă a trecut mai departe la cercetarea judecătorească.

Arată recurentul că a adus lămuriri cu privire la obiectul cauzei, unde a precizat că atât prin plângerea prealabilă, cât şi prin cererea introductivă a urmărit revocarea, respectiv anularea în parte a Regulamentului privind concursul de admitere şi examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 439 din 15 iunie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Instanţa, fiind competentă să judece acţiunea în anulare, nu a ţinut cont de lămuririle făcute prin răspunsul la întâmpinare, considerând că acest capăt de cerere este o excepţie de nelegalitate şi a hotărât admiterea excepţiei inadmisibilităţii conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004/R.

Precizările făcute în cuprinsul răspunsului la întâmpinare constituie, pe de altă parte, o adevărată modificare a cererii de chemare în judecată, astfel că instanţa trebuia să ia act de ea şi să dispună anularea sau nu a Regulamentului, să confirme sau să infirme motivele invocate şi să motiveze hotărârea în acest sens, iar nu să invoce excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere.

Recurentul susţine că, prin faptul că instanţa nu a fost suficient de explicită în momentul în care a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, excepţie motivată de prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 544/R/2014, făcând referire doar "la primul capăt de cerere" şi doar la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 544/2004/R", fără a indica la se referă aceste prevederi legale, fără a preciza faptul că este vorba de o nouă excepţie invocată din oficiu, creând confuzie între cele două excepţii ale inadmisibilităţii, confuzie pe care a constatat-o personal şi direct, i-a fost încălcat dreptul la apărare, precum şi dreptul la un proces echitabil, exigenţă a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, consacrată şi prin art. 21 alin. (3) din Constituţia României, prin art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară- republicată şi prin art. 6 din C. proc. civ.

Aspectele menţionate mai sus constituie încălcări ale regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi, implicit, motiv de casare prevăzut de art. alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

De asemenea, faptul că instanţa nu a luat în considerare lămuririle aduse prin răspunsul la întâmpinare, respectiv că atunci când a invocat în primul capăt cerere privind constatarea nelegalităţii unor prevederi din Regulament, a avut în vedere anularea în parte a acestuia şi nu a considerat aceste lămuriri drept o modificare cererii de chemare în judecată introdusă în termen, admiţând excepţia inadmisibili motivată de prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 544/2004/R, constituie motiv de recurs constând în aceea că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, respectiv anularea Hotărârii Plen Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1543 din 15 decembrie 2016 publicată la data 28 decembrie 2016, invalidarea rezultatelor concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, desfăşurat în perioada 5 iulie - 27 octombrie 2016 şi anularea probei interviului susţinut la data de 13 octombrie 2016, instanţa a motivat respingerea ca nefondată fără a lua în considerare motivele de nelegalitate a prevederilor din Regulament criticate prin cererea de chemare în judecată, astfel că aceasta a pronunţat o hotărâre insuficient motivată.

Totodată, pentru a respinge cel de-al doilea capăt de cerere, instanţa a motivat prin art. 23 alin. (3) din Regulament, care prevede că nota obţinută la proba interviului definitivă, nu încalcă dreptul la un proces echitabil, drept prevăzut de art. 6 alin. (1) Convenţia pentru apărarea drepturilor omului. Recurentul susţine că a specificat expres în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că nu invocă acest motiv, ci faptul că prevederile art. 15 alin. (7) din Legea nr. 303/2004/R consfinţesc un drept al candidaţilor de a contesta rezultatele concursului, drept încălcat atât de prevederile art. 23 alin. (3) din Regulament, cât şi de hotărârile adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii prin care au fost desemnate comisiile de examinare pentru concursul de admitere la INM sesiunea iulie - octombrie 2016, fără a desemna o comisie de soluţionare a contestaţiilor la proba interviului.

Tot pentru acest capăt de cerere, instanţa a decis că prevederile art. 15 alin. (7) din Legea nr. 303/2004/R nu se referă la toate probele din cadrul concursului de admitere la INM, iar Regulamentul prevede în art. 23 alin. (3) că nota obţinută la interviu este definitivă, însă recurentul susţine că a invocat prevederile art. 15 alin. (7) din Legea nr. 303/2004/R din perspectiva faptului că aceste prevederi consfinţesc un drept al candidaţilor de a formula contestaţie la concursul de admitere la INM.

A mai precizat că din interpretarea art. 14, alin. (1) din Legea nr. 303/2004/R, reiese că este vorba de aceeaşi comisie, atât cea care elaborează criteriile de examinare, cât şi cea care evaluează candidaţii în cadrul probei interviului. Astfel, aceeaşi comisie stabileşte criterii de altă natură decât cele prevăzute de lege (cunoştinţe profesionale, aptitudini şi buna reputaţie), cum ar fi dinamismul şi reactivitatea (acestea fiind trăsături de temperament), caracterul candidatului, nivelul de cultură şi educaţie, care nu sunt aduse la cunoştinţa candidaţilor şi, de asemenea, efectuează evaluarea pe baza acestora.

Prima instanţă a făcut aprecieri asupra oportunităţii şi importanţei acestor criterii, asupra transparenţei acestora, făcând trimitere la Regulament, cât şi la Metodologia privind organizarea şi desfăşurarea probei interviului din cadrul concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, însă nu a avut cunoştinţă de adevăratele criterii care au fost efectiv avute în vedere la evaluare. Criteriile menţionate de pârâtă prin răspunsul la plângerea prealabilă, cât şi prin întâmpinare nu sunt cele care apar pe fişa de evaluare a fiecărui candidat, astfel că instanţa a făcut aprecieri asupra unor aspecte pe care nu le-a cunoscut.

În cuprinsul cererii introductive recurentul a arătat că fişa de evaluare a fiecărui candidat, inclusiv a sa, cuprinde criteriile de evaluare efectiv avute în vedere de către comisia de examinare, care nu sunt specificate în Metodologia privind organizarea şi desfăşurarea probei interviului din cadrul concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, publicată pe site-ul INM şi CSM. Instanţa nu a făcut nicio referire la acest aspect în considerentele hotărârii, ci doar a constatat că a avut cunoştinţă de conţinutul Metodologiei şi astfel sunt asigurate garanţiile de transparenţă, claritate şi previzibilitate.

Din acest punct de vedere, instanţa a emis o hotărâre insuficient motivată, deoarece nu a făcut referire la susţinerile sale şi nu a arătat motivul pentru care au fost respinse.

De asemenea, pentru a arăta modul netransparent de evaluare, a solicitat proba cu interogatoriului pârâtei, însă instanţa a respins proba interogatoriului pe motivul că aceasta nu este concludentă şi utilă, neputând conduce la constatarea nelegalităţii unui act administrativ, anularea unei hotărâri de validare a rezultatelor unui concurs sau a unei probe.

Recurentul arată că în legătură cu această probă avea de completat faptul că în plângerea prealabilă a solicitat pârâtei să-i comunice dacă în cadrul susţinerii probei interviului la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii sesiunea iulie - octombrie 2016, s-au folosit metode şi tehnici de studiere a comportamentului, inclusiv cel simulat. În hotărârea de respingere a plângerii prealabile, pârâta nu a făcut nicio referire la comportamentul simulat. În cererea introductivă a specificat că pârâta nu a răspuns la această întrebare şi se impune ca pârâta să ofere un răspuns în acest sens. Astfel, acest răspuns urma a fi solicitat atât prin intermediul interogatoriului, ca probă pentru dovedirea netransparenţei desfăşurării probei, cât şi în temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, unde se specifică, în art. 22, în cazul în care o persoana se considera vătămată în drepturile sale, prevăzute în prezenta lege, aceasta poate face plângere la secţia de contencios administrativ, iar instanţa poate obliga autoritatea sau instituţia publică să furnizeze informaţiile de interes public solicitate. Fiind o cerere accesorie, era de competenţa instanţei învestită cu soluţionarea cererii principale.

Toate aceste aspecte referitoare la respingerea probei interogatoriului încalcă dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte nota minimă, de asemenea, Curtea a constatat că afirmaţiile sale privesc notarea, exprimând nemulţumirea faţă de rezultatul obţinut la proba interviului, însă recurentul susţine că în cadrul cererii de chemare în judecată nu a făcut nicio referire la faptul că este nemulţumit de nota acordată şi a precizat expres că nu intenţionează să solicite o nouă evaluare în faţa instanţei.

A făcut precizarea că în conformitate cu Metodologia, interviul urmăreşte o selecţie a candidaţilor, care să permită cea mai buna prognoză, în ceea ce priveşte abilităţile necesare unui magistrat şi eficienţa utilizării acestora în viitoarea profesie. Prin urmare, această prognoză trebuie doar să conducă la o departajare a candidaţilor, ci nu la respingerea acestora pe criterii ce ţin de personalitatea umană.

A arătat, de asemenea, că nota minimă conduce la respingerea unor candidaţi pe criterii ce ţin de personalitatea umană (temperament, caracter, opinii personale, etc), fapt ce conduce la încălcarea vocaţiei de a ocupa o funcţie publică.

Susţine recurentul că motivarea intimatului pârât în legătură cu acest aspect cuprinde două erori şi anume faptul că instanţa nu a cunoscut criteriile efective de departajare la elaborarea hotărârii, iar în al doilea rând, criteriile nu sunt de departajare deoarece nu a avut loc o departajare în sine, ci o eliminare a unor candidaţi din concurs, ţinând cont că la interviu s-au prezentat peste 300 de candidaţi şi au fost ocupate doar 191 de locuri din 200 de locuri disponibile.

De asemenea, instanţa s-a substituit Consiliului Superior al Magistraturii în a face aprecieri asupra oportunităţii unui act administrativ şi nu l-a reţinut pe cel invocat de aceasta, respectiv că "trebuie să existe criterii obiective de departajare a candidaţilor, dat fiind numărul limitat de locuri scoase la concurs şi numărul mare de candidaţi".

Astfel, instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. şi, de asemenea, din acest punct de vedere, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. ("când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti"), acesta este incident în situaţia în care, prin hotărârea recurată, instanţa a depăşit atribuţiile autorităţii judecătoreşti, intrând în cele ale autorităţii legislative sau executive.

Apreciază intimatul că acest motiv de casare nu poate fi invocat când se critică eventuala nepronunţarea a instanţei asupra unei mijloc de probă, modalitatea de apreciere a probelor ori interpretarea textelor legale de către judecător, aspecte regăsite în prezenta cerere de recurs. În consecinţă, criticile recurentului mai sus expuse nu pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, consideră că nici acesta nu este aplicabil în cauză.

Din încheierea de dezbateri din data de 18 mai 2017, reiese că instanţa a pus în discuţia părţilor incidenţa prevederilor ar. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ.

Astfel, recurentul a avut posibilitatea de a formula concluzii asupra excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 12 şi art. 23 alin. (1) teza a II-a (2), (3), (31) din Regulamentul privind concursul de admitere şi absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 439 din 15 iunie 2006, arătând că, în aprecierea sa, se poate invoca nelegalitatea unui act administrativ în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Nici din perspectiva probelor încuviinţate şi administrate de prima instanţă, dreptul la apărare al recurentului nu a fost nesocotit, prin raportare la dispoziţiile art. 255 şi 258 din C. proc. civ.

În mod judicios, a apreciat judecătorul fondului că proba cu interogatoriu şi proba cu expertiză nu sunt utile sau concludente soluţionării cauzei, în raport de obiectul cererii deduse judecăţii şi de motivele de fapt şi de drept invocate de parte.

Aspectele de nelegalitate indicate în cererea de chemare în judecată au fost analizate de instanţa de judecată prin raportare la normele legale incidente, proba cu interogatoriu şi proba cu expertiză neputând conduce la constatarea nelegalităţii unui act normativ, la anularea unei hotărâri de validare a rezultatelor concursului sau la anularea probei interviului.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura carnet), nici acesta nu poate fi reţinut.

Contrar susţinerilor recurentului, hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Astfel, judecătorul fondului a argumentat de ce a înlăturat aspectele de nelegalitate invocate de partea reclamantă, constatând că actul administrativ cu caracter individual atacat (Hotărârea Plenului nr. 1543 din 15 decembrie 2016) a fost emis cu respectarea cerinţelor legale, iar proba interviului din cadrul concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii a respectat metodologia de concurs.

În acelaşi timp, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că art. 15 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu reglementează un drept de a formula contestaţie împotriva rezultatului obţinut la fiecare probă din cadrul concursului, cum greşit a susţinut recurentul.

Regulamentul prevede posibilitatea formulării contestaţiei împotriva rezultatului obţinut la testul-grilă de verificare a cunoştinţelor juridice şi la testul-grilă de verificare a raţionamentului juridic, potrivit dispoziţiilor art. 21 şi 22 alin. (3).

De asemenea, actul normativ secundar stabileşte posibilitatea contestării rezultatului testării psihologice, însă nu conţine reglementări referitoare la contestarea rezultatului probei interviului sau constituirea unei comisii de soluţionare a contestaţiilor la proba interviului, date fiind prevederile art. 23 alin. (3), conform cărora nota obţinută la această probă este definitivă.

Astfel cum a arătat prima instanţă, întreaga reglementare a concursului de admitere şi în special a probei interviului contrazice susţinerile reclamantului privind neasigurarea garanţiilor de transparenţă, claritate şi previzibilitate, atâta vreme cât prin publicarea anunţului cu privire la organizarea concursului, a fost adusă la cunoştinţa publică, respectiv a potenţialilor candidaţi, această metodologie, astfel că fiecare candidat a avut previzibilitatea şi conturarea unei imagini clare cu privire la tehnicile şi modalităţile concrete referitoare la intervievare.

Chiar dacă criteriile elaborate de comisia de examinare, în îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de art. 12 din Regulament, nu sunt aduse la cunoştinţa publicului, apreciază, în sensul hotărârii atacate, că întreaga reglementare a concursului de admitere şi în special a probei interviului oferă garanţii de transparenţă, claritate şi previzibilitate.

Instituirea unei note minime pentru proba interviului, dar şi pentru celelalte probe ale concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, este justificată de interesul public ca selecţia viitorilor magistraţi sa fie efectivă şi corespunzătoare statutului ce va fi dobândit de candidaţii admişi. În acelaşi timp, stabilirea unei note minime constituie un criteriu obiectiv de departajare a candidaţilor, dat fiind numărul limitat de locuri scoase la concurs şi numărul mare de candidaţi.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Un prim motiv de casare invocat de recurent se referă la depăşirea de către instanţa de fond a atribuţiilor puterii judecătoreşti, motiv statuat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Este de principiu că sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" a fost definită de doctrină ca fiind incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie sau de legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe aparţinând unei alte autorităţi legal constituite.

Spre, exemplu, în practică s-a constatat acest motiv de nelegalitate în situaţiile în care instanţa de judecată a încălcat atribuţia exclusivă a Curţii Constituţionale de verificare a concordanţei unei dispoziţii legale în vigoare cu Constituţia României, substituindu-se instanţei constituţionale. De asemenea, s-a constatat incidenţa acestui motiv de casare atunci când instanţa de judecată a consfinţit cu valoare legală texte abrogate, când a contestat puterea legală a unor texte, a aplicat o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare sau s-a pronunţat pe cale de dispoziţii generale.

În speţă, recurentul a invocat respectivul motiv din perspectiva faptului că prima instanţă a comis un exces de putere când nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, astfel că sunt depăşite atribuţiile puterii judecătoreşti.

Concret, recurentul se referă la împrejurarea că în mod greşit prima instanţă nu a calificat răspunsul la întâmpinare drept o modificare şi completare a cererii de chemare în judecată formulată în termen şi totodată greşit şi netemeinic i-a fost respinsă administrarea probei cu interogatoriu.

Aceste argumente nu pot conduce la reformarea hotărârii primei instanţe prin prisma incidenţei prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., aşa cum a fost descris mai sus, întrucât nu se poate presupune că prin acest mod de a instrumenta procesul, instanţa ar fi încălcat atribuţiile unei alte puteri în stat. Dimpotrivă, statuarea asupra mijloacelor de apărare a părţilor reprezintă atributul instanţelor de judecată, iar împrejurarea că respingerea unei probe este apreciată ca fiind în contra intereselor uneia dintre părţi, nu poate constitui un motiv de casare aşa cum a antamat recurentul.

Aceste argumente de reformare au fost invocate şi în susţinerea altor motive de nelegalitate din prezentul recurs, astfel că temeinicia lor va fi reluată în cadrul analizei ce urmează.

Tot din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 4 recurentul a susţinut că instanţa s-a substituit Consiliului Superior al Magistraturii în a face aprecieri asupra oportunităţii unui act administrativ şi nu l-a reţinut pe cel invocat de aceasta, respectiv că "trebuie să existe criterii obiective de departajare a candidaţilor, dat fiind numărul limitat de locuri scoase la concurs şi numărul mare de candidaţi".

Nici din acest punct de vedere nu se poate stabili că prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, deoarece neînsuşirea unui punct de vedere al părţii nu poate echivala cu nelegalitatea hotărârii pronunţate. Pe de altă parte, din verificarea conţinutului sentinţei atacate se constată că instanţa s-a pronunţat asupra aspectelor de nelegalitate invocate de recurentul reclamant, fără a face alte aprecieri care să exceadă atribuţiilor sale şi limitelor cu care a fost investită.

Recurentul a mai criticat sentinţa invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În primul rând, recurentul a precizat că prima instanţă, cu încălcarea principiului prev. de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., nu a calificat răspunsul la întâmpinare drept o modificare şi completare a cererii de chemare în judecată formulată în termen.

Cu privire la acest aspect, trebuie menţionat, în primul rând, că procesul civil este guvernat de mai multe principii care se întrepătrund şi care trebuie interpretate în ansamblul lor pentru a asigura cauzei garanţiile procesuale echitabile.

Astfel, este necesar ca principiul aflării adevărului să fie interpretat în legătură directă cu principiul disponibilităţii părţilor de care este guvernat procesul civil, potrivit căruia părţile sunt cele care determină cadrul procesual, obiectul cauzei şi etapele pe care le parcurge. Ca aplicare a acestui principiu, instanţa de judecată este obligată să statueze doar asupra celor solicitate de către părţi, fără a putea depăşi, ca regulă, limitele procesuale trasate de acestea în exercitarea acţiunii civile, atât sub forma cererilor în justiţie, cât şi a apărărilor.

În speţă, recurentul reclamant impută primei instanţe faptul că nu a calificat din oficiu răspunsul la întâmpinare, ca fiind o veritabilă cerere de anulare a Regulamentului privind concursul de admitere şi examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 439 din 15 iunie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Se precizează în acest sens că cererea sa era formulată în termenul de modificare a cererii de chemare în judecată prevăzut de art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., iar susţinerile formulate puteau fi calificate ca având caracterul unei cereri în anulare.

Instanţa de control judiciar nu poate împărtăşi opinia recurentului, deoarece pentru a fi calificată ca o modificare a cererii de chemare în judecată solicitarea acestuia trebuia să întrunească cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 204 C. proc. civ., respectiv partea să-şi manifeste voinţa în sensul modificării cadrului procesual, să fie comunicată părţii adverse, care să-şi poată formula apărări în funcţie de această nouă solicitare.

Or, diferenţa de regim juridic între cele două forme procesuale este esenţială, având în vedere că prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul îşi expune punctul de vedere cu privire la apărările formulate de pârât, iar prin cererea adiţională prev. de art. 204 tinde la modificarea cadrului procesual şi a limitelor investirii.

Pe de altă parte, chiar şi acceptând poziţia recurentului, se observă, din verificarea răspunsului la întâmpinare, aflat la fila x şi următoarele dosar fond că prin acest demers procedural recurentul reclamant nu a formulat solicitări noi, care ar fi putut contura o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată, ci doar a răspuns punctual la apărările formulate de pârât pe calea întâmpinării.

Prin urmare, susţinerile recurentului în sensul că în cuprinsul răspunsului la întâmpinare (pag. 3, paragraful al 3-lea) a adus lămuriri în ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată, arătând în acest sens că obiectul cererii sale a fost anularea în parte a Regulamentului, nu pot fi reţinute, din cuprinsul actului procedural analizat nereieşind acest aspect.

Aşadar, în condiţiile în care reclamantul invocase în cauză excepţia de nelegalitate a aceloraşi prevederi legale din Regulament, prima instanţă nu putea să califice răspunsul la întâmpinare ca fiind o veritabilă solicitare de anulare, fără încălcarea principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

Acelaşi motiv de casare a mai fost invocat şi din perspectiva faptului că prima instanţă a pus în discuţia părţilor, la ultimul termen de judecată o altă excepţie de inadmisibilitate decât cea invocată de pârât pe calea întâmpinării, astfel că recurentul s-a aflat în eroare şi nu a avut posibilitatea să-şi formuleze apărări pertinente în această privinţă.

Concret, se constată că prin întâmpinarea depusă la dosar, fila x şi urm. pârâtul CSM a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind nelegalitatea art. 23 alin. (1) teza a II-a din Regulament, susţinând că nu s-a urmat procedura prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004-R, coroborat cu dispoziţiile art. 193 alin. (1) Noul C. proc. civ., condiţie esenţială de exercitare a dreptului la acţiune în contencios administrativ a cărei neîndeplinire în termenul şi condiţiile prevăzute de lege atrage inadmisibilitatea acţiunii.

Din încheierea de dezbateri din data de 18 mai 2017, reiese că instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia de inadmisibilitate a primului capăt de cerere, sub toate valenţele acesteia, inclusiv prin prisma incidenţei prevederilor ar. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ.

Ca atare, recurentul a avut posibilitatea de a formula concluzii asupra inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 12 şi art. 23 alin. (1) teza a II-a (2), (3), (31) din Regulamentul privind concursul de admitere şi absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 439 din 15 iunie 2006, arătând că, în aprecierea sa, se poate invoca nelegalitatea unui act administrativ în temeiul ar. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Din documentele dosarului rezultă aşadar că prima instanţă a dat posibilitatea recurentului reclamant să formuleze concluzii şi să-şi expună punctul de vedere asupra tuturor apărărilor şi incidentelor apărute pe parcursul procesului, iar eventuala confuzie în care s-a aflat acesta nu poate fi imputată instanţei de judecată sub forma sancţiunii antamate în prezentul recurs.

Sub un ultim aspect, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat din perspectiva greşitei respingeri a administrării probatoriilor cu interogatoriu şi expertiză.

Înalta Curte observă că în mod just, prima instanţă a apreciat că aceste probe nu sunt utile şi concludente soluţionării cauzei, în raport de obiectul cererii deduse judecăţii şi de motivele de fapt şi de drept invocate de parte, astfel că nici din acest punct de vedere nu se poate statua că a fost încălcat dreptul la apărare. Este cunoscut că dreptul la apărare nu este unul absolut, iar instanţa nu are obligaţia să administreze toate probatoriile solicitate de parte, ci doar pe acelea care pot conduce la aflarea adevărului şi la soluţionarea judicioasă a cauzei.

Or, în speţă, probele solicitate de parte nu au fost abuziv înlăturate, ci s-a constatat în urma analizei că acestea nu ar servi la soluţionarea cauzei în raport de obiectul său şi de motivele invocate, argument împărtăşit de instanţa de control judiciar.

Ar mai fi încă un aspect de menţionat în legătură cu incidenţa în cauză a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi anume acela că toate încălcările invocate de recurent în cadrul acestui motiv de casare nu sunt neregularităţi procedurale prevăzute sub sancţiunea nulităţii, de vreme ce acesta nu a făcut dovada vreunei vătămări a drepturilor sale. Astfel, în legătură cu încălcarea dreptului la apărare, nu se poate aprecia că greşita apreciere asupra noţiunilor procesuale şi confuziile invocate de recurent pot fi imputate instanţei de judecată sub forma reformării hotărârii în baza motivului de casare menţionat anterior. Aceasta cu atât mai mult cu cât recurentul reclamant nu era o persoană lipsită de studii juridice, ci dimpotrivă un aspirant la statutul de magistrat.

Un alt argument de nelegalitate se referă la incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă şi nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi de altfel ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate în litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, şi hot. Perez c. Franţei).

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se observă că, în cauză, recurentul a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 detaliat mai sus, în legătură cu faptul că instanţa de fond a motivat respingerea cererii ca nefondată fără a lua în considerare motivele de nelegalitate a prevederilor din Regulament criticate prin cererea de chemare în judecată, astfel că aceasta a pronunţat o hotărâre insuficient motivată.

Verificând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, dar şi a considerentelor teoretice expuse mai sus, se observă că a fost efectuată o analiză detaliată a argumentelor invocate de ambele părţi, dar şi a probelor administrate, judecătorul fondului argumentând de ce a înlăturat aspectele de nelegalitate invocate de recurent.

Astfel, în urma analizei efectuate instanţa a constatat că actul administrativ cu caracter individual atacat (Hotărârea Plenului nr. 1543 din 15 decembrie 2016) a fost emis cu respectarea cerinţelor legale, iar proba interviului din cadrul concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii a respectat metodologia de concurs, iar această concluzie finală rezultă logic din motivele expuse în hotărârea atacată.

Din această perspectivă, hotărârea instanţei de fond este la adăpost de critică şi nu poate fi reformată în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, având în vedere că judecătorul a argumentat soluţia adoptată, iar împrejurarea că recurentul nu împărtăşeşte opiniile expuse în hotărâre nu face ca aceasta să fie lovită de nelegalitatea antamată.

Dintr-o ultimă perspectivă, criticile recurentului ar putea fi încadrate în motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Se reproşează primei instanţe că a respins cererea privind anularea Hotărârii Plenului CSM nr. 1543/2016, invalidarea rezultatelor concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, desfăşurat în perioada 5 iulie - 27 octombrie 2016 şi anularea probei interviului susţinut de recurent la data de 13 octombrie 2016, fără a lua în considerare motivele de nelegalitate a prevederilor din Regulament criticate prin cererea de chemare în judecată.

Acest motiv de nelegalitate nu poate fi reţinut, deoarece anterior soluţionării celui de-al doilea capăt de cerere, instanţa a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată de recurent împotriva Regulamentului de concurs, astfel încât dispoziţiile acestuia erau pe deplin aplicabile în cauză.

Împrejurarea că nu a fost calificată cererea sa ca o veritabilă acţiune în anulare, a fost analizată mai sus, iar argumentele expuse nu vor mai fi reluate în prezenta decizie.

A mai susţinut recurentul că prevederile art. 15 alin. (7) din Legea nr. 303/2004/R consfinţesc un drept al candidaţilor de a contesta rezultatele concursului, drept încălcat atât de prevederile art. 23 alin. (3) din Regulament, cât şi hotărârile adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii prin care au fost desemnate comisiile de examinare pentru concursul de admitere la INM sesiunea iulie - octombrie 2016, fără a desemna o comisie de soluţionare a contestaţiilor la proba interviului.

Acest argument nu poate fi primit în condiţiile în care dreptul candidaţilor de a contesta probele de concurs nu este unul absolut, iar proba interviului a fost astfel concepută de legiuitor încât nota finală obţinută este una definitivă, potrivit prevederilor art. 23 din Regulament, fără posibilitatea de a mai fi contestată.

Faptul că în art. 15 din acelaşi Regulament este menţionat dreptul candidaţilor de a formula contestaţii, nu poate constitui un motiv care să schimbe soluţia instanţei de fond, deoarece textul invocat se referă la contestarea primei etape a concursului ce constă în evaluarea cunoştinţelor juridice şi a raţionamentului logic al candidaţilor, în timp de proba interviului constituie a doua etapă a concursului împotriva căreia nu mai este prevăzută nicio modalitate de contestare a rezultatului obţinut.

Această metodologie nu încalcă acte normative cu forţă juridică superioară, aşa cum just a reţinut şi instanţa de fond, având în vedere că art. 30 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 nu consacră dreptul la contestaţie împotriva etapei interviului. Totodată, nu este încălcat nici dreptul la un proces echitabil din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prima instanţă argumentând just (cu exemple de jurisprudenţă ce nu vor mai fi reluate aici) că excede atributului judecătorului puterea de apreciere a unei comisii de concurs, în faţa căreia se susţine proba interviului. Această putere de apreciere se situează în sfera oportunităţii actelor administrative, exclusă controlului contenciosului administrativ, care se limitează doar la examinarea legalităţii actelor administrative.

Din aceste considerente nu poate fi primit argumentul recurentului în sensul că dreptul la contestare prev. de art. 15 din Regulament se aplică şi celei de-a doua etape a concursului, constând în interviul candidaţilor şi prin urmare, trebuia desemnată comisia de soluţionare a contestaţiilor.

Această abordare încalcă tehnica de redactare a actelor normative, dar şi consideraţiile teoretice indicate mai sus, fiind o apreciere lipsită de relevanţă. Totodată, faptul că prima instanţă s-a pronunţat fără a cunoaşte criteriile ce au fost avute în vedere de comisie la evaluarea candidaţilor prin proba interviului nu poate conduce la reformarea hotărârii, deoarece aceste criterii de apreciere se situează în sfera oportunităţii actelor administrative, ce sunt excluse controlului instanţelor de judecată, aşa cum a statuat şi CEDO în jurisprudenţa sa.

Într-o ultimă abordare, recurentul a mai precizat că instituirea notei minime pentru proba interviului trebuie doar să conducă la o departajare a candidaţilor, iar nu la respingerea acestora pe criterii ce ţin de personalitatea umană, fiind inadmisibilă respingerea unor candidaţi pe criterii ce ţin de personalitatea umană (temperament, caracter, opinii personale, etc.), fapt ce conduce la încălcarea vocaţiei de a ocupa o funcţie publică.

Înalta Curte nu împărtăşeşte nici această opinie, având în vedere că legiuitorul este în drept să instituie criterii de accedere într-o funcţie publică, astfel că selecţia magistraţilor trebuie să corespundă statutului acestora, cu atât mai mult cu cât această metodologie de concurs a fost cunoscută cu mult anterior concursului în speţă, astfel că fiecare candidat a avut previzibilitatea şi conturarea unei imagini clare cu privire la tehnicile şi modalităţile concrete referitoare la intervievare.

Faptul că instanţa de fond nu a cunoscut criteriile efective de departajare la elaborarea hotărârii nu poate constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii pronunţate, deoarece aceste criterii nici nu pot fi cercetate de instanţa de judecată, fiind în sfera oportunităţii actelor administrative, aşa cum s-a arătat mai sus.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va dispune respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legală, a hotărârii instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 105/F-CONT din 24 mai 2017 a Curţii de Apel Piteşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2019.

GGC - LM