Scope of disability tax exemption under Tax Code hierarchy over social protection laws: residential vs. non-residential property

Şedinţa publică din data de 03 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 15.10.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 382/02.09.2015 şi constatarea faptelor cu caracter discriminatoriu pe temei de dizabilitate, ale Serviciului Taxe şi Impozite al Primăriei Municipiului Feteşti.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 744 din 07 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 284 alin. (8) din Legea nr. 571/2003, prin raportare la prevederile art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16 alin 1, art. 20 alin. (1) şi (2) şi art. 50 teza I din Constituţia României. A fost respinsă acţiunea reclamantului A., ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a arătat că instanţa de fond a apreciat că nu ar fi incidentă discriminarea directă, pentru că disp. art. 1 alin. (3) din Codul fiscal prevalează asupra disp. art. 26 lit. (b) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Pe când disp. Legii nr. 448/2006 au caracter special şi derogă de la disp. Legii nr. 571/2003, în ceea ce priveşte facilităţile suplimentare acordate persoanelor cu handicap grav sau accentuat, precum şi a raţiunii instituirii unei norme prin care persoanele cu handicap grav sau accentuat beneficiază de scutirea de la plata impozitului pe clădire şi teren, pe lângă scutirea de la plata taxei asupra autoturismelor, motocicletelor cu ataş şi mototriciclurilor, scutirea de plata taxei pentru eliberarea autorizaţiei de funcţionare pentru activităţi economice şi viza anuală a acestora, cât şi de scutirea de la plata taxei hoteliere, etc), tocmai în considerarea calităţii de persoană cu handicap grav sau accentuat şi nu în funcţie de alte criterii, aşa încât de aceste facilităţi fiscale ar trebui să beneficieze toate persoanele aflate în această situaţie.

Recurentul susţine că raţionamentul instanţei porneşte de la premisa greşită că discriminarea nu ar opera întrucât ar fi vorba de ipoteze diferite (clădirea şi terenul nu sunt de natura de domiciliu). Totuşi, din cuprinsul art. 2 par. 2 (a) al Directivei 2000/78 ar rezulta că definiţia discriminării directe ar presupune existenţa unui tratament mai puţin favorabil şi existenţa unei situaţii comparabile. Cu alte cuvinte, discriminarea nu presupune obligatoriu existenţa unei situaţii identice pentru a opera, fiind suficient ca cele două situaţii să fie asemănătoare. Teza finală face trimitere la disp. art. 1 din directiva amintită.

Scopul directivei este unul special, acela de a asigura realizarea principiului egalităţii de tratament. Scutirea de la plata impozitului pe clădire şi teren, aplicată doar clădirilor şi terenurilor de domiciliu este una discriminatorie, mai ales în condiţiile în care nu există temeiuri care să justifice restrângerea acestui beneficiu fiscal potrivit căruia prioritară este legea specială, derogatorie de la dreptul comun, fapt confirmat şi de art. 4 şi 5 din Directiva 2000/78. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile Directivei 2000/43, în special cele din cuprinsul art. 4 şi 5, precum şi jurisprudenţa CEDO în materia discriminării (F.Sudre, J.-P. Marguenaud, J. Andriantsimbazovina, A. Gouttenoire, M. Levinet). Potrivit acestora, principiul este în sensul că, atunci când sunt situaţii identice sau asemănătoare, soluţiile date acestora vor trebui să fie identice. Totuşi, există şi situaţii în care tratamentul diferenţiat nu este considerat discriminatoriu, dar numai în măsura în care sunt respectate următoarele condiţii: diferenţa de tratament urmăreşte un scop legitim; proporţionalitatea diferenţei în cauză. Nu există un argument în speţă pentru a considera că cele două condiţii ar fi îndeplinite pentru a justifica opţiunea legiuitorului român expusă în art. 26 din Legea nr. 448/2006, în considerarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 50 teza întâi şi art. 16.

Esenţial în speţă este faptul că discriminarea intervine între recurent, ca persoană căreia o comisie medicală i-a constatat existenţa unui handicap accentuat şi altă persoană care nu se confruntă cu asemenea probleme de sănătate. Nu există o justificare rezonabilă pentru o reglementare de o asemenea natură, mai ales dacă ne raportăm la faptul că aceasta este aplicată chiar în ceea ce priveşte Legea nr. 448/2006, care este o lege specială.

Recurentul consideră că sunt incidente disp. art. 1 alin. (1) şi (2) lit. (a), art. 2 alin. (1) şi a art. 10 lit. (h) din O.G. nr. 137/2000 şi că are calitatea de persoană discriminată. A mai arătat că problema ignorată de instanţa de fond este cea legată de faptul că, atunci când există o neconcordanţă între dispoziţiile legii interne şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, prioritate au reglementările internaţionale, mai puţin în situaţia în care legile interne ar conţine dispoziţii mai favorabile particularului. Apreciază că disp. art. 4 şi 5 din Directiva 2000/78 îi sunt mai favorabile şi impun extinderea sferei de aplicare a disp. art. 26 lit. (b) din Legea nr. 448/2006 în privinţa sa. Nu se poate identifica în dreptul intern nicio normă de drept mai favorabilă decât cele din cuprinsul articolelor amintite mai sus şi din art. 14 CEDO. Dimpotrivă, art. 284 alin. (6) din Codul fiscal şi art. 26 lit. (b) din Legea nr. 448/2006 sunt neconvenţionale şi vătămătoare pentru recurent.

Din motivarea sentinţei rezultă implicit că, şi dacă s-ar constata existenţa calităţii de persoană discriminată, nu ar putea beneficia de scutirea de impozit prevăzută de textul de lege invocat, existând decizii ale Tribunalului Ialomiţa şi Curţii de Apel Bucureşti care interzic instanţei să intervină asupra textului de lege pentru a nu se încălca, probabil, principiul separaţiei puterilor în stat. Precizează că nu a solicitat instanţei de judecată să legifereze şi nici să anuleze dispoziţii legale pe care le consideră discriminatorii, ci a solicitat să constate că este discriminat şi prejudiciat, atât prin actele administrative emise de pârâtă, cât şi prin titlul executoriu şi somaţie.

Din perspectiva jurisprudenţei CEDO, deciziile menţionate au semnificaţie de lege în sensul de noţiune a instanţei naţionale. În ipoteza în care o decizie a unei instanţe naţionale intră în conflict cu dispoziţiile din tratatele/convenţiile la care România este parte, judecătorul naţional va fi obligat să verifice dacă deciziile naţionale sau cele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt sau nu conforme tratatelor/convenţiilor. Acest lucru nu înseamnă că judecătorul naţional va deveni o instanţă care să judece în apel deciziile curţii de apel, respectiv tribunalului, pentru că nu va fi chemat să analizeze maniera în care instanţa de contencios a verificat compatibilitatea unor legi interne cu reglementarea constituţională. În ipoteza în care deciziile interzic judecătorului naţional să aplice tratatele, convenţiile şi jurisprudenţa aferentă discriminării şi să îi permită să dea satisfacţie particularului căruia i-au fost încălcate drepturile, apreciază că acestea sunt neconvenţionale. Prin aplicarea lor, dreptul recurentului de a nu fi discriminat ar fi unul iluzoriu.

Referitor la motivarea neacordării scutirii prin faptul că Legea nr. 571/2003 nu prevede această facilitate - scutirea de plata impozitului pe clădire şi teren a persoanelor cu handicap grav şi accentuat menţionează că prin adresa nr. x/24 aprilie 2008, Avocatul Poporului a sesizat preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului cu propunerea de modificare a art. 284 alin. (1), alin. (3) şi alin. (7) din Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, demers rămas fără rezultat. În acest context a invocat şi punctul de vedere formulat cu privire la această modificare de către Direcţia Generală Juridică din cadrul fostului Minister al Economiei şi Finanţelor, punct de vedere la care a achiesat şi Consiliul Legislativ. Totodată, a făcut referire şi la opinia exprimată de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Legislaţie Impozite Directe potrivit căreia Legea nr. 448/2006 este o lege specială şi ulterioară Codul fiscal, astfel că începând cu anul 2008, prevederile Legii nr. 448/2006 prevalează asupra celor din Codul fiscal, prin urmare, persoanele cu handicap grav sau accentuat beneficiază de scutirea de la plata impozitului pe clădire şi teren.

A mai fost invocată jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Decizia nr. 962/12.03.2014 privind aplicarea legii speciale care derogă de la legea generală, precum şi Decizia nr. 681/13.11.2014 a Curţii Constituţionale.

II. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivului de recurs invocat şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, faţă de considerentele ce urmează.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Reclamantul a adresat o petiţie C.N.C.D. în care a susţinut că a fost supus unui tratament discriminatoriu de către Primăria Municipiului Feteşti, constând în nerecunoaşterea dreptului la scutire de la plata impozitului pe clădire şi teren, astfel cum stipulează disp. art. 26, lit. b) şi d) din Legea nr. 448/2006.

Primăria Municipiului Feteşti a emis actele administrative nr. 5546/19.04.2011 şi nr. 8186/03.08.2011 prin care, nerecunoscându-i-se dreptul pretins, a fost înştiinţat reclamantul că s-a luat măsura înfiinţării popririi asupra veniturilor sale.

Prin Hotărârea C.N.C.D. nr. 382/2.09.2015 s-a reţinut că fapta reclamată nu constituie faptă de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că nu există un drept încălcat.

Instanţa de fond a respins acţiunea prin care reclamantul a solicitat anularea acestei hotărâri reţinând că nu este rezultatul exercitării dreptului de apreciere de către autoritatea publică cu exces de putere, în accepţiunea disp. art. 2 alin. (1) lit. c), i) şi n) din Legea 554/2004. Aspectele învederate de reclamant nu sunt de natură discriminatorie, în accepţiunea art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, nu se poate reţine că motivul care a stat la baza nerecunoaşterii dreptului la scutire de la plata impozitului pe clădire şi teren ar avea la bază criteriul handicapului sau un alt criteriu de natura celor reglementate prin art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Obiectul pricinii îl constituie o posibilă faptă de discriminare ce ar fi constat în nerecunoaşterea în favoarea unei persoane cu handicap a dreptului la scutire de la plata impozitului pe clădire şi teren, astfel cum stipulează disp. art. 26, lit. b) şi d) din Legea nr. 448/2006.

În această direcţie trebuie stabilit, în principal, dacă tratamentul vătămător are la bază unul dintre criteriile indicate neexhaustiv de lege, respectiv dacă se identifică un drept legal lezat, iar în final, dacă absentează scopul legitim justificativ, astfel încât să se poate evoca indubitabil că fapta reclamată reprezintă o formă de discriminare.

De asemenea, nu se poate reţine nici că a fost neglijat "principiul viceversa" în materia nediscriminării, care exclude ca situaţiile diferite să fie tratate similar. Acest principiu ar presupune, în cauză, ca tocmai situaţia specială şi diferită a persoanei cu handicap să reclame un tratament diferit, în sensul acordării unor facilităţi privind plata impozitului pe clădire şi teren, corelativ unui drept legal reglementat în acest sens.

Pentru a se situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa trebuie să aibă la bază unul din criteriile exemplificate de acest articol şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una din categoriile prevăzute în textul de lege menţionat. Criteriul circumstanţiat la situaţia particulară a persoanei care se consideră discriminată trebuie să fi constituit mobilul determinant în aplicarea tratamentului diferit. Condiţia criteriului, ca mobil determinant, trebuie interpretată în sensul existenţei ca element care este concretizat, materializat şi care constituie cauza actului sau faptei de discriminare şi care, în situaţia inexistenţei, nu ar determina săvârşirea discriminării. Astfel, natura discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge tocmai din faptul că diferenţa de tratament este determinată hotărâtor de existenţa unui criteriu, ceea ce presupune o relaţie de cauzalitate între tratamentul diferit imputat şi criteriul invocat în situaţia persoanei care se considera discriminată. Tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Instanţa de fond a avut în vedere disp. art. 26 lit. b) şi d) din Legea nr. 448/2006, disp. art. 284, alin. (4) şi (6), art. 1 alin. (3) din Codul fiscal, din interpretarea cărora rezultă că dreptul persoanei cu handicap de a beneficia de scutirea pentru impozitul pe clădiri se aplică stricto sensu clădirii folosite ca domiciliu de către aceste persoane. Or, din înscrisurile depuse la dosar, Curtea a reţinut că reclamantul a solicitat scutirea de impozit pe o altă clădire decât cea care reprezintă domiciliul său, cu nesocotirea dispoziţiilor sus menţionate din Codul fiscal. Deci nu se poate reţine nici condiţia privind dreptul legal încălcat printr-un tratament care să fi avut la bază un criteriu de discriminare, reclamantul nebeneficiind de un drept legal constând în scutirea de impozit şi pentru alte clădiri decât cea destinată domiciliului.

Înalta Curte constată că este nefondată critica privind raţionamentul greşit al primei instanţe conform căruia se aplică prioritar dispoziţiile din Codul fiscal atunci când acestea vin în conflict cu prevederi ale altor acte normative. În acest sens, instanţa de control judiciar are în vedere disp. art. 1 alin. (3) din Codul fiscal potrivit cărora în materie fiscală, dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codul fiscal.

Potrivit disp. art. 26 lit. b) şi d) din Legea nr. 448/2006, persoanele cu handicap grav sau accentuat beneficiază de următoarele facilităţi fiscale: b) scutire de la plata impozitului pe clădire şi teren; d) scutire de la plata taxei pentru eliberarea autorizaţiei de funcţionare pentru activităţi economice şi viza anuală a acestora.

Conform art. 284 alin. (4) şi (6) din Codul fiscal, (4) Impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, taxa pentru eliberarea autorizaţiilor de funcţionare pentru activităţi economice şi viza anuală a acestora nu se aplică pentru persoanele cu handicap grav sau accentuat şi persoanele invalide de gradul I sau II. (6) Scutirea de la plata impozitului pe clădiri se aplică doar clădirii folosite ca domiciliu de persoanele fizice prevăzute la alin. (1), (2), (3) sau (4).

În mod corect prima instanţă a reţinut că art. 26 lit. d) din Legea nr. 448/2006 nu reglementează un drept al reclamantului de a beneficia de scutire de impozit pe o altă clădire decât cea de domiciliu, precum una cu destinaţie economică, ci se rezumă strict şi exclusiv la scutirea de la plata taxei pentru eliberarea autorizaţiei de funcţionare pentru activităţi economice şi viza anuală a acestora.

Susţine recurentul că disp. Legii nr. 448/2006 au caracter special şi derogă de la disp. Legii nr. 571/2003 în ceea ce priveşte facilităţile suplimentare acordate persoanelor cu handicap grav sau accentuat, tocmai în considerarea calităţii de persoană cu handicap grav sau accentuat şi nu în funcţie de alte criterii, aşa încât de aceste facilităţi fiscale ar trebui să beneficieze toate persoanele aflate în această situaţie.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că potrivit art. 1 din Codul fiscal, acest cod stabileşte cadrul legal pentru impozitele şi taxele prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat şi bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite şi taxe, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora (...). Rezultă că acest act normativ are caracter special în materie fiscală, a stabilirii taxelor şi impozitelor, astfel că este justificată aplicarea lui cu prioritate în situaţia în care prevederile sale intră în contradicţie cu alte acte normative, astfel cum prevede în mod expres art. 1 alin. (3) din cod. Astfel, cazurile în care persoanele cu handicap grav sau accentuat beneficiază de scutire de la plata impozitului pe clădire şi teren, scutire prevăzută de Legea nr. 448/2006, sunt reglementate de Codul fiscal, respectiv numai pentru clădirea folosită ca domiciliu.

Recurentul arată că scutirea de la plata impozitului pe clădire şi teren, aplicată doar clădirilor şi terenurilor de domiciliu este una discriminatorie, mai ales în condiţiile în care nu există temeiuri care să justifice restrângerea acestui beneficiu fiscal potrivit căruia prioritară este legea specială, derogatorie de la dreptul comun, fapt confirmat şi de art. 4 şi 5 din Directiva 2000/78. În acelaşi sens sunt şi disp. Directivei 2000/43, în special cele din cuprinsul art. 4 şi 5.

Rezultă că ceea ce reclamă de fapt recurentul este refuzul de legiferare a discriminării pozitive, şi anume refuzul legiuitorului de a acorda scutirea persoanelor cu handicap grav sau accentuat de la plata impozitului pentru orice clădire şi teren pe care le deţin, nu doar pentru clădirea folosită ca domiciliu.

Critica formulată de recurent vizează în realitate dispoziţiile Codul fiscal care stabilesc cazurile de scutire de impozit pentru persoanele sus menţionate, precum şi pe cele care consacră aplicarea cu prioritate a prevederilor acestui cod atunci când vin în contradicţie cu dispoziţiile altor acte normative, recurentul apreciind că scutirea de la plata impozitului ar trebui aplicată pentru toate imobilele pe care o persoană cu handicap le deţine.

În cererea de recurs se susţine că esenţial în speţă este faptul că discriminarea intervine între recurent, ca persoană căreia o comisie medicală i-a constatat existenţa unui handicap accentuat, şi altă persoană care nu se confruntă cu asemenea probleme de sănătate. Altfel spus, recurentul apreciază că este discriminat în comparaţie cu persoane care fac parte dintr-o altă categorie, respectiv cea a persoanelor care nu au handicap.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că potrivit disp. art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

De asemenea, în conformitate cu disp. art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie este garantată, fără nicio deosebire, bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

CEDO a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoge sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

Instanţa de control judiciar reţine, pe de o parte, că reclamantul are în vedere atunci când susţine că este discriminat, comparaţia cu persoane care nu se află în situaţii analoge sau comparabile, iar, pe de altă parte, că nu rezultă aplicarea unui tratament diferit prin raportare la unul dintre criteriile enumerate de disp. art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Mai mult, aşa cum s-a reţinut în hotărârea C.N.C.D. contestată şi în sentinţa recurată, reclamantul nu îndeplineşte condiţia privind dreptul încălcat, respectiv dreptul de a fi scutit de impozit pe o altă clădire decât cea care reprezintă domiciliul său, astfel că nu poate fi vorba despre discriminare în înţelesul acestui act normativ.

Se mai invocă în cererea de recurs definiţia discriminării directe care ar presupune existenţa unui tratament mai puţin favorabil şi existenţa unei situaţii comparabile. Cu alte cuvinte, arată recurentul, discriminarea nu presupune obligatoriu existenţa unei situaţii identice pentru a opera, fiind suficient ca cele două situaţii să fie asemănătoare.

Instanţa reţine că discriminarea directă survine când o persoană beneficiază de un tratament mai puţin favorabil decât o altă persoană care a fost, este sau ar putea fi într-o situaţie comparabilă, pe baza oricărui criteriu de discriminare prevăzut de legislaţia în vigoare. Or, în cauză, nu a fost dovedită existenţa unei discriminări directe la care ar fi fost supus reclamantul, în condiţiile în care nu beneficiază de un tratament mai puţin favorabil decât o altă persoană aflată într-o situaţie comparabilă, respectiv o altă persoană cu handicap grav sau accentuat, pe baza unui criteriu de discriminare prevăzut de legislaţia în vigoare.

Critica privind ignorarea de către prima instanţă a disp. art. 20 din Constituţia României nu poate fi reţinută, având în vedere că nu se constată în prezentul litigiu o neconcordanţă între prevederile legii interne şi pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului.

Se susţine că din motivarea sentinţei rezultă implicit că, şi dacă s-ar constata existenţa calităţii de persoană discriminată, nu ar putea beneficia de scutirea de impozit prevăzută de textul de lege invocat, existând decizii ale Tribunalului Ialomiţa şi Curţii de Apel Bucureşti care interzic instanţei să intervină asupra textului de lege pentru a nu se încălca, probabil, principiul separaţiei puterilor în stat. Precizează că nu a solicitat instanţei de judecată să legifereze şi nici să anuleze dispoziţii legale pe care le consideră discriminatorii, ci a solicitat să constate că este discriminat şi prejudiciat, atât prin actele administrative emise de pârâtă, cât şi prin titlul executoriu şi somaţie.

Înalta Curte reţine că recurentul se referă la considerentul instanţei de fond potrivit căruia inexistenţa dreptului reclamantului de a beneficia de scutirea de impozit pe o altă clădire decât cea care reprezintă domiciliul acestuia a fost statuată prin sentinţa civilă nr. 2051/F/20.06.2013, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 876/07.02.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, al cărei obiect l-au constituit actele administrative nr. 5546/19.04.2011 şi nr. 8186/03.08.2011, prin care Primăria Municipiului Feteşti l-a înştiinţat că s-a luat măsura înfiinţării popririi asupra veniturilor acestuia.

Ceea ce a invocat prima instanţă este puterea de lucru judecat de care beneficiază hotărârea judecătorească irevocabilă, care vizează atât dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele acesteia în măsura în care explicitează dispozitivul şi îl lămureşte.

Dacă s-ar admite o soluţie contrară, menţionează instanţa, în sensul că reclamantul are dreptul de a beneficia de scutirea de impozit pe o altă clădire decât cea care reprezintă domiciliul acestuia, ar însemna să se aducă atingere autorităţii de lucru judecat, prevăzută de art. 430 din C. proc. civ., hotărârii ce se pune în executare.

Aşadar, nu este vorba despre faptul că hotărârea judecătorească sus menţionată interzice instanţei să intervină asupra textului de lege pentru a nu se încălca principiul separaţiei puterilor în stat, ci despre puterea de lucru judecat a respectivei hotărâri care a stabilit că sunt legale actele emise de Serviciul Taxe şi Impozite al Primăriei Feteşti nr. 5546/19.04.2011 şi nr. 8186/03.08.2011, prin care a fost înştiinţat reclamantul că s-a luat măsura înfiinţării popririi asupra veniturilor sale, întrucât nu beneficiază de scutirea de impozit pentru imobilul cu destinaţia de spaţiu comercial situat în Piaţa Agroalimentară din Feteşti.

Puterea de lucru judecat este cel mai important efect al hotărârilor judecătoreşti şi semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur). Astfel, efectul de lucru judecat al unei hotărâri judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), iar lato sensu semnifică puterea de lucru judecat (res judicata) care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi nu trebuie contrazisă de altă hotărâre (obligativitatea).

Or, tocmai cea de-a doua accepţiune a fost invocată de prima instanţă în sensul că, din moment ce prin hotărâre irevocabilă s-a stabilit că reclamantul nu beneficiază de scutire de impozit decât pentru imobilul care reprezintă domiciliul său, nu poate fi contrazisă respectiva hotărâre prin alta care să-i recunoască dreptul de scutire de impozit şi pentru alte imobile pe care le deţine.

Referitor la aceste hotărâri judecătoreşti recurentul susţine că, în ipoteza în care o decizie a unei instanţe naţionale intră în conflict cu dispoziţiile din tratatele/convenţiile la care România este parte, judecătorul naţional va fi obligat să verifice dacă deciziile naţionale sau cele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt sau nu conforme tratatelor/convenţiilor. Acest lucru nu înseamnă că judecătorul naţional va deveni o instanţă care să judece în apel deciziile curţii de apel, respectiv tribunalului, pentru că nu va fi chemat să analizeze maniera în care instanţa de contencios a verificat compatibilitatea unor legi interne cu reglementarea constituţională. În ipoteza în care deciziile interzic judecătorului naţional să aplice tratatele, convenţiile şi jurisprudenţa aferentă discriminării şi să îi permită să dea satisfacţie particularului căruia i-au fost încălcate drepturile, apreciază că acestea sunt neconvenţionale.

Toate aceste susţineri sunt de natură să ignore puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti, consacrată de dispoziţiile legii procesual civile, ajungându-se la situaţia încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat şi la transformarea instanţei în faţa căreia se invocă puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti într-o instanţă de control judiciar care se pronunţă asupra legalităţii, eventual şi a temeiniciei hotărârii respective.

Cât priveşte invocata posibilitate a instanţei de a interveni asupra unui text de lege, se constată că recurentul nu are în vedere Decizia nr. 818/2008 a Curţii Constituţionale care a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.

Rezultă în mod clar că instanţele de judecată nu sunt abilitate să refuze aplicarea unor acte normative cu motivarea că sunt discriminatorii, cum este cazul în prezentul litigiu în care instanţa nu poate refuza aplicarea prevederilor din Codul fiscal care stabilesc că persoanele cu handicap grav sau accentuat beneficiază de scutire de la plata impozitului pe clădire şi teren doar în cazul domiciliului şi nu pentru orice imobil pe care îl deţin.

În cererea de recurs se mai arată că prin adresa nr. x/24 aprilie 2008, Avocatul Poporului a sesizat preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului cu propunerea de modificare a art. 284 alin. (1), alin. (3) şi alin. (7) din Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, demers rămas fără rezultat. În acest context a fost invocat şi punctul de vedere formulat cu privire la această modificare de către Direcţia Generală Juridică din cadrul fostului Minister al Economiei şi Finanţelor, punct de vedere la care a achiesat şi Consiliul Legislativ.

Înalta Curte constată că demersul Avocatului Poporului nu poate fi reţinut ca argument în soluţionarea favorabilă a recursului, câtă vreme nu s-a finalizat cu modificarea Codul fiscal, în conformitate cu solicitarea formulată. Totodată, punctele de vedere exprimate de direcţiile de specialitate din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor, respectiv Ministerului Finanţelor Publice, invocate în cererea de recurs, nu produc efecte juridice în sensul solicitat de recurent, al inaplicabilităţii disp. art. 1 alin. (3) şi art. 284, alin. (4) şi (6) din Codul fiscal, şi al aplicării scutirii de impozit pentru toate imobilele deţinute de persoanele cu handicap grav şi accentuat, ele reprezentând simple opinii care nu s-au concretizat într-o modificare legislativă pe care instanţa să fie obligată să o aplice.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurent, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 744 din 07 martie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 octombrie 2019.