Declassification and annulment claims rejected; guide and certificates disclosure ordered, appeal procedures null or unfounded.

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I Cererea de chemare în judecată

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 13 octombrie 2016, sub numărul 6980/2/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună declasificarea Adresei nr. x din 20 aprilie 2016 a Inspectoratului General pentru Imigrări, a Raportului nr. x din 14 martie 2016 document secret de stat - strict secret, aprobat de către Şeful Inspectoratului General pentru Imigrări, a Adresei SRI nr. x din 7 decembrie 2015 document secret de stat - strict secret şi a Deciziei DZU nr. S/1 din data de 14 ianuarie 2016 document clasificat; retractarea/anularea actelor contestate de către autoritatea emitentă; prezentarea ghidului privind clasificarea informaţiilor; obligarea autorităţii la prezentarea certificatelor ORNISS pentru fiecare dintre membrii comisiei constituite în temeiul art. 73 O.U.G. nr. 194/2002 prin Decizia nr. S/1 din 14 ianuarie 2016, precum şi pentru doamna comisar B.

II Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

2. Prin Sentinţa nr. 1849 din 19 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii în privinţa capătului de cerere având ca obiect anulare acte şi a respins capătul de cerere având ca obiect anulare acte ca inadmisibil, a admis în parte cererea formulată şi a obligat pârâtul la comunicarea către reclamant a ghidului privind clasificarea informaţilor şi a certificatelor ORNISS ale membrilor Comisiei constituite prin DZU S/1 din 14 ianuarie 2016, în cadrul cărora vor fi anonimizate datele cu caracter personal, cu excepţia numelui membrilor, şi a respins în rest cererea, ca neîntemeiată, a menţinut în rest actele contestate.

III Recursurile formulate de reclamant şi pârât

3. Împotriva Sentinţei nr. 1849 din 19 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs reclamantul A. şi pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări.

4. În motivarea recursului, prin care a solicitat casarea, în parte, a hotărârii, şi în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată în integralitate, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a arătat că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este expresia unei atitudini "neutre", instanţa admite o parte din cererea sa pentru ca încălcarea dreptului la instanţă să nu fie atât de pronunţată, respinge o parte din cererea de declasificare pentru a nu pune într-o situaţie dificilă pârâtul şi admite excepţia de inadmisibilitate pentru a se "elibera" de esenţa acţiunii, respectiv verificarea legalităţii actelor MAI/S.R.I. şi anularea acestora pentru fraudă la lege.

5. Dispoziţiile art. 19 şi 20 invocate de instanţă reprezintă procedura administrativă de clasificare sau declasificare a unei informaţii şi nu pot fi invocate şi opuse unei cereri de declasificare pe cale judecătorească, a aştepta ca emitentul să formuleze cerere de declasificare este echivalent situaţiei pur potestative, neavând vreo obligaţie de a indica ce situaţie din cele prevăzute la art. 20 motivează cererea de declasificare, pentru că nu cunoaşte conţinutul actului sau calificarea persoanei care a propus clasificarea, nu are cunoştinţă dacă "dezvăluirea informaţiilor nu mai poate prejudicia siguranţa naţională, apărarea ţării, ordinea publică, ori interesele persoanelor de drept public sau privat deţinătoare;" tocmai pentru că scopul legii este de a "ascunde" informaţia de destinatar. Instanţa porneşte în raţionamentul său de la premisa că informaţia clasificată este o informaţie corectă, adevărată, însă corectitudinea unei informaţii nu poate fi generată doar de calitatea organului de la care emană. Declasificarea se impune pentru a combate tocmai susţinerile care nu sunt reale. Această motivaţie a fost avută în vedere la formularea de sesizări către organele competente, incluzând Comisia Europeană.

6. Instanţa nu s-a aplecat deloc asupra elementelor pe care le-a invocat, derivând din Legea nr. 51/1991, respectiv art. 11, reprezentantul Ministerului Public luând cunoştinţă de conţinutul informaţiilor declarate strict secret deşi nu sunt într-o cauză penală, art. 14 - 17, art. 21. Aşa cum se arată din cazierul judiciar, nu a fost condamnat pentru vreo faptă penală şi, implicit, pentru vreo faptă enumerată în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 51/1991, nici pârâta nu a comunicat că ar exista vreo urmărire penală împotriva sa pentru vreo faptă ce ar genera înscrisuri de natura secret de stat - strict secret, în spiritul art. 21, nu a fost informat despre datele culese, deşi această obligaţie există şi este dată prin lege. Tocmai aceste prevederi le-a invocat solicitând instanţei obligarea la declasificare.

7. În continuare, recurentul a menţionat paragrafe din Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 8 ianuarie 2013, Cauza Bucur şi Toma împotriva României, a arătat că în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România pentru lipsa procedurilor de control asupra actelor de supraveghere şi a invocat Rezoluţia interimară [Rez. DO(2005)57] cu privire la hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000 în cauza Rotaru împotriva României, adoptată de Comitetul de Miniştri la 5 iulie 2005, la cea de-a 933-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor, menţionată în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 2011, Cauza Asociaţia "21 decembrie 1989" şi alţii împotriva României.

8. Cu privire la respingerea cererii pe criterii de inadmisibilitate, a arătat că documentele conexe deciziei nr. 2771.143/S2/MC din 14 martie 2016 au fost contestate prin raportare la normele în materia dreptului de şedere, ceea ce contestă în dosarul pendinte fiind clasificarea informaţiilor, a duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum şi modul în care s-a atribuit nivelul de secretizare, solicitând implicit declasificarea. Cererea privind remiterea/devoalarea conţinutului înscrisurilor invocate de MAI nu a fost întemeiată doar pe dispoziţiile Legii nr. 544/2001, ci are în vedere prevederile celor două acte normative, Legea nr. 51/1991 şi Legea nr. 182/2002, art. 20, aşadar inadmisibilitatea este înlăturată de prevederile Legii nr. 182/2002.

9. În privinţa cererii de anulare acte administrative, recurentul a arătat că aceasta are în vedere şi prevederile Legii nr. 51/1991, art. 21 şi 23, anularea actelor o solicită prin prisma Legii nr. 182/2002, respectiv a Legii nr. 51/1991. În privinţa comunicării SRI, se impune a fi analizat modul în care informaţiile au fost culese, prin raportare la art. 23, dacă în cauză a fost respectată modalitatea de culegere a informaţiilor, implicit acordul judecătorului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impus de textul art. 17, dacă există vreo dispoziţie a conducătorului organului de stat cu atribuţii în materie de securitate naţională care să motiveze refuzul notificării sale privind drepturile sau libertăţile ce i-au fost afectate prin activităţile autorizate, perioadele în care s-au desfăşurat, şi dacă refuzul este proporţional cu încălcarea drepturilor sale, dacă pretinsele informaţii corespund nivelului de secretizare invocat, dacă informaţiile se sprijină pe probe şi dacă probele au fost obţinute conform pct. 1, dacă informaţiile privesc situaţiile enunţate limitativ la art. 3, în caz contrar nefiind vorba despre informaţii secret de stat, categoria strict secret, motivele de nulitate din cauza pendinte fiind diferite de cele din cauza privind anularea deciziei de refuz acordare drept de lungă şedere, fapt pentru care admiterea excepţiei de inadmisibilitate este nelegală.

10. În motivarea recursului, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea Sentinţei civile nr. 1849/2017, rejudecarea litigiului în fond şi respingerea ca neîntemeiată a acţiuni, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul că ghidul privind clasificarea informaţiilor şi certificatele ORNISS ale membrilor Comisiei constituite prin DZU S/1 din 14 ianuarie 2016 intră în categoria informaţiilor de interes public, iar autorizaţia de acces reprezintă documentul eliberat cu avizul instituţiilor abilitate, de conducătorul persoanei juridice deţinătoare de astfel de informaţii, prin care se confirma că, în exercitarea atribuţiilor profesionale, posesorul acestuia poate avea acces la informaţii secrete de stat de un anumit nivel de secretizare, potrivit principiului necesităţii de a cunoaşte, acestea fiind documente de circuit intern.

IV Apărările formulate în cauză

11. Reclamantul a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de pârât, pentru nerespectarea prevederilor art. 490 C. proc. civ.

12. Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant ca nefondat. A arătat că instanţa de fond a respectat principiul proporţionalităţii între interesul reclamantului şi interesul autorităţii, având în vedere respingerea cererii de declasificare a documentelor care emană de la SRI, organul de stat specializat în domeniul informaţiilor privitoare la siguranţa naţională a României.

13. În privinţa cererii de anulare a documentelor a căror declasificare a fost solicitată, instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că toate aceste documente au natura unor operaţiuni administrative, în sensul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2204, fiind acte care au stat la baza emiterii Deciziei nr. x din 14 martie 2016 de respingere a cererii de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România, în baza dispoziţiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002. În consecinţă, analiza legalităţii acestora nu se poate realiza decât odată cu analiza actului administrativ la baza căruia au stat, iar nu în mod separat. La baza măsurii contestate au stat informaţiile transmise de Serviciul Român de Informaţii prin Adresa nr. x din 7 decembrie 2015 (document secret de stat, nivelul strict secret). Aceste documente clasificate nu puteau fi comunicate străinului, care nu este o persoană autorizată pentru a avea acces la informaţiile secret de stat, aşa cum prevăd Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România.

14. Pârâtul a depus răspuns la întâmpinarea formulată de reclamant prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, a arătat că nedepunerea recursului la instanţa a cărei hotărâre se atacă poate constitui cel mult o nulitate relativă, însă reclamantul trebuie să dovedească vătămarea ce i se s-a adus prin aceasta.

V Considerentele Înaltei Curţi asupra excepţiei nulităţii recursului formulat de pârât şi asupra recursului formulat de reclamant

15. Cu privire la excepţia nulităţii recursului formulat de pârât, invocată de reclamant, asupra căreia se va pronunţa cu prioritate, întrucât face de prisos evocarea şi analiza motivelor de casare, Înalta Curte constată că este întemeiată.

16. Pârâtul a comunicat recursul prin fax, la data de 13 iulie 2017, ora 21:42, Înaltei Curţi de Casaţie Justiţie, instanţă competentă să soluţioneze recursul, şi nu instanţei care a pronunţat sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti.

17. Potrivit dispoziţiilor art. 490 C. proc. civ. "Recursul şi, dacă este cazul, motivele de casare se depun la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii, în condiţiile prevăzute la art. 83 alin. (3) şi art. 84.".

18. Raportat la aceste dispoziţii, depunerea cererii de recurs, şi, dacă este cazul, a motivelor de recurs, la instanţa a cărei hotărâre se atacă, este impusă sub sancţiunea nulităţii.

19. Este de observat, în acest sens, că sentinţa recurată corespunde dispoziţiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ. şi garanţiilor procedurale instituite de acestea, fiind indicată calea de atac, recursul în 15 zile de la comunicare, şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac, Curtea de Apel Bucureşti.

20. Nulitatea este expresă, fiind incidente dispoziţiile art. 175 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată fiind cea care putea face dovada contrară.

21. Pentru aceste motive, sunt fondate susţinerile reclamantului privind nulitatea recursului, în consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului formulat de pârât.

22. Examinând recursul formulat de reclamant, prin prisma motivului de casare invocat, prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

23. Prin Decizia nr. x/S2/MC din 14 martie 2016, pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări a respins cererea reclamantului A., cetăţean turc, de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România, în baza dispoziţiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, forma în vigoare la acea dată.

24. Cererea de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România a fost analizată de o comisie desemnată prin DZU nr. S/1 din data de 14 ianuarie 2016, fiind avute în vedere informaţiile cuprinse în raportul nr. x din 14 martie 2016, document secret de stat - strict secret, aprobat de către Şeful Inspectoratului General pentru Imigrări, Adresa SRI nr. x din 7 decembrie 2015, document secret de stat - strict secret.

25. Prin Adresa nr. x din 20 aprilie 2016, pârâtul i-a adus la cunoştinţă reclamantului că nu îi poate comunica dispoziţia prin care s-a constituit comisia care a analizat cererea sa de acordare a dreptului de şedere pe termen lung şi nici documentele care au condus la refuzul acordării dreptului de şedere pe termen lung, întrucât conţin informaţii clasificate şi se supun normelor care reglementează protecţia acestora.

26. Reclamantul a formulat cerere de declasificare şi de anulare a următoarelor documente: Adresa nr. x din 20 aprilie 2016, Raportul nr. x din 14 martie 2016, Adresa nr. x din 7 decembrie 2015 şi Decizia DZU nr. S/1 din data de 14 ianuarie 2016. Prin Adresa nr. x din 16 iunie 2016, pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări i-a comunicat faptul că documentele conţin informaţii clasificate şi se supun normelor care reglementează protecţia acestora, conform prevederilor art. 19 din H.G. nr. 585/2002 informaţiile secrete de stat pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului, iar art. 20 din acelaşi act normativ prevede în mod expres situaţiile în care informaţiile secrete de stat se declasifică, sens în care solicitarea nu îndeplineşte condiţiile pentru a se proceda la o declasificare de către emitent.

27. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat declasificarea şi anularea Adresei nr. x din 20 aprilie 2016, a Raportului nr. x din 14 martie 2016, document secret de stat - strict secret, aprobat de către Şeful Inspectoratului General pentru Imigrări, a Adresei SRI nr. x din 7 decembrie 2015, document secret de stat - strict secret, şi a deciziei DZU nr. S/1 din data de 14 ianuarie 2016.

28. Instanţa de fond a respins ca neîntemeiată cererea de declasificare a documentelor şi ca inadmisibilă cererea de anulare a acestora.

29. Instanţa de fond a reţinut, fapt necontestat în mod concret în recurs, în ceea ce priveşte Adresa nr. x din 20 aprilie 2016 emisă de Inspectoratul General pentru Imigrări, că nu reprezintă un document clasificat, fiind, de altfel, comunicată reclamantului, şi depusă de acesta la dosarul cauzei, iar în ceea ce priveşte decizia DZU nr. S/1 din data de 14 ianuarie 2016 emisă de Inspectoratul General pentru Imigrări, că a fost depusă la dosar extras desecretizat din acest document, extras care cuprinde informaţiile ce prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzei, respectiv componenţa Comisiei pentru soluţionarea cererilor de acordare a dreptului de şedere pe termen lung.

30. Motivele de recurs referitoare la respingerea cererii de declasificare sunt nefondate. Instanţa de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, art. 19 şi art. 20 din H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România.

31. Procedura de declasificare este reglementată de art. 19 şi 20 din H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România.

32. Art. 15 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate defineşte informaţiile clasificate ca fiind informaţiile, datele, documentele de interes pentru securitatea naţională, care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate (lit. b), şi clasele de secretizare, secrete de stat şi secrete de serviciu (lit. c). Informaţiile secrete de stat sunt definite ca fiind "informaţiile care privesc securitatea naţională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi apărarea ţării" (lit. d), iar nivelurile de secretizare care se atribuie informaţiilor clasificate din clasa secrete de stat sunt: strict secret de importanţă deosebită - informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune de o gravitate excepţională securităţii naţionale, strict secrete - informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securităţii naţionale, şi secrete - informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune securităţii naţionale (lit. f).

33. Securitatea naţională este definită de art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României ca fiind "starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie".

34. Art. 18 din Legea nr. 182/2002 precizează, de asemenea, că "(1) Informaţiile secrete de stat se clasifică pe niveluri de secretizare, în funcţie de importanţa valorilor protejate. (2) Nivelurile de secretizare atribuite informaţiilor din clasa secrete de stat sunt: a) strict secret de importanţă deosebită; b) strict secret; c) secret.".

35. Informaţiile a căror declasificare s-a solicitat au fost clasificate ca fiind informaţii din clasa secrete de stat, strict secrete. Dispoziţiile Legii nr. 182/2002 prevăd contestaţia împotriva clasificării informaţiilor, în baza dispoziţiilor art. 20, aceasta poate fi formulată de orice persoană fizică sau juridică română împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum şi împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare, şi se soluţionează în condiţiile legii contenciosului administrativ, precum şi declasificarea informaţiilor.

36. Art. 24 din Legea nr. 182/2002 prevede că "(4) Informaţiile clasificate potrivit art. 15 lit. f) pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului. (10) Declasificarea ori trecerea la un nivel inferior de clasificare este realizată de persoanele sau autorităţile publice competente să aprobe clasificarea şi nivelul de secretizare a informaţiilor respective.".

37. Potrivit art. 19 din H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, informaţiile secrete de stat pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului, iar prin dispoziţiile art. 20 din H.G. nr. 585/2002 s-au reglementat condiţiile legale în care documentele pot fi declasificate, respectiv "(1) Informaţiile se declasifică dacă: a) termenul de clasificare a expirat; b) dezvăluirea informaţiilor nu mai poate prejudicia siguranţa naţională, apărarea ţării, ordinea publică, ori interesele persoanelor de drept public sau privat deţinătoare; c) a fost atribuit de o persoană neîmputernicită prin lege. (2) Declasificarea sau trecerea la un alt nivel de secretizare a informaţiilor secrete de stat se realizează de împuterniciţii şi funcţionarii superiori abilitaţi prin lege să atribuie niveluri de secretizare, cu avizul prealabil al instituţiilor care coordonează activitatea şi controlul măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor clasificate, potrivit competenţelor materiale. (3) Emitenţii documentelor secrete de stat vor evalua periodic necesitatea menţinerii în nivelurile de secretizare acordate anterior şi vor prezenta împuterniciţilor şi funcţionarilor superiori abilitaţi prin lege să atribuie niveluri de secretizare, propuneri în consecinţă.".

38. Raportat la aceste dispoziţii imperative, în mod corect instanţa de fond a constatat că, în ce priveşte raportul nr. x din 14 martie 2016, document secret de stat - strict secret, aprobat de către Şeful Inspectoratului General pentru Imigrări, Adresa SRI nr. x din 7 decembrie 2015, document secret de stat - strict secret, prin cererea adresată autorităţii publice reclamantul nu a indicat niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 20 din H.G. nr. 585/2002 care să justifice declanşarea procedurii de declasificare de către emitent conform art. 19 H.G. nr. 585/2002.

39. Instanţa nu a făcut aprecieri asupra informaţiilor clasificate, în sensul invocat de recurent, a examinat refuzul pârâtului de declasificare în raport de motivele pe care acesta le-a comunicat. Or, raportat la dispoziţiile art. 19 şi 20 din H.G. nr. 585/2002, refuzul pârâtei de declasificare este justificat.

40. Susţinerile recurentului nu sunt de natură, în raport de obiectul cauzei, să conducă la netemeinicia refuzului de declasificare a documentelor în cauză, întocmite în procedura soluţionării cererii de acordare a dreptului de şedere pe termen lung, care se desfăşoară în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

41. Instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că a fost respectat principiul proporţionalităţii între interesul reclamantului şi interesul autorităţii, având în vedere că respingerea cererii de declasificare a documentelor a fost necesară pentru conservarea unui interes public important. Potrivit art. 1 din Legea nr. 182/2002, scopul reglementării este însăşi protecţia informaţiilor clasificate. Prin Decizia nr. 949/2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 678 din 9 octombrie 2009, Curtea Constituţională a reţinut că regimul informaţiilor clasificate, reglementat prin legea criticată, se justifică prin importanţa deosebită a acestora pentru siguranţa naţională, iar Constituţia României, prin art. 53, şi însuşi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale permit autorităţilor statului adoptarea măsurilor legale care, într-o societate democratică, sunt apreciate ca necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii sau prevenirea faptelor penale ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

42. De asemenea, prin Decizia nr. 1440/2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 58 din 24 ianuarie 2011, Curtea Constituţională a subliniat că dispoziţiile Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate sunt în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, a reţinut că prin Hotărârea din 9 februarie 1995 pronunţată în Cauza Vereniging Weekblad Bluf contra Olandei, instanţa de la Strasbourg a decis că accesul la informaţiile publice poate fi îngrădit pentru protejarea interesului naţional, în conformitate cu prevederile art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora "Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti". Prin urmare, a mai arătat, pentru a respecta prevederile Convenţiei, îngrădirile libertăţii de informare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fie prevăzute de lege; b) să aibă un scop legitim; c) să fie necesare într-o societate democratică. A reţinut şi Hotărârea din 8 iulie 1999, pronunţată în Cauza Surek contra Turciei, prin care instanţa de contencios al drepturilor omului a stabilit că este la latitudinea statului de a decide dacă şi când este necesar ca anumite informaţii să rămână confidenţiale şi, în consecinţă, statul are o largă marjă de apreciere în această materie.

43. Curtea Constituţională a observat că îngrădirile aduse accesului la informaţii sunt prevăzute de lege, Legea nr. 182/2002, au un scop legitim, protecţia informaţiilor clasificate şi a surselor confidenţiale ce asigură acest tip de informaţii, prin instituirea sistemului naţional de protecţie a informaţiilor, şi sunt necesare într-o societate democratică. În consecinţă, a mai reţinut Curtea Constituţională, reglementarea criticată îndeplineşte atât condiţiile prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi pe cele ale art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, potrivit cărora "Exercitarea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă îndatoriri şi răspunderi speciale. În consecinţă, ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare: a) respectării drepturilor sau reputaţiei altora; b) apărării securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau moralei publice.".

44. Recurentul reclamant a invocat Hotărârea pronunţată în 8 ianuarie 2013 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Bucur şi Toma împotriva României, şi Rezoluţia interimară [Rez. DO(2005)57] cu privire la hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000 în cauza Rotaru împotriva României, adoptată de Comitetul de Miniştri la 5 iulie 2005, la cea de-a 933-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor.

45. Acestea se referă, însă la situaţii diferite în raport de cauza prezentă. Cauza Bucur şi Toma privea situaţia unui fost angajat al serviciului român de informaţii, care a invocat nerespectarea libertăţii de exprimare prin condamnarea sa penală ca urmare a divulgării unor informaţii clasificate "strict secrete" (art. 10 din Convenţie), precum şi încălcarea dreptului său la un proces echitabil (art. 6 din Convenţie), iar prin Rezoluţia interimară [Rez. DO(2005)57] cu privire la hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000 în cauza Rotaru împotriva României, adoptată de Comitetul de Miniştri la 5 iulie 2005, la cea de-a 933-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor, s-a solicitat autorităţilor româneşti să adopte rapid reformele legislative necesare pentru a răspunde criticilor formulate de Curte cu privire la sistemul român de colectare şi arhivare a informaţiilor de către serviciile secrete, în cauza respectivă fiind invocată încălcarea dreptului la respectarea vieţii private, din cauza faptului că Serviciul Român de Informaţii deţinea şi folosea un fişier conţinând date personale ale reclamantului.

46. În cauza prezentă, însă, în care se urmăreşte declasificarea unor informaţii clasificate ca fiind secrete de state şi în care se analizează refuzul de declasificare a acestora, instanţa de fond a reţinut în mod corect că, deşi principiul contradictorialităţii şi cel al nemijlocirii (invocate practic de reclamant în susţinerea necesităţii declasificării documentelor menţionate), sub aspectul egalităţii de arme între părţi, sunt aspecte fundamentale ale unui proces echitabil prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la divulgarea probelor pertinente nu este absolut.

47. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că pot exista interese concurente, cum ar fi securitatea naţională, care trebuie puse în balanţă împotriva drepturilor acuzatului, astfel că în unele cazuri poate fi necesar să nu fie dezvăluite anumite dovezi în apărare, pentru a păstra drepturile fundamentale ale altei persoane sau pentru a proteja un interes public important. Cu toate acestea, numai măsurile care restricţionează drepturile la apărare care sunt absolut necesare sunt legitime în temeiul articolului 6 § 1 (cauza Güner Çorum contra Turciei, hotărârea din 31 octombrie 2006, par. 27, cauza Rowe şi Doris contra Regatului Unit, hotărârea din 16 februarie 2000, par. 61, cauza Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, hotărârea din 23 aprilie 1997, par. 58).

48. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că noţiunea de "siguranţă naţională" nu poate face obiectul unei definiţii exhaustive, putând avea un sens larg, cu o mare marjă de apreciere lăsată la dispoziţia executivului (Hewitt şi Harman contra Regatului Unit, nr. 20.317/92, decizia Comisiei, 1 septembrie 1993, nepublicată, şi Christie contra Regatului Unit, nr. 21.482/93, decizia Comisiei, 27 iunie 1994, Decizii şi rapoarte 78-A, p. 119 şi 134), totuşi, aceasta nu poate depăşi limitele sensului propriu al termenului (Asociaţia pentru integrare şi drepturile omului şi Ekimdzhiev contra Bulgariei, hotărârea din 28 iunie 2007, par. 84) (cauza Geleri contra României, hotărârea din 15 februarie 2011, par. 33).

49. A reţinut că, în contextul special al măsurilor legate de siguranţă naţională, cerinţa de previzibilitate nu ar putea fi aceeaşi ca în multe alte domenii (cauza Leander împotriva Suediei, hotărârea din 26 martie 1987, seria x nr. x, p. 23, § 51) (cauza Lupşa contra României, hotărârea din 8 iunie 2006, par. 33).

50. De asemenea, a reamintit, pentru a verifica dacă măsura era "necesară într-o societate democratică", principiul în temeiul căruia orice persoană care face obiectul unei măsuri întemeiate pe motive de siguranţă naţională trebuie să aibă garanţii împotriva caracterului arbitrar, în sensul că aceasta trebuie, mai ales, să aibă posibilitatea de a solicita controlul măsurii în litigiu de către un organ independent şi imparţial, competent să analizeze toate problemele pertinente de fapt şi de drept, pentru a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii şi pentru a sancţiona un eventual abuz al autorităţilor. În faţa acestui organ de control, persoana în cauză trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a contesta argumentele autorităţilor (cauza Al-Nashif contra Bulgariei, hotărârea din 20 iunie 2002, pct. 123 - 124, cauza Lupşa contra României, hotărârea din 8 iunie 2006, par. 38). A subliniat, că pentru garantarea dreptului acuzatului la un proces echitabil în această situaţie, orice dificultate cauzată apărării printr-o limitare a drepturilor sale trebuie să fie compensată în mod suficient de procedura urmată în faţa autorităţilor judiciare (cauza Doorson contra Olandei, hotărârea din 26 martie 1996, par. 72, cauza Fitt contra Regatului Unit, hotărârea din 16 februarie 2000, par. 45, cauza Van Mechelen şi alţii contra Olandei, hotărârea din 23 aprilie 1997, par. 54).

51. O asemenea procedură este cea prevăzută de dispoziţiile art. 74 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, care prevăd că refuzul acordării dreptului de şedere pe termen lung poate fi atacat în termen de 30 de zile de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti. Recurentul a contestat decizia de respingere a cererii de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România, iar contestaţia formează obiectul dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti.

52. În ceea ce priveşte cererea de anulare a documentelor a căror declasificare se solicită, motivele de recurs sunt, de asemenea, nefondate.

53. În condiţiile în care acestea nu constituie acte administrative şi au stat la baza emiterii Deciziei nr. x/S2/MC din 14 martie 2016 de respingere a cererii reclamantului A. de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România, în baza dispoziţiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, în mod corect instanţa de fond a respins cererea ca inadmisibilă.

54. Conform art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, "(1) Dreptul de şedere pe termen lung se acordă străinilor prevăzuţi la art. 70 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: (...) f) nu prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea naţională.". Dispoziţiile art. 73 din acelaşi act normativ prevăd că "(1) Dreptul de şedere pe termen lung se aprobă de către şeful Oficiului Român pentru Imigrări, iar (2) Cererile se analizează de către o comisie special constituită, prin dispoziţie a şefului Oficiului Român pentru Imigrări, comisie care formulează propuneri motivate pentru fiecare caz în parte.".

55. Susţinerile recurentului referitoare la prevederile Legii nr. 182/2002 şi ale Legii nr. 51/1991 sunt nefondate.

56. Natura juridică a acestor înscrisuri nu permite analiza separată a acestora, ci doar odată cu analiza actului administrativ la baza emiterii căruia au stat. Dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevăd că "(2) Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.".

57. Potrivit art. 74 din O.U.G. nr. 194/2002, "(1) Dacă se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în prezenta secţiune, comisia constituită potrivit art. 73 alin. (2) propune şefului Oficiului Român pentru Imigrări refuzul acordării dreptului de şedere pe termen lung. (3) Refuzul acordării dreptului de şedere pe termen lung poate fi atacat în termen de 30 de zile de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti.". Anularea Deciziei nr. x/S2/MC din 14 martie 2016 de respingere a cererii de acordare a dreptului de şedere pe termen lung în România formează obiectul dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti

58. Actul administrativ este forma juridică principală a activităţii autorităţilor publice şi constă într-o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii în realizarea puterii publice. Art. 2 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ defineşte actul administrativ ca fiind "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".

59. Pentru a fi considerat act administrativ, condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, cu scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii.

60. Chiar dacă emană de la instituţii publice, scopul emiterii înscrisurilor în cauză nu a fost de a produce prin ele însele efecte juridice, ci de a comunica informaţii care să fie avute în vedere în procedura acordării dreptului de şedere pe termen lung. Nu au modificat şi nu au stins raporturi juridice, doar au fundamentat manifestarea de voinţă a autorităţii care a emis actul administrativ,

61. Pentru aceste motive, nu întrunesc elementele unui act administrativ, în sensul definiţiei prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel că nu pot fi cenzurate în mod distinct de actul administrativ emis, eventualele efecte vătămătoare fiind produse chiar de actul în cauză, astfel că acţiunea în anulare împotriva acestora este inadmisibilă.

62. Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care a fost respinsă acţiunea formulată de reclamant, este legală, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind întemeiate motivele de recurs invocate de reclamant.

VI Soluţia instanţei de recurs

63. Pentru toate aceste motive, în ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, Înalta Curte va constata nulitatea, iar în ceea ce priveşte recursul formulat de reclamant, constată că nu este incident motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., considerente pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului formulat de Inspectoratul General pentru Imigrări împotriva sentinţei civile nr. 1849 din 19 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 1849 din 19 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 octombrie 2019.

GGC - LM