Inadmissibility of appeal against Constitutional Court's electoral jurisdiction; inapplicability of incidental constitutional control in presidential election proceedings

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 30.09.2019 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, recurentul A. a declarat recurs împotriva Hotărârii nr. 45 din 26 septembrie 2019 pronunţate de Curtea Constituţională a României în Dosarul nr. x/2019, solicitând: casarea în parte a hotărârii şi admiterea de către instanţa de recurs a cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional, cu consecinţa retrimiterii dosarului la curtea Constituţională a României în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (2) şi art. 27 lit. c) teza finală din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, republicată, în ceea ce priveşte nediferenţierea numărului de semnături de susţinere - 200.000, care trebuie să însoţească candidaturile propuse de partidele şi de alianţele politice faţă de candidaturile independente.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că, în procedura pentru alegerea Preşedintelui României, Curtea Constituţională este instanţa judecătorească de contencios electoral, cu o jurisdicţie specială, având competenţă materială exclusivă, în conformitate cu art. 146 lit. f) din Constituţia României, art. 31 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, precum şi art. 37 şi art. 38 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale;

In ceea ce priveşte admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, a invocat faptul că, Curtea Constituţionala acţionează în acest caz atât ca o instanţă judecătorească cât şi ca instanţă de control constituţional, iar dispoziţia legala criticată are legătură cu soluţionarea cauzei, precum şi faptul că are capacitate şi calitate procesuală, considerând ca are dreptul de a fi ales, având şi un interes legitim în acest sens.

Neprimirea cererii de sesizare a instanţei constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate menţionată constituie o îngrădire a accesului liber la justiţia constituţională, procedura de control a posteriori a constituţionalităţii legii aplicabile în cauza dedusă judecaţii instanţei de fond, ca modalitate de acces la justiţie.

Altfel, normele legale criticate ar scăpa controlului constituţionalităţii, deoarece, în această procedură de alegere a Preşedintelui României, nu există o altă instanţă judecătorească căreia să i te poţi adresa şi care, la rândul ei, pe cale incidentală, să sesizeze Curtea Constituţională.

Or, conform art. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.

Astfel, ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa Curţii Constituţionale ca instanţă de fond specială, de contencios electoral, cu competenţă materială exclusivă în procedura alegerii Preşedintelui României, ar trebui sa aibă drept urmare sesizarea Curţii Constituţionale ca instanţă constituţională.

Cu referire la hotărârea atacată, recurentul a susţinut că, motivând că sesizarea cu excepţia de neconstituţionalitate, în procedura de control a posteriori poate avea loc numai în urma sesizării de către instanţele judecătoreşti ori arbitrale, Curtea Constituţională a dat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, pentru că obstrucţionează accesul la jurisdicţia constituţională cu privire la texte de lege în vigoare din reglementarea privind alegerea Preşedintelui României.

De asemenea, în mod greşit a considerat că nu poate avea loc verificarea neconstituţionalităţii unui text de lege în procedura contenciosului electoral, făcând referire la atribuţia înscrisă la art. 146 lit. f) din Constituţie.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi

Examinând cauza şi decizia atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezentul recurs este inadmisibil.

Prin recursul declarat în cauză, recurentul a susţinut admisibilitatea acestei căi de atac prin prisma mai multor argumente.

Unul dintre acestea se referă la faptul că, în ceea ce priveşte Curtea Constituţională, aceasta acţionează atât ca o instanţă judecătorească de contencios electoral, cât şi ca instanţă de control constituţional.

A invocat recurentul faptul că neprimirea cererii de sesizare a instanţei constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate constituie o îngrădire a accesului liber la justiţia constituţională, ca modalitate de acces la justiţie.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, garantează respectul dreptului la un proces echitabil, drept de o importanţă considerabilă într-o societate democratică şi într-un stat de drept, apreciat, în acelaşi timp, ca o garanţie a exercitării celorlalte drepturi fundamentale. Alin. 1 al art. 6 din Convenţia europeană cuprinde garanţiile generale ale acestui drept: accesul la un tribunal prevăzut de lege, independent şi imparţial, soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, publicitatea procedurii. Instanţa la care se referă art. 6 parag. 1 este o formaţiune jurisdicţională, care este stabilită prin lege, care are plenitudine de jurisdicţie, atât în fapt, cât şi în drept, care se bucură de independenţă şi imparţialitate (ea şi membrii ce o compun), în faţa căreia se desfăşoară o procedură jurisdicţională echitabilă, cu garanţii de contradictorialitate, publicitate, drept la apărare şi termen rezonabil, care are puterea de a tranşa ea însăşi litigiul (iar nu doar de a emite un aviz), printr-o hotărâre care, odată intrată în puterea lucrului judecat, se bucură de stabilitate, obligativitate şi de garantarea executării sale. Orice organ care satisface aceste caractere este calificat drept o "instanţă" în sensul art. 6 din Convenţie, chiar dacă, în dreptul intern, nu este o instanţă judecătorească, aparţinând puterii judiciare.

Recurentul A. a uzat de procedura specială prevăzută de Legea nr. 370/2004, care se desfăşoară în faţa Curţii Constituţionale, formulând contestaţie împotriva neînregistrării candidaturii sale depuse cu nr. x/2019 din 22.09.2019 la alegerile pentru Preşedintele României.

Aşadar, Hotărârea nr. 45 din 26 septembrie 2019 a Curţii Constituţionale a României a fost dată în soluţionarea contestaţiei formulate de contestatorul A. împotriva neînregistrării candidaturii sale la alegerile pentru Preşedintele României din anul 2019, acesta contestând, în principal, faptul că Biroul Electoral Central nu a emis o decizie de respingere a candidaturii sale care a fost înregistrată cu nr. x/2019 din 22 septembrie 2019, decizie pe care să o poată contesta conform legii, respingerea fiind efectuată printr-un act administrativ, context în care a solicitat admiterea înregistrării candidaturii sale la funcţia de Preşedinte al României.

În cadrul contestaţiei, contestatorul şi-a exprimat nemulţumirea de soluţia legislativă potrivit căreia candidaturile propuse de partidele şi de alianţele politice, precum şi candidaturile independente pot fi depuse numai dacă sunt susţinute de cel puţin 200.000 de alegători, sens în care a susţinut neconstituţionalitatea art. 4 alin. (2) teza întâi şi a art. 27 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 370/2004.

Curtea Constituţională a hotărât admiterea contestaţiei formulate de contestator şi obligarea Biroului Electoral Central să emită, potrivit legii, o decizie cu privire la candidatura recurentului A. la alegerile pentru Preşedintele României din anul 2019, hotărârea fiind emisă în temeiul art. 146 lit. f) din Constituţie, al art. 11 alin. (1) lit. B).a), al art. 37 şi 38 din Legea nr. 47/1992, precum şi al art. 31 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 370/2004, fiind definitivă.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată de către contestator, Curtea a constatat că aceasta poate fi analizată numai în cadrul exercitării atribuţiei Curţii Constituţionale prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţie, potrivit căruia Curtea "hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului", iar nu şi în cadrul atribuţiei reglementate de dispoziţiile art. 146 lit. f) din Constituţie, potrivit cărora Curtea Constituţională "veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului", astfel că nu poate face obiectul contenciosului electoral.

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legi, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României, iar potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale. Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, întrucât Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Astfel, se constată că instanţa de control constituţional poate fi sesizată, pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii unei legi sau ordonanţe, numai în condiţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit căruia "Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare".

În cazul de faţă se constată însă că excepţia de neconstituţionalitate formulată de recurent a fost ridicată direct în faţa Curţii Constituţionale, nesocotindu-se astfel aceste dispoziţii imperative.

Totodată, se constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de recurent în cadrul atribuţiei Curţii Constituţionale reglementate de dispoziţiile art. 146 lit. f) din Constituţie, referitoare la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României.

Cu privire la calea de atac exercitată împotriva acestei hotărâri de către recurentul A., Înalta Curte are în vedere principiul consacrat de art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit căruia competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii hotărârilor judecătoreşti şi, în final, remedierea erorilor săvârşite, constituind astfel pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor lor fundamentale.

Împotriva hotărârii judecătoreşti se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziţii imperative, de la care nu se poate deroga.

Potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004 Legea contenciosului administrativ "(1) Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare."

Noul C. proc. civ. reglementează în Titlul II - Capitolul III (art. 483 -502), cale extraordinară de atac, iar în art. 483 precizează ce hotărâri sunt supuse recursului.

De asemenea, potrivit art. 97 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa."

Din norma de competenţă citată, rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ., a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Este incontestabil că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme de competenţă în acest sens.

Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acestuia, ar însemna în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege").

În cauză, obiectul recursului declarat de recurentul A. îl constituie o hotărâre pronunţată de Curtea Constituţională.

Or, hotărârile/deciziile pronunţate de Curtea Constituţională nu se subsumează noţiunii de hotărâre judecătorească.

Principiul independenţei instanţei de contencios constituţional apare expres menţionat în art. 1 alin. (3) al Legii nr. 47/1992 (republicată): Curtea Constituţională este independentă faţă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi.

Chiar dacă legea fundamentală nu a prevăzut expres atribuţia jurisdicţională a Curţii Constituţionale, din analiza atribuţiilor enumerate în Constituţie rezultă că această instituţie are o activitate jurisdicţională în materia sa specifică, aparte de atribuţiile instanţelor judecătoreşti sau ale autorităţilor administrativ-jurisdicţionale.

Pe de altă parte, în materie electorală, condiţiile pentru exercitarea dreptului de acces la justiţie sunt prevăzute limitativ de Legea nr. 370/2004, iar prezenta cale de atac judiciară, exercitată de A., nu este reglementată de lege.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul A. împotriva Hotărârii nr. 45 din 26 septembrie 2019 pronunţate de Curtea Constituţională a României în Dosarul nr. x/2019, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 octombrie 2019.