Conflict-of-interest finding upheld after MP's daughter employed at parliamentary office

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/18.12.2015.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 134 din 27 februarie 2017, a respins ca nefondată excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, şi, totodată, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamant.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a reluat pe larg împrejurările de fapt expuse în primul ciclu procesual, susţinând, în esenţă, că prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul a arătat că deşi s-a reţinut definiţia conflictului de interese, conform art. 70 din Legea nr. 161/2003, ulterior, prima instanţă se contrazice şi face trimitere la faptul că noţiunea de conflict de interese nu este reglementată expres de Legea nr. 96/2006, în forma în vigoare la data încheierii contractului civil în discuţie, şi prezintă descrierea conflictului de interese pentru funcţionarii publici inclusă în art. 13 din Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europe.

În continuare, prima instanţa a afirmat că statutul constituţional şi legal al deputaţilor şi senatorilor este diferit de cel al funcţionarilor publici, existând particularităţi cu privire la exercitarea unor drepturi, însă a reţinut că acest statut nu poate justifica diferenţa de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate sau o funcţie publică.

Recurentul a apreciat astfel că este vorba atât de motive contradictorii, cât şi de încălcarea atribuţiilor judecătoreşti, dar şi de o apreciere şi o completare la lege în privinţa căreia prima instanţă apelează la motivarea dată de Curtea Constituţională în Decizia 81/27.02.2013, decizie în care se face trimitere tot la Legea nr. 176/2010 care nu era în vigoare la data încheierii convenţiei în litigiu, considerând instanţa că explicaţiile Curţii Constituţionale sau chiar o eventuală interpretare a instanţelor judecătoreşti au puterea unor dispoziţii legislative de interpretare sau de adăugare la legea din 2003.

Or, chiar dacă interpretarea instanţei constituţionale este în sensul aplicării aceluiaşi tratament juridic funcţionarilor publici şi demnitarilor, această soluţie se impune a se aplica pentru viitor.

O altă critică adusă sentinţei atacate vizează faptul că prima instanţă, deosebit de faptul că se contrazice cu privire la Statutul deputaţilor şi senatorilor, a apreciat încă de la apariţia Legii nr. 161/2003, pe care o aplică în cauză, că exista drept substanţial pentru verificarea stării de incompatibilitate generată de încheierea contractului civil (folosind termenul de incompatibilitate deşi speţa priveşte conflictul de interese), apoi recunoaşte că data încheierii contractului civil este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010.

Judecătorul fondului a apreciat ca drept substanţial existent Legea nr. 161/2003, deşi aceasta nu are nicio dispoziţie expresă în sensul reţinut de inspectorii ANI, ceea ce conduce la concluzia că face o greşită interpretare a legii şi faptul că a avut în vedere prevederile art. 13 din Recomandarea nr. 10/2000 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei a cărei incidenţă, de asemenea, este criticabilă.

Potrivit recurentului, în cauză este aplicabilă Hotărârea din 18.10.2011 pronunţată de Comisia Permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, care a stabilit că situaţia de conflict de interese nu poate fi reţinută în privinţa angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaţilor şi senatorilor prin încheierea unui contract de muncă pe durată determinată sau a unui contract civil indiferent de calitatea persoanei angajate, invocând şi prevederile art. 60 coroborate cu cele ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 96/2006.

În continuare, a susţinut că aceste texte de lege sunt cuprinse în mod expres în acte normative sau în alte acte emise de puterea legislativă a statului, prin organe abilitate cu diferite atribuţii de legiferare şi interpretare a normelor legale, aşa încât soluţia atacată echivalează cu o depăşire a atribuţiilor judecătoreşti, întrucât s-a procedat la o imixtiune în sfera de activitate a celorlalte autorităţi publice.

În opinia recurentului, situaţiile în care o persoană se află în conflict de interese nu se pot reţine numai în baza principiilor generale prevăzute în articolele 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003, fără ca dispoziţiile legale să prevadă situaţiile în care deputaţii şi senatorii sunt în conflict de interese, constituind restrângeri ale exerciţiului unor drepturi civile.

Prin urmare, extinderea interpretării legii şi aplicarea ei la persoane care ocupă funcţii de demnitate publică fără o prevedere expresă reprezintă un exces de putere în sensul Legii nr. 554/2004, adică o exercitare a dreptului de apreciere al autorităţii prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Aşadar, interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 70 şi 71 din

Legea nr. 161/2003 şi extinderea lor la alte categorii de demnitari decât cele la care legea se referă expres constituie şi o încălcare a dispoziţiilor art. 10 din noul C. civ.

Recurentul a mai arătat că interesul patrimonial cu privire la care se poate aprecia că 1-a avut încheind contractul civil cu fiica sa nu putea fi de natură a influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor sale de parlamentar, ce îi reveneau potrivit Constituţiei şi altor acte normative.

Totodată, în raport cu momentul săvârşirii faptei imputate (02.11.2009) textul art. 38 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 96/2006 nu conţinea nicio interdicţie cu privire la angajarea personalului din propriul birou parlamentar din teritoriu, lăsând astfel la aprecierea parlamentarului alegerea persoanelor care să-1 sprijine în activitatea politică din teritoriu. De altfel, confirmarea existentei şi legalităţii acestui drept a fost confirmată şi prin Hotărârea nr. 1/2006, făcând trimitere şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 19/1005 şi afirmând că deputaţii se bucură de o deplină şi reală independenţă.

Recurentul a apreciat astfel că sancţionarea acestuia pentru manifestarea unei posibile lipse de imparţialitate în procesul de selecţie a personalului din cadrul cabinetului său, ca expresie a existenţei conflictului dintre interesul public şi privat, nu poate fi reţinută, mai ales în lipsa oricărui text legal incident în materia procedurii de selecţie a personalului aferent biroului parlamentar.

În concluzie, a arătat că interpretarea dată de prima instanţă prevederilor art. 70 şi 79 din Legea nr. 161/2003 este una forţată, faptele imputate prin raportul de evaluare nu se circumscriu nicidecum sferei conflictului de interese, astfel cum acesta este reglementat, susţinând că a respectat prevederile art. 29, 35 şi 37 din Legea nr. 96/2006.

4. Apărarea intimatei-pârâte

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate, fiind temeinică şi legală.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor formulate de intimată şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare, cu precizarea prealabilă că dată fiind similitudinea unor critici formulate acestea vor fi analizate grupat şi vor primi răspuns prin argumente comune.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Raportului de evaluare nr. x/18.12.2015, emis de intimata-pârâtă.

Autoritatea pârâtă a reţinut, în raportul de evaluare atacat, că, în perioada exercitării mandatului de deputat 2008-2012, reclamantul nu a respectat regimul juridic al conflictelor de interese prevăzut de dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 întrucât, în calitate de deputat în Parlamentul României, a încheiat contractul civil nr. x/23.12.2008 cu fiica B., prin care aceasta a prestat servicii în funcţia de consilier în cadrul Biroului Parlamentar al deputatului A., obţinând venituri salariale în sumă de 35.093 RON.

Curtea de apel Craiova a respins ca nefondată excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, şi, totodată, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamant.

În cauză, criticile formulate de recurent vizează soluţia pe fondul cauzei.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1. Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., apreciat de parte ca fiind incident faţă de analiza primei instanţe şi aplicarea textelor de lege ce reglementează conflictul de interese, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit.

În cauză, nu se poate reţine depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, sintagmă prin care se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, şi nicidecum aplicarea unor texte de lege la situaţia de fapt dedusă judecăţii care, în opinia părţii, este greşită, considerentele privind modul de aplicare şi de interpretare a normelor legale în justificarea soluţiei fiind apanajul judecătorului, dar şi obligaţia acestuia de a arăta motivele care au condus la soluţia pronunţată.

1.2. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a apreciat că hotărârea primei instanţe este contradictorie în raport cu modul de interpretare a textelor de lege privind conflictul de interese din legislaţia românească şi descrierea acestuia prin trimiterea la normele europene, respectiv art. 13 din Recomandarea nr. 10/2013.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare, ceea ce nu se regăseşte în cauză, nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată nu se poate încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de textul de lege invocat.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, respectiv modul de interpretare a normelor privind conflictul de interese şi a evidenţiat faptul că respectivul incident de integritate a fost explicat şi în sfera dreptului european, neavând în vedere exclusiv prevederile Recomandării nr. 10/2013.

Altfel spus, a subliniat opinia de la nivel european cu privire la incidentul de integritate, în sensul că acesta reprezintă conduita necorespunzătoare a funcţionarului public (lato sensu) care îşi exercită atribuţiile funcţiei cu influenţa interesului personal.

În plus, prin intermediul unei recomandări instituţiile europene îşi fac cunoscută opinia şi sugerează direcţii de acţiune, fără a le impune vreo obligaţie legală destinatarilor recomandării.

Totodată, nu se poate susţine că hotărârea atacată este contradictorie întrucât prima instanţă a reţinut că existenţa unor particularităţi cu privire la exercitarea unor drepturi nu justifică diferenţa de tratament juridic în privinţa incidentelor de integritate, împărtăşind opinia Curţii Constituţionale.

Or, fiind ştiut faptul că deciziile Curţii Constituţionale se aplică numai pentru viitor, iar acestea trebuie avute în vedere sub aspectul modului de interpretare a normelor şi a modului de înţelegere a intenţiei şi scopului legiuitorului acolo unde există inadvertenţe sau nelămuriri.

În fine, nu se poate susţine că există contradictorialitate nici în privinţa aplicării normelor legale incidente.

Astfel, Legea nr. 176/2010 cuprinde norme de drept procedural în materia evaluării incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese de natură administrativă, iar Legea nr. 161/2003 reprezintă sediul materiei acestor incidente legale - dreptul substanţial în materie.

La momentul încheierii contractului civil dintre recurent şi fiica sa era pe deplin aplicabilă Legea nr. 161/2003 care prevede şi sancţionează conflictul de interese de natură administrativă, lege care se aplică prioritar, în detrimentul Hotărârii din 18.10.2011 pronunţate de Comisia Permanentă a Camerei Deputaţilor, hotărâre care nu exista la data încheierii contractului civil (2008).

Prin urmare hotărârea atacată respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

1.3. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, de asemenea, se reţine că nu este întemeiat.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului care, în esenţă, sunt centrate pe faptul că, în opinia sa, raportul de evaluare contestat este nelegal prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 96/2006, respectiv a dispoziţiilor art. 70-71 din Legea nr. 161/2003.

Contrar susţinerilor recurentului, se reţine că acesta este subiect activ al Legii nr. 161/2003, din prevederile căreia rezultă că în materia conflictului de interese există o reglementare cu caracter general, care trasează cadrul instituţiei juridice şi o serie de reglementări pentru mai multe categorii de funcţii publice.

În cauză se reţine că în perioada mandatului de deputat al reclamantului, 2008-2012, erau în vigoare dispoziţiile art. 70 şi 71 din Legea nr. 161/2003, dar şi prevederile Legii nr. 96/2006.

Faptul că Legea nr. 96/2006 nu reglementa în mod expres instituţia conflictului de interese în cazul deputaţilor nu reprezintă un argument viabil în susţinerea tezei recurentului în sensul inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 70-71 din Legea nr. 161/2003, în situaţia deputaţilor, în contextul în care legiuitorul a definit, prin norma înscrisă în art. 70, noţiunea de conflict de interese, prin raportare la exercitarea unor funcţii de demnitate publică, respectiv a unor funcţii publice, fără raportare directă la toate funcţiile şi demnităţile publice din spaţiul juridic naţional.

Altfel spus, întrucât între respectivele categorii nu a fost inclusă în mod expres şi categoria parlamentarilor nu înlătură de la aplicare normele cu caracter general, acesta fiind şi unul dintre principiile de bază ale aplicării legilor - lipsa normei speciale atrage incidenţa normei generale.

Totodată, nu se poate susţine că, dacă norma juridică nu conţine alături de definiţia instituţiei juridice (în speţă, conflictul de interese) şi enumerarea tuturor cazurilor de conflict de interese, nu se poate aplica unei situaţii care nu este stipulată în mod expres.

O interpretare în sensul că anterior anului 2013 nu exista o asemenea interdicţie ar conduce la lipsirea de efecte a prevederilor art. 70 din lege ce privesc conflictul de interese pentru funcţiile de demnitate publică.

În cauză, recurentul-reclamant a exercitat în perioada vizată funcţia de deputat, care reprezintă o demnitate publică, fiind supus astfel regulilor conflictului de interese prevăzut de art. 70 din lege.

Prin urmare, judecătorul fondului a reţinut în mod corect că dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 se aplică şi deputaţilor şi senatorilor, neexistând niciun argument juridic care să justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a principiilor prevăzute prin art. 71 din lege, reţinerea unui tratament diferit pentru persoanele care ocupă respectivele demnităţi publice.

Deşi statutul constituţional şi legal al deputaţilor şi senatorilor este diferit de statutul funcţionarilor publici, existând particularităţi cu privire la exercitarea anumitor drepturi, acest statut nu poate justifica diferenţa de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică, pentru a se reţine că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 care reglementează conflictul de interese.

Aceste dispoziţii se interpretează şi se aplică coroborat cu întregul cadru instituit prin prevederile Legii nr. 161/2003, iar, din conţinutul Titlului IV - "Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice" al acestei legi, rezultă că regimul incompatibilităţilor şi conflictului de interese se aplică tuturor titularilor de funcţii publice, în care se includ atât funcţiile publice administrative, cât şi funcţiile de demnitate publică: Preşedintele României, deputaţii şi senatorii, consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din Administraţia prezidenţială, primul ministru, miniştrii, miniştrii delegaţi, secretarii şi subsecretarii de stat, inclusiv funcţiilor asimilate acestora, prefecţii şi subprefecţii, magistraţii, aleşii locali, funcţionarii publici.

Totodată, art. 70 din lege nu face distincţie între categoriile de persoane care ocupă funcţii/demnităţi publice, iar din perspectiva obiectului şi scopului acestei reglementări - care vizează asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale - toate persoanele menţionate se află în aceeaşi situaţie juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma funcţii şi demnităţi publice, în considerarea cărora le revin obligaţii specifice.

Această interpretare este confirmată şi de considerentele Deciziei nr. 81/2013 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că situaţia senatorilor şi deputaţilor este aceeaşi cu a celorlalte categorii de demnitari şi funcţionari publici cărora li se aplică actul normativ, ceea ce confirmă aplicabilitatea aceluiaşi regim juridic în materia conflictului de interese, atât funcţionarilor publici administrativi, cât şi celorlalţi titulari de funcţii/demnităţi publice.

Contrar susţinerilor recurentului, în cauză, prezintă relevanţă considerentele Deciziei nr. 81/27 februarie 2013, la care în mod corect a făcut referire şi judecătorul fondului, prin care Curtea Constituţională a soluţionat obiecţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.

Or, invocarea statutului diferit al parlamentarilor, din perspectivă constituţională şi legală, nu presupune instituirea faţă de aceştia a unor măsuri de protecţie legislativă care să fie echivalate cu favorizarea intereselor personale ale acestora.

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, anterior modificării acesteia, prevedea o serie de incompatibilităţi, dar şi procedura declarării incompatibilităţii.

De asemenea, prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, s-a reglementat la Titlul IV - Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice.

Din această perspectivă, sunt relevante prevederile art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora:

"Art. 70 - Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative".

Art. 71 Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public".

În cauză, sunt îndeplinite ipotezele prevăzute de textele de lege menţionate, încheierea unei convenţii civile cu fiica, prin care aceasta a fost angajată în calitate de expert la biroul parlamentar al recurentului a condus la existenţa conflictului de interese.

Totodată, interesul personal de natură patrimonială este evident, prin direcţionarea unor venituri din bugetul de stat către familie, alte rude.

De asemenea, situaţia analizată ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin persoanei ce exercită o demnitate publică (deputat).

De altfel, acest interes nu trebuie materializat, simpla existenţă a acestuia la nivel potenţial fiind suficientă pentru a fi reţinut conflictul de interese.

Or, angajarea fiicei în cadrul biroului parlamentar este de natură să creeze aparenţa că recurentul-reclamant nu îşi desfăşoară activitatea cu imparţialitate, integritate, transparenţa deciziei şi mai ales faptul că nu pune interesul public în centrul deciziilor sale, ci dimpotrivă, are în vedere propriile interese şi ale familiei sale.

Principiile enumerate sunt principii cu caracter general în materia conflictului de interese de natură administrativă care trebuie respectate de toţi titularii unor funcţii publice (în sens larg), susţinerea recurentului în sensul că a respectat îndatoririle prevăzute de art. 29, 35 şi 37 din Legea nr. 96/2006 fiind astfel nefondată.

Aşadar, aplicarea art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003 nu reprezintă o extindere a cadrului legal de către judecător şi nici o adăugare la lege, ci doar expresia unei aplicări unitare a normelor legale, după cum nu este vorba nici de o încălcare a dispoziţiilor art. 10 din noul C. civ., cum afirmă recurentul.

În fine, cât priveşte invocarea de către recurent, prin concluziile scrise şi în cadrul dezbaterilor, a incidenţei legii noi şi a excepţiei prescripţiei răspunderii, se reţine, în privinţa prescripţiei, că această apărare nu a fost invocată în primă instanţă, ci direct în recurs, aşa încât nu poate fi analizată.

Referitor la legea nouă invocată, lege care a fost adoptată ulterior sentinţei atacate, se constată că aceasta nu se aplică proceselor în curs. Se procedează la verificarea legalităţii în funcţie de normele în vigoare la data emiterii actului contestat, în raport cu principiul neretroactivităţii legii civile noi, consacrat de art. 6 din C. civ.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 sau 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 134 din 27 februarie 2017 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2019.

Opinie separată

În dezacord cu opinia majoritară, am considerat că soluţia legală care se impunea a fi dată în cauză, era aceea de admitere a recursului reclamantului A., casarea hotărârii atacate, şi rejudecând cauza să fie admisă acţiunea reclamantului cu consecinţa anulării raportului de evaluare nr. x/18.12.2015 emis de Agenţia Naţională de Integritate.

Divergenţa de opinie a plecat de la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 162/2003.

Este necontestată în cauză starea de fapt reţinută de inspectorii intimatei, respectiv că reclamantul recurent în calitate de deputat în Parlamentul României, a încheiat contractul civil nr. x/23.12.2008, cu fiica, B., prin care aceasta a prestat servicii în funcţia de consilier în cadrul Biroului Parlamentar al deputatului A., obţinând venituri salariale în sumă de 35.093 RON.

Art. 70 din Legea nr. 161/2003 nu poate fi considerat că reglementează un caz de conflict de interese, pentru că norma în discuţie conţine o definiţie generală a acestei situaţii juridice, care alături de principiile reglementate de art. 71 din acelaşi act normativ, este menit să configureze cadrul general de implementare a acestei sancţiuni administrative.

Situaţiile la care se referă această normă, se regăsesc în reglementările speciale ale conflictului de interese pentru diferite categorii de demnitari sau funcţionari publici, funcţie de specificul activităţii fiecăruia, identificate la art. 72, 76 şi 79 din Legea nr. 161/2003, în care nu sunt menţionaţi senatorii şi deputaţii.

A considera că art. 70 din Legea nr. 161/2003 este într-adevăr un caz particular de conflict de interese, cum încearcă a acredita judecătorul fondului, ar duce la situaţii absurde, fiind suficientă stabilirea existenţei unui interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin demnitarului sau funcţionarului public potrivit Constituţiei şi altor acte normative.

Astfel, situaţiile juridice în care subiecţii normei s-ar încadra în ipoteza normei ar fi extrem de variată şi de largă, iar celelalte reglementări speciale ale diferitelor forme de conflict de interese ar deveni inutile. Pe de altă parte, s-ar ridica dificultăţi importante în planul predictibilităţii acestei norme, destinatarul normei fiind în imposibilitatea de a identifica conduita de urmat în raport de prescripţiile legale impuse, pentru că sunt dificil de distins situaţiile în care o persoană nu acţionează dintr-un interes.

Prin comparaţie, această abordare interpretativă este similară cu cea în care o faptă nu întruneşte condiţiile de tipicitate a unei infracţiuni speciale, însă se reţine că este totuşi a infracţiune prin raportare la definiţia generală a acesteia.

Prin urmare, am considerat, din perspectiva interpretării date, că reclamantul nu s-a aflat în conflict de interese prin anagajarea fiicei sale la biroul său parlamantar, întrucât o asemenea conduită nu era sancţionată la epoca evenimentelor ca fiind conflict de interese.