Petroleum export tax compatibility with EU free movement principles and admissibility of revision for violation of community law priority

Şedinţa publică din data de 02 octombrie 2019

Asupra prezentei cereri de revizuire;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi procedura de soluţionare a cauzei în primul ciclu procesual

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 29.06.2010, sub nr. x/2010, reclamanta Societatea Petrotel - B. S.A. Ploieşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri:

- anularea Deciziei nr. 180.563/25.05.2010, emisă de pârât;

- constatarea inexistenţei dreptului pârâtului de a colecta pentru viitor, de la societatea reclamantă, taxa reglementată de O.U.G. nr. 249/2000 şi, corelativ, constatarea inexistenţei obligaţiei societăţii reclamante de plată pentru viitor a taxei, pentru incompatibilitatea O.U.G. nr. 249/2000 cu dispoziţiile dreptului comunitar;

- restituirea sumei de 77.823.707 RON, la care se adaugă dobânda legală până la achitarea efectivă, plătită de reclamantă Fondului special pentru produse petroliere în perioada 2007 - 2010 pentru produse livrate pe piaţa externă;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin O.U.G. nr. 249/2000 s-a înfiinţat Fondul special pentru produse petroliere, pentru acoperirea integrală a obligaţiilor de plată aferente fostei C. înfiinţate prin H.G. nr. 540/1996, fond ce se constituia prin includerea în preţul produselor petroliere livrate, benzina şi motorina, obţinute de producători sau rezultate din procesare, a unei sume fixe în RON reprezentând echivalentul sumei de 0,01 dolari SUA/litru la cursul de schimb valutar din ultima zi a lunii anterioare livrării.

Ulterior, prin Legea nr. 142/2006 a fost modificată O.U.G. nr. 249/2000, prevăzându-se că fondul special se constituie prin includerea sumei fixe în preţul produselor petroliere livrate pe piaţa internă şi externă. Motivaţia instituirii acestui fond a reprezentat-o acoperirea integrală a obligaţiilor de plată aferente fostei C..

Reclamanta a arătat, în esenţă, că sumele plătite în baza O.U.G. nr. 249/2000 au natură fiscală, conform art. 22 din Codul de procedură fiscală şi art. 2 pct. 7 din Legea nr. 500/2002 şi că au un caracter nedatorat, după data de 01 ianuarie 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană, întrucât încalcă dispoziţiile art. 25 din Tratatul privind Comunităţile Europene, reprezentând o taxă cu caracter fiscal, impusă în mod unilateral de un stat membru şi cerută pentru faptul că mărfurile trec o frontieră.

1.2. Prin încheierea din 10 februarie 2011, prima instanţă a admis, în parte, excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul Ministerul Economiei Comerţului şi Mediului de Afaceri prin întâmpinare şi a respins capătul de cerere privind anularea adresei nr. x din 25.05.2010, precum şi pe cel referitor la constatarea inexistenţei dreptului pârâtului de a colecta pentru viitor, de la reclamantă, taxa prevăzută de O.U.G. nr. 249/2000, ca inadmisibile.

1.3. Prin încheierea din 25 mai 2011, instanţa de fond a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, formulată de pârâtul Comerţului şi Mediului de Afaceri.

1.4. Prin încheierea din 22 iunie 2011, instanţa de fond a admis cererea formulată de pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Finanţelor Publice.

2. Hotărârea instanţei de fond, pronunţată în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 5867 din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta Societatea Petrotel - B. S.A. Ploieşti, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri.

În motivarea acestei soluţii, prima instanţă a apreciat că refuzul pârâtului Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri de a restitui reclamantei sumele astfel pretinse nu reprezintă un refuz nejustificat de a soluţiona o cerere.

Prima instanţă a reţinut că, în perioada 2007 - 2010, reclamanta Societatea Petrotel - B. S.A. Ploieşti a achitat în contul pârâtului Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, suma de 77.823.707 RON, reprezentând taxele prevăzute de O.U.G. nr. 249/2000 pentru constituirea Fondului Special pentru Produse Petroliere, sume provenite din livrarea de benzină şi motorină pe piaţa externă.

Analizând dispoziţiile O.U.G. nr. 249/2010, prin prisma dispoziţiilor art. 25 din Tratatul Comunităţilor europene, Curtea de Apel Bucureşti a concluzionat că suma respectivă, de 0,01 dolari SUA pe litru, ce se include în preţul produselor petroliere, se calculează atât produselor livrate pe piaţa internă, cât şi celor livrate pe piaţa externă, astfel că taxa respectivă nu are caracter de taxă vamală la export sau cu efect echivalent, nefiind instituită pentru trecerea frontierei de către o marfă, ci având caracterul unei taxe interne.

A arătat prima instanţă că, admiţând că taxa instituită de O.U.G. nr. 249/2010 ar reprezenta o taxă vamală interzisă de art. 25 din TCE, solicitarea reclamantei de a i se restitui această taxă este neîntemeiată, întrucât suma respectivă a fost inclusă în preţul benzinei şi motorinei livrată pe piaţa externă, şi, prin urmare, nu a fost suportată de către reclamanta care a livrat produsele petroliere, ci de către persoanele care au achiziţionat produsele respective. În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie s-a pronunţat în cauza C-192/95 Comateb ş.a., în care a reţinut că cel care a plătit o taxă vamală contrară dreptului comunitar nu poate cere restituirea taxei, dacă a transferat acest cost asupra consumatorilor, întrucât nu este permisă îmbogăţirea fără justă cauză, iar instanţele naţionale trebuie să determine dacă taxa a fost transferată, în tot sau în parte, de către comerciant asupra altora.

A mai arătat că, din redactarea art. 1 din O.U.G. nr. 249/2010, rezultă că suma de 0,01 dolari SUA pe litru se include în preţul produselor şi, prin urmare, cel care suportă această taxă nu este cel care livrează produsele petroliere, ci cel care achiziţionează aceste produse şi care achită preţul, astfel că reclamanta nu justifică vreun prejudiciu prin stabilirea acestei taxe.

3. Recursul exercitat împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond în primul ciclu procesual

Împotriva sentinţei civile nr. 5867 din 12 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea Petrotel - B. S.A. Ploieşti, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a criticat încheierea de şedinţă prin care a fost admisă, în parte, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, apreciind că instanţa de fond a schimbat natura acţiunii cu care a fost sesizată, cu încălcarea principiului disponibilităţii, ce obligă instanţa la soluţionarea acţiunii potrivit cauzei şi obiectul indicat. Astfel, prima instanţă a schimbat cauza şi natura acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, soluţionând un alt tip de acţiune decât cea cu care a fost sesizată, întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta a criticat hotărârea instanţei şi în privinţa caracterizării contribuţiei la Fondul special pentru produse petroliere ca având caracterul unei taxe interne, apreciind că motivarea este lapidară, incoerentă şi lipsită de logică, precum şi în privinţa reţinerii faptului că societatea reclamantă s-ar îmbogăţi fără justă cauză în cazul restituirii taxei achitate, în realitate aceasta recuperând pierderea suferită.

A apreciat reclamanta că, în cauză, nu este aplicabilă hotărârea CJUE citată de instanţa de fond, C-192/95 Comateb, speţă potrivit cu care, cel care a plătit o taxă vamală contrară dreptului comunitar nu poate cere restituirea acesteia, dacă a transferat acest cost asupra consumatorilor.

La data de 16.10.2013, recurenta-reclamantă a depus o completare a motivelor de recurs, invocând un motiv de recurs de ordine publică, constând în încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, invocând omisiunea primei instanţe de a pronunţa hotărârea în contradictoriu cu toate părţile din dosar.

Se arată că, deşi prin încheierea din 22.06.2011, instanţa de fond a admis cererea de introducere în cauză în calitate de pârât a Ministerului Finanţelor Publice, în raport de obiectul acţiunii şi atribuţiile specifice ale acestui minister în administrarea şi gestionarea bugetului public naţional, sentinţa recurată nu a fost pronunţată şi în contradictoriu cu aceasta, ci doar în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri.

4. Hotărârea instanţei de recurs, pronunţată în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 6820 din 22 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de Societatea Petrotel - B. S.A. Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 5867 din 12 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţă.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa de recurs a reţinut că soluţia de respingere a acţiunii a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, deşi calitate de pârât în cauză are şi Ministerul Finanţelor Publice.

În esenţă, instanţa de control judiciar a apreciat a fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că a omis să pronunţe hotărârea în contradictoriu cu toate părţile din dosar, aspect de natură a vătăma drepturile procesuale ale persoanei necitate.

În rejudecare, instanţa de recurs a dispus să fie avute în vedere şi celelalte critici formulate prin calea de atac a recursului, judecătorul fondului urmând a clarifica următoarele aspecte: obiectul acţiunii, în raport de petitul introductiv, având în vedere că nu exista o decizie de soluţionare a cererii societăţii reclamante; dacă adresa nr. x/25.05.2010 emisă de pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri are caracterul unui act administrativ, aşa cum este definit de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar în ipoteza în care are un astfel de caracter, dacă în cauză suntem în prezenţa unui refuz nejustificat conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

5. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond, în al doilea ciclu procesual, după casare cu trimitere spre rejudecare

Prin sentinţa civilă nr. 165 din 25 ianuarie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a pronunţat următoarea soluţie:

(i) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Departamentul pentru Energie (actual Ministerul Energiei) şi a respins acţiunea în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă;

(ii) a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi a chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice;

(iii) a respins acţiunea formulată de reclamanta Societatea Petrotel - B. S.A. Ploieşti, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, ca nefondată;

(iv) a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice;

(v) a obligat reclamanta la plata onorariului suplimentar de 1.000 RON, pentru expertul D..

Instanţa de fond a reţinut că, în perioada 2007-2010, reclamanta Societatea Petrotel - B. S.A. Ploieşti a achitat în contul pârâtului Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri suma de 77.823.707 RON, reprezentând sumele prevăzute de O.U.G. nr. 249/2000 pentru constituirea Fondului Special pentru Produse Petroliere.

Din raportul de expertiză contabilă întocmit în al doilea ciclu procesual rezultă faptul că reclamanta nu a adăugat centul/litru la preţul de vânzare al produsului petrolier comercializat în perioada 01.01.2007-31.03.2010, expertul indicând faptul că reclamanta a achitat din surse proprii centul/litru pentru livrările pe piaţa externă în perioada de referinţă.

Printr-o cerere intitulată plângere prealabilă, înregistrată la pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri ("MECMA") sub nr. x/2010, reclamanta a solicitat restituirea sumei de mai sus întrucât ar avea un caracter nedatorat, dispoziţiile O.U.G. nr. 249/2000 contravenind art. 25 din Tratatul privind Comunităţile Europene.

La această cerere, pârâtul MECMA a răspuns reclamantei prin adresa nr. x/24.05.2010, arătând că sumele fixe prevăzute de O.U.G. nr. 249/2000 nu sunt taxe vamale sau cu efect echivalent, ele nu au fost instituite pentru a reglementa domeniul exportului sau importului, ci au ca ţintă producătorii sau procesatorii de produse petroliere livrate atât la intern cât şi la extern, iar Tratatul de aderare a României la UE nu a impus eliminarea taxelor interne pe care România, ca orice alt stat membru, le poate aplica.

În ceea ce priveşte problema de drept în litigiu, a apreciat instanţa de fond că acţiunea reclamantei are ca obiect constatarea refuzului nejustificat al pârâtului MECMA de a-i soluţiona cererea de restituire a sumelor achitate în temeiul O.U.G. nr. 249/2000 şi obligarea pârâtului MECMA (ulterior reorganizată) la restituirea acestor sume, acţiune ce se încadrează în dispoziţiile art. 8 alin. (1) teza a 2-a coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

A reţinut Curtea că, în analiza existenţei refuzului nejustificat al pârâtei de a restitui reclamantei sumele achitate în temeiul O.U.G. nr. 249/2000 pentru produsele petroliere livrate pe piaţa externă, în perioada 2007-2010, trebuie pornit de la însăşi teza reclamantei, care supune cercetării instanţei dacă prevederile O.U.G. nr. 249/2000 contravin dispoziţiilor art. 25 din Tratatul Comunităţilor Europene.

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 249/2000, în forma în vigoare în perioada 2007-2000 "se constituie Fondul special pentru produse petroliere, prin includerea în preţul produselor petroliere livrate pe piaţa internă şi externă, benzină şi motorină, obţinute de producători sau rezultate din procesare, a unei sume fixe în RON reprezentând echivalentul sumei de 0,01 dolari S.U.A./litru la cursul de schimb valutar din ultima zi a lunii anterioare livrării."

Potrivit art. 23 din T.C.E.:, Comunitatea se va baza pe o uniune vamală care va cuprinde comerţul cu mărfuri in ansamblu şi care va presupune interzicerea între statele membre a taxelor vamale la importuri şi exporturi şi a tuturor tarifelor cu efect echivalent şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile lor cu ţări terţe".

Art. 25 din T.C.E. (actualmente art. 38 din Tratatul privind Uniunea Europeana) prevede că:

"Taxele vamale la importuri şi exporturi şi tarifele cu efect echivalent sunt interzise între statele membre. De asemenea, această interdicţie se va aplica taxelor vamale de natură fiscală."

Art. 28 din T.C.E. (actualmente art. 41 din Tratatul privind Uniunea Europeana) prevede:

"Restricţiile cantitative la importuri şi toate măsurile cu efect echivalent sunt interzise între statele membre."

Prin aceste dispoziţii sunt stabilite principiile liberei circulaţii a mărfurilor, principiul nediscriminării produselor importate cu produsele interne, libera concurenţă, precum şi interdicţia statelor membre de a introduce taxe contrare principiilor tratatului.

Cât priveşte O.U.G. nr. 249/2000, din conţinutul dispoziţiilor citate, rezultă că suma respectivă de 0,01 dolari SUA pe litru ce se include în preţul produselor petroliere, se calculează atât produselor livrate pe piaţa internă, cât şi celor livrate pe piaţa externă.

Cu privire la ipoteza de discuţie în litigiul de faţă, prin voinţa legiuitorului, suma respectivă a fost inclusă în preţul benzinei şi motorinei livrate pe piaţa externă. Prin urmare, la nivel teoretic, în sistemul O.U.G. nr. 249/2000 taxa ar fi fost suportată de către persoanele care au achiziţionat produsele respective, iar nu de către reclamantă, astfel că aceasta nu poate pretinde o vătămare.

Astfel, reţine Curtea Europeană de Justiţie în cauzele conexate C-192/95 şi C 218/95 Comateb ş.a. că persoana care a plătit o taxă vamală contrară dreptului comunitar nu poate cere restituirea taxei, dacă a transferat acest cost asupra consumatorilor, întrucât nu este permisă îmbogăţirea fără justă cauză, iar instanţele naţionale trebuie să determine dacă taxa a fost transferată, în tot sau în parte, de către comerciant asupra altora.

Din redactarea art. 1 din O.U.G. nr. 249/2000, rezultă că suma respectivă de 0,01 dolari pe litru se include în preţul produselor, şi prin urmare cel care suportă această taxă nu este cel care livrează produsele petroliere, ci cel care achiziţionează aceste produse şi care achită preţul, astfel că reclamanta nu justifică vreun prejudiciu prin stabilirea acestei taxe.

În plus, dincolo de acest aspect, trebuie avută în vedere şi specificitatea litigiului de faţă. Împrejurarea că reclamanta, deşi a calculat şi virat la buget această taxa, totuşi nu a adăugat centul/litru la preţul de vânzare al produsului petrolier comercializat în perioada 01.01.2007-31.03.2010, expertul indicând faptul că reclamanta a achitat din surse proprii centul/litru pentru livrările pe piaţa externă în perioada de referinţă, nu conduce la o concluzie contrară, întrucât aceasta este o modalitate de lucru stabilită doar de reclamantă, în baza propriei opţiuni, neimputabilă autorităţii pârâte şi nefundamentată pe dispoziţiile legale mai sus menţionate.

Altfel spus, în condiţiile în care, în raporturile comerciale dintre reclamantă şi clienţii săi, nu a fost inclusă în preţul la extern respectiva taxă, practic întregul edificiu argumentativ al reclamantei privind nesocotirea dreptului Uniunii Europene rămâne fără suport, întrucât reclamanta a înţeles să nu aplice norma internă în ceea ce priveşte preţul produselor livrate la extern.

Împrejurarea că reclamanta a înţeles să achite din resurse proprii respectiva taxă nu o îndreptăţeşte la restituire, câtă vreme nu s-a achitat în baza unor dispoziţii constatate irevocabil ca nelegale (contrare dreptului Uniunii Europene), ci a unui mecanism propriu al reclamantei, neprevăzut de lege.

6. Recursurile exercitate împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond în al doilea ciclu procesual

Împotriva sentinţei civile nr. 165 din 25 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta Societatea Petrotel-B. S.A. Ploieşti, cât şi expertul D..

6.1. Prin recursul întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., expertul D. a solicitat admiterea cererii de majorare a onorariului de expert, potrivit devizului anexat, cu suma de 11.755,54 RON.

În motivarea căii de atac, recurenta D. a susţinut că instanţa de fond nu a motivat majorarea onorariului cu doar 1.000 RON. Raportul de expertiză depus este rezultatul unei activităţi îndelungate şi asidue, în care au fost analizate nu mai puţin de 48 de bibliorafturi de documentaţie, pe durata a 50 de ore, în cursul a 4 zile de expertizare efectuând zilnic deplasări în acest sens de la Bucureşti la Ploieşti la sediul reclamantei Societatea Petrotel - B. S.A.

Elaborarea raportului de expertiză a presupus dezbateri profunde între experţi pe marginea documentelor analizate, raportul rezultat însumând aproape 200 de file cu informaţii amănunţite, care redau cu fidelitate situaţia economico - financiară analizată.

Refuzând să ia în consideraţie complexitatea raportului de expertiză, care a presupus inclusiv analizarea structurii preţului la export de produse petroliere, instanţa de fond, cu totul arbitrar şi fără să-şi motiveze decizia, a înlaturat aproape integral acordarea diferenţei de onorariu solicitat.

6.2. Prin recursul întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 şi 9, art. 3041 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ., reclamanta Societatea Petrotel - B. S.A. Ploieşti a solicitat, în principal, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, sau, alternativ, trimiterea cauzei spre rejudecare. În subsidiar, reclamanta a solicitat modificarea, în parte, a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea recursului, reclamanta a susţinut că instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii şi a disponibilităţii, aspecte care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Făcând referire la opiniile doctrinare pe marginea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că judecarea cauzei cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil conduce la pronunţarea unei hotărâri nelegale şi netemeinice, care se impune a fi casată, pentru a asigura rejudecarea pricinii în condiţii de legalitate.

Reclamanta a susţinut că sentinţa recurată se sprijină pe elemente străine de obiectul judecăţii, care exced limitelor învestirii, îndepărtându-se de la obiectul judecăţii şi natura cauzei, reţinând aspecte care exced cadrului procesual supus cercetării şi dezbaterii în prezentul dosar.

Pe de-o parte, problema conformării reclamantei cu prevederile O.U.G. nr. 249/2000 nu face obiectul prezentei cauze. Raportat la limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată, în prezenta cauză prezintă interes faptul că O.U.G. nr. 249/2000 a fost în vigoare, a instituit o taxă contrară dreptului comunitar, taxă care necontestat a fost achitată de către reclamantă şi incontestabil a fost suportată din surse proprii.

Pe de altă parte, nefiind un element litigios, care să facă parte din cadrul procesual al prezentei cauze, modul de aplicare de către reclamantă a prevederilor O.U.G. nr. 249/2000 nu a fost supus unei cercetări judecătoreşti, respectiv dezbaterii în contradictoriu, în condiţiile respectării tuturor garanţiilor procedurale ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, în accepţiunea art. 6 C.E.D.O.

Prima instanţă, luând în considerare un element străin cauzei, pe care l-a ridicat la nivelul unui motiv decisiv şi, mai mult, analizându-l în contextul deliberării, în condiţiile în care niciun probatoriu relevant acestui element nu a fost administrat în mod corespunzător în cursul procesului şi nicio dezbatere nu a fost desfăşurată, a nesocotit limitele învestirii, a încălcat principiul disponibilităţii procesului civil şi principiul contradictorialităţii.

Reclamanta a mai susţinut că sentinţa recurata nu a analizat conformitatea normei de taxare de drept intern cu dispoziţiile dreptului comunitar, care constituie elementul central al disputei.

Dedicând motivarea unui element străin prezentului litigiu, prima instanţă a ignorat necesitatea examinării problemei de drept centrale în prezenta cauză, privind neconformitatea normei interne de taxare - O.U.G. nr. 249/2000, cu dreptul comunitar.

Procedând astfel, în opinia recurentei, prima instanţă a pronunţat hotărârea fără a intra în cercetarea fondului litigiului dedus judecăţii, în sensul art. 312 alin. (3) prima propoziţie, teza a III-a.

Recurenta mai arată că hotărârea atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât întreg raţionamentul instanţei înfrânge, interpretează şi aplică greşit dreptul Uniunii Europene, respectiv dispoziţiile art. 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE).

Prima instanţă nu neagă faptul că norma internă care a instituit taxarea - O.U.G. nr. 249/2000 - este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, ci se rezumă la analiza modului în care contribuabilul s-a conformat cu exactitate mecanismului prevăzut de această normă internă (ea însăşi nelegală/incompatibilă). Plecând de la această falsă problemă, care nu are nicio legătură cu ipoteza art. 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE) şi asumând concluzii nefundamentate, în sensul că reclamanta nu a aplicat norma internă, prima instanţă ajunge să concluzioneze că nu ar exista o încălcare a art. 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE) în speţă sau, cel puţin, nu ar fi imputabil Statului Român un prejudiciu suferit de reclamantă.

Or, în realitate, punctul de plecare al dezbaterii ar trebui să fie acela că, prevederile art. 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE) interzic, în genere, instituirea unor taxe/contribuţii/sarcini ce întrunesc caracteristicile taxelor cu efect echivalent.

O normă de drept intern care instituie o taxă cu efect echivalent este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene (comunitar), reprezintă o încălcare de către statul membru a obligaţiilor asumate prin tratatele Uniunii Europene şi nu poate constitui temei valid pentru prelevarea taxei în discuţie. Conform unei jurisprudenţe constante a CJUE, contribuabilii au dreptul la rambursarea taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii Europene. Astfel de taxe sunt încasate fără temei valid de către statul membru şi sunt supuse restituirii.

În speţă, situaţia de fapt fiind stabilită cu precizie şi necontestată - în sensul că taxa de 0,01$/litru s-a prelevat, că aceasta a avut destinaţia prevăzută de norma internă de taxare şi că, în contra alegaţiilor intimaţilor, a fost suportată de către reclamantă şi netransferată asupra consumatorului (deci nu exista risc de îmbogăţire fără justă cauză prin restituirea sumelor prelevate către reclamantă) - premisele sunt suficiente pentru a dispune restituirea de către Statul Român a unei taxe prelevate cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, necuvenit.

În motivarea hotărârii, prima instanţă face trimitere la considerentele reţinute de CJUE în cauzele conexate C-192/95 şi C-218/95 Comateb ş.a., care, în esenţă, clarifică faptul că restituirea unei taxe prelevate contrar dreptului comunitar nu poate fi cerută de către contribuabil dacă acesta a transferat efectiv costul respectivei taxe asupra consumatorului, întrucât nu este permisă îmbogăţirea fără justă cauză.

Prima instanţă răstoarnă raţionamentul CJUE şi reţine, în esenţă, că, indiferent de cine a suportat în cele din urmă în fapt taxa - contribuabilul sau consumatorul - contribuabilul nu ar mai putea cere restituirea ei dacă mecanismul normei interne de taxare era gândit astfel încât taxa să se răsfrângă asupra consumatorului european.

În realitate, în interpretarea normelor de drept comunitar care interzic taxele cu efect echivalent, CJUE a tranşat explicit exact opusul raţionamentului extras de prima instanţă, şi anume că:

(i) principiul este acela că statul membru care a prelevat o taxă/contribuţie contrar dreptului comunitar trebuie să restituie respectiva taxă, dreptul la restituire fiind consecinţa şi accesoriul drepturilor conferite indivizilor prin prevederile comunitare care interzic astfel de taxe/contribuţii;

(ii) excepţia de la principiul enunţat la pct. (i) supra este situaţia în care persoana obligată să achite respectiva taxă/contribuţie a transferat efectiv costul ei către alte persoane;

(iii) chiar dacă în dreptul naţional taxele indirecte sunt concepute să fie transferate asupra consumatorului final şi chiar dacă în comerţ ele sunt, în mod obişnuit, transferate asupra consumatorului în tot sau în parte, nu poate fi prezumat că, în fiecare caz anume, taxa a fost efectiv transferată; transferul efectiv asupra consumatorului depinde de diverşi factori specifici fiecărei tranzacţii comerciale;

(iv) în consecinţă, întrebarea dacă o taxă concepută a fi indirectă a fost sau nu a fost transferată asupra consumatorului în fiecare caz particular, este un fapt care trebuie determinat de către instanţa naţională.

Configuraţia taxei concepute a fi suportată de consumator nu reprezintă un temei pentru refuzul de restituire a acesteia, cât timp, în fapt, se demonstrează că, în situaţia particulară a cauzei, agentul economic a suportat-o din propriile surse.

În speţă, ipoteza urmărită de normele comunitare este demonstrată pe deplin prin probatoriul administrat în faţa instanţei - respectiv că, în fapt, taxa de 0,01$/litru nu a fost transferată către consumatori, ci a fost suportată de către reclamantă din surse proprii. Recurenta-reclamantă, în calitate de contribuabil al respectivei taxe la Fondul special pentru produse petroliere, este îndreptăţită să ceară restituirea ei.

Prin urmare, faţă de interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor dreptului comunitar, care au aplicabilitate directă în dreptul român, recurenta consideră că se impune modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii.

S-a mai învederat de recurentă că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a încălcat prevederilor TCE/TFUE privind libera circulaţie a mărfurilor aspect care atrage incidenţa dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.

Sub acest aspect, s-a susţinut că libertatea de circulaţie a mărfurilor este una dintre cele patru libertăţi fundamentale ale pieţei interne, fiind garantată prin eliminarea taxelor vamale, precum şi a oricăror taxe cu efect echivalent, cu scopul creării unei pieţe unice, cu tarif unic la export, şi al eliminării oricăror obstacole în calea liberei circulaţii.

În acest sens, prevederile Articolului 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE), dispun că:

"Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export sau, taxele cu efect echivalent. Această interdicţie se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal.

Potrivit prevederilor citate, uniunea vamală vizează ansamblul schimburilor de mărfuri, toate categoriile de mărfuri şi orice taxe ce constituie un obstacol în calea comerţului liber. Printre criteriile şi obiectivele care sunt avute în vedere în acest context, astfel cum sunt enunţate în articolul 32 TFUE (ex-articolul 27 TCE), se regăsesc (i) necesitatea de a promova schimburile comerciale între statele membre şi ţările terţe; (ii) evoluţia condiţiilor de concurenţă în cadrul Uniunii; (iii) necesităţile Uniunii de aprovizionare cu materii prime şi produse semifinite, veghind ca între statele membre să nu fie denaturate condiţiile de concurenţă în ce priveşte produsele finite, etc.

În speţă, taxa de 0,01$/litru, a fost introdusă pentru livrările pe piaţa externă prin modificarea legislativă adusă de Legea nr. 142/2006 de aprobare a O.G. nr. 53/2005. De altfel, în expunerea de motive ce a însoţit proiectul O.G. nr. 53/2005 se regăsesc considerentele Guvernului de opunere la introducerea unei asemenea taxe la export după cum urmează:

"Conform legislaţiei în vigoare, pentru nici un produs care este exportat nu se calculează nici un fel de taxe sau impozite. Aceeaşi soluţie este justificată cu atât mai mult în cazul unui Fond special creat cu o destinaţie clară. Soluţia contrară nu ar face decât să scadă competitivitatea exporturilor României de produse petroliere şi implicit să afecteze negativ balanţa comercială a României şi deficitul contului curent."

Cu toate acestea, taxa de 0,01$/litru a fost totuşi aplicată din 2006 şi produselor petroliere livrate la extern, urmare a aprobării O.G. nr. 53/2005 cu modificări şi completări prin Legea nr. 142/2006.

Rezultatul aplicării unei astfel de măsuri pentru livrările de produse petroliere la export era, în mod previzibil, cel enunţat de Guvernul României. În acest sens, din considerente de păstrare a competitivităţii pe piaţa externă (concurenţii din exterior nu erau încărcaţi cu o astfel de taxă, iar preţul la extern era influenţat de criterii de piaţă specifici), reclamanta, alături de ceilalţi producători sau procesatori de produse petroliere, nu au putut transfera costul taxei asupra cumpărătorilor noştri externi. În mod evident, în fapt, taxa în discuţie a generat un dezavantaj net întâmpinat la export, aspect ce poate fi sesizat inclusiv prin comparaţie cu mecanismul de formare a preţului în cazul vânzării produselor petroliere pe piaţa internă.

Incompatibilitatea practicii de taxare în discuţie cu prevederile TCE şi, ulterior, TFUE, după momentul aderării României la Uniunea Europeană, trebuie privită, aşadar, prin prisma efectului direct al instituirii ei şi raportat la implicaţiile presiunilor create de această sarcină pecuniară asupra producătorului de profil din România, descurajat să exporte în contextul distorsionării competitivităţii sale în mediul concurenţial extern. Acestea sunt şi criteriile relevante care se află în spatele interdicţiei din articolul 30 TFUE, aşa cum reflectă inclusiv articolul 32 TFUE.

Prin urmare, practica de taxare rezultată din aplicarea taxei de 0,01$/litru pentru livrările la export, este ceea ce Articolul 30 TFUE interzice sub titlul de "taxă cu efect echivalent", sens în care, după aderarea României la Uniunea Europeană, în considerarea obiectivului comun de creare a unei pieţe unice, în care mărfurile circulă liber, cu abolirea oricăror obstacole la trecerea acestora dintr-un stat membru în altul, încasarea taxei de 0,01$/litru pentru livrările la extern trebuie considerată incompatibilă cu art. 30 TFUE (ex-articolul 25 TCE).

Poziţia MECMA, exprimată în Adresa nr. x/24.05.2010 (refuzul exprimat faţă de cererea de restituire), este rezultatul unei interpretări opace şi greşite a obligaţiilor instituite prin TFUE în legătură cu cerinţele Uniunii Vamale, precum şi al unor confuzii regretabile în privinţa criteriilor operate de Uniunea Europeană în calificarea diverselor practici ale statelor membre ca fiind contrare libertăţii de circulaţie şi pieţei unice, inclusiv sub aspectul interdicţiilor vizând taxele cu efect echivalent.

Astfel, MECMA reţinea prin Adresa nr. x/24.05.2010 că:

"Sumele prevăzute de Fondul special nu sunt taxe vamale sau similare, pentru că ele nu au fost instituite pentru a reglementa domeniul exportului sau al importului, ci au ca ţintă producătorii sau procesatorii de produse petroliere livrate (livrarea poate fi la intern sau la export) aşa cum este prevăzut în art. 1 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 249/2000, cu modificările din Legea nr. 142/2006. Totodată, Tratatul de Aderare al României la UE nu a impus eliminarea taxelor interne pe care România ca oricare alt Stat Membru le aplica şi nu există Reglementări comunitare care să impună norme obligatorii tuturor Statelor Membre în acest domeniu."

Or, în ce priveşte prima susţinere a MECMA, criteriul la care se referă - respectiv faptul că taxa de 0,01$/litru vizează livrările, iar livrările pot fi la intern sau la extern - este total irelevant. Astfel, practica CJUE cristalizată la nivel de principiu este aceea că, în aplicarea prevederilor Articolului 30 TFUE interesează efectul şi nu scopul declarat al taxei. Totodată, interpretarea evolutivă data de CJUE este foarte largă în această privinţă (şi strictă la adresa încercărilor de a restrânge direct sau indirect libera circulaţie a mărfurilor), apreciindu-se că este irelevantă originea sau destinaţia mărfurilor în discuţie.

Noţiunea de "taxă internă", de care se prevalează pârâtul, este relevantă în aplicarea Articolului 110 TFUE, atunci când se are în vedere protecţionismul acordat produselor interne faţă de cele importate (fiind admise, în acel context, taxele interne care se aplică nediferenţiat produselor interne şi importate). În speţă, însă, nu suntem într-o astfel de ipoteză, nu se pune problema unor produse importate, ci discutăm despre circulaţia produselor petroliere interne în cadrul Uniunii Europene şi restricţiile pe care practicarea Taxei de 0,01$/litru le ocaziona în calea acestei circulaţii. În ipoteza speţei, care atrage aplicarea Articolului 30 TFUE, nu există nicio exceptare de la regula potrivit căreia orice taxă cu efect echivalent este interzisă.

Cu titlu de concluzie, reclamanta a susţinut că, având în vedere prevederile Articolului 30 TFUE, scopul instituirii acestui text normativ la nivelul Uniunii Europene, precum şi efectele vădit contrare generate de Taxa de 0,01$/litru, încasarea acesteia la Fondul special pentru produse petroliere, în perioada 2007-2010, contravine dreptului Uniunii Europene.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în conturarea noţiunii de "taxe cu efect echivalent" a adoptat o interpretare extensivă, expunând şi aplicând în diverse situaţii particulare de speţă criterii vizate de obiectivul asigurării liberei circulaţii a mărfurilor şi a pieţei unice. Un corolar de la care pleacă în mod constant interpretarea CJUE poate fi desprins din următoarele considerente ale Curţii, expuse cu valoare de principiu:

"Întrucât în temeiul articolului 9 din Tratatul CEE, Comunitatea se întemeiază pe o uniune vamală bazată pe interzicerea între statele membre a drepturilor vamale şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi pe adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile acestora cu ţări terţe;

În temeiul art. 12 se interzice introducerea unor noi drepturi vamale la import şi la export sau a unor taxe cu efect echivalent;

În temeiul art. 13 şi 16, drepturile vamale şi taxele cu efect echivalent, la import cât şi la export, în vigoare între statele membre, trebuie să fie eliminate conform modalităţilor şi în termenele prevăzute în dispoziţiile respective;

(...) importanţa acestor interdicţii este de o asemenea natură încât, pentru a evita sustragerea de la acestea printr-o varietate de practici vamale sau fiscale, tratatul a încercat să prevină orice eventuală lacună în aplicarea acestora.

(...) pentru a recunoaşte unei taxe un efect echivalent cu cel al unui drept vamal, este important să se ia în considerare acest efect având în vedere obiectivele pe care şi le propune Tratatul în părţile, titlurile şi capitolele unde sunt inserate Articolele 9, 12, 13 şi 16, în special în legătură cu libera circulaţie a mărfurilor."

Aşadar, dispoziţiile articolului 30 din TFUE (ex-articolul 25 TCE, respectiv articolul 13 şi articolul 16 TCEE) tind să fie atotcuprinzătoare în urmărirea scopului precis de a elimina orice bariere fiscale ce pot fi impuse de stat, direct sau indirect - prin orice varietate de practică - liberei circulaţii a mărfurilor.

În practica sa amplă, referitoare la calificarea diverselor practici naţionale de taxare, CJUE a considerat că sunt taxe cu efect echivalent cele încasate la eliberarea licenţelor de import, pentru realizarea unei statistici privind mărfurile exportate, taxele solicitate în scopul inspecţiei sanitare a mărfurilor destinate exportului, cele menite să contribuie la acoperirea costurilor controalelor administrative realizate de birourile vamale, cotizaţiile la un fond sectorial unde agenţii economici erau obligaţi să se afilieze.

Într-o formulare mai generală, CJUE a inclus în categoria taxelor cu efect echivalent "orice taxe pecuniare, indiferent de mărimea, denumirea sau modul lor de aplicare, care sunt impuse unilateral asupra mărfurilor naţionale ori străine pentru că ele trec o frontiera şi care nu sunt taxe vamale în sens strict".

În practica sa recentă, CJUE vizează explicit situaţia practicilor de taxare aplicate producţiei interne independent de origine şi destinaţie (pentru piaţa naţională sau la export), în considerarea beneficiului adus anume pieţei naţionale.

În speţă, oricare ar fi criteriile specifice de interpretare împrumutate din practica CJUE, din orice perspectivă, taxa de 0,01$/litru se dovedeşte, în opinia recurentei, a fi incompatibilă cu prevederile şi obiectivele TFUE.

Astfel, taxa de 0,01$/litru este pecuniară şi este impusă în mod unilateral de Statul Român, destinaţia acesteia fiind un fond special ce intră în compunerea bugetului general consolidat. Factori precum cuantumul contribuţiei pe care o impune, denumirea ce îi este atribuită, modul/mecanismul de aplicare sau beneficiarul final al practicii de taxare sunt irelevanţi. Taxa în discuţie se aplică la trecerea frontierei, contrar interdicţiei stabilite de Articolul 30 TFUE, vânzarea către cumpărătorul extern fiind fapt generator al obligaţiei de plată. În fine, caracteristicile anacronice ale acestei taxe - care impune la export o sarcină menită să acopere datorii istorice ale CRP generate exclusiv de subvenţionarea pieţei interne în perioada 1992-1997 - în dezavantajul exportului, determină în egală măsură efectul echivalent taxelor vamale, interzis de Articolul 30 din TFUE (ex-articolul 25 TCE).

În final, recurenta a remarcat efectul direct şi aplicabilitatea directă şi prioritară a TCE/TFUE în faţa judecătorului naţional, în sensul că particularii (persoane fizice şi persoane juridice) pot cere judecătorului naţional să le asigure respectarea unui drept conferit de o dispoziţie a dreptului comunitar, făcând abstracţie de-o dispoziţie contrară din dreptul intern. Deoarece particularii pot invoca o anumită prevedere a normei comunitare pentru a-şi exercita dreptul conferit de aceasta, rezultă că principiul efectului direct permite particularilor şi instanţelor naţionale să pună în aplicare principiul primordialităţii dreptului comunitar faţă de dreptul intern.

În situaţia în care au fost percepute taxe vamale sau taxe cu efect echivalent prin încălcarea prevederilor legale comunitare, "taxele vamale şi taxele cu efect echivalent este necesar să fie restituite in integrum şi ab origine, adică în funcţie de momentul în care sunt ilicite".

În Hotărârea Curţii pronunţată în Cauza 199/82, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Spa Sah Giorgio, ce avea ca obiect restituirea impozitelor naţionale prelevate prin încălcarea dreptului comunitar, Curtea a reţinut că "îndreptăţirea la restituirea impozitelor percepute de un stat membru contrar regulilor de drept comunitar reprezintă o consecinţă şi un accesoriu al drepturilor conferite particularilor prin dispoziţiile comunitare ce interzic taxele cu efect echivalent taxelor vamale". Deşi restituirea poate fi solicitată doar în cadrul unor condiţii de fond şi de formă precizate în diversele legislaţii naţionale aplicabile, totuşi după cum Curtea a statuat în mod constant că respectivele condiţii nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele privitoare la pretenţii asemănătoare referitoare la contribuţiile interne şi că acestea nu pot fi concepute astfel încât să facă imposibilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul comunitar.

De asemenea, sunt incompatibile cu dreptul comunitar orice mijloace de probă care fac, din punct de vedere practic, imposibilă sau extrem de dificilă recuperarea taxelor încasate prin nesocotirea normelor comunitare.

Prin urmare, se apreciază că, aşa cum a stabilit inechivoc CJUE, judecătorului naţional îi este conferit temeiul pentru a dispune, în aplicarea directă a dispoziţiilor TFUE şi prin acordarea efectelor directe ale acestora, restituirea sumelor achitate în contul unor taxe incompatibile cu interdicţiile impuse de dreptul Uniunii Europene, cum este taxa de 0,01$/litru disputată în speţă.

7. Cererea recurentei-reclamante Societatea Petrotel-B. S.A. Ploieşti, privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare

În cursul judecării recursului, la termenul de judecată din 22 septembrie 2016, recurenta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, solicitând suspendarea soluţionării cauzei, până la momentul primirii răspunsurilor la întrebările preliminare.

Prin încheierea nr. 3224 din 17 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra următoarelor întrebări:

- Prevederile art. 30 din TFUE se opun unei interpretări în sensul că, în ipoteza în care contribuabilul a suportat efectiv taxa cu efect echivalent, acesta poate solicita restituirea sumelor achitate cu acest titlu chiar dacă mecanismul de plată al taxei a fost conceput în legislaţia naţională astfel încât taxa să se răsfrângă asupra consumatorului european?

- Restituirea sumelor percepute cu titlu de taxe cu efect echivalent în ipoteza în care acestea au fost suportate efectiv de către contribuabil (iar nu transferate consumatorului) este compatibilă cu prevederile dreptului comunitar?

Prin aceeaşi încheiere, instanţa de control judiciar a dispus suspendarea judecării recursului, până la pronunţarea CJUE asupra întrebărilor cu care a fost sesizată.

Cauza a fost repusă pe rol prin încheierea din 20 septembrie 2018, ca urmare a pronunţării de către CJUE a hotărârii preliminare în cauza C-76/17.

8. Hotărârea instanţei de recurs, pronunţată în al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 3471 din 22 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a hotărât următoarele:

(i) a admis recursul declarat de recurenta D. şi a modificat, în parte, hotărârea recurată, în sensul că a admis cererea recurentei de majorare a onorariului de expert, de la suma de 1000 RON la suma de 12.755,54 RON, obligând reclamanta la plata onorariului suplimentar de expert în sumă de 12.755,54 RON.

(ii) a respins recursul declarat de reclamanta Societatea Petrotel-B. S.A. Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 165 din 25 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul expertului D., Înalta Curte a avut în vedere faptul că recurenta a solicitat, cu titlu de onorariu suplimentar, suma de 12.755,54 RON, conform decontul definitiv depus la dosarul cauzei, din care instanţa de fond a acordat prin dispozitivul hotărârii numai suma de 1.000 RON.

Această sumă, deloc derizorie, este însă justificată de efortul depus de recurentă pentru analizarea şi sintetizarea informaţiilor relevante din documentele contabile ale reclamantei pentru o perioadă de 4 ani, care a presupus studierea structurii preţului la export de produse petroliere livrate de reclamantă pe perioada relevantă şi care, în final, s-a concretizat prin întocmirea raportului de expertiză, un raport voluminos de aproximativ 200 de pagini, care redă situaţia economico - financiară analizată, calitatea concluziilor expertului nefăcând obiect de dispută între părţile în proces şi asupra cărora instanţa de fond nu a ridicat obiecţii.

Prin urmare, în mod greşit şi nemotivat, instanţa de fond nu a acordat întreaga sumă solicitată de expert cu titlu de onorariu, pe deplin justificată aşa cum s-a arătat, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmare a admiterii recursului exercitat, Înalta Curte a modificat, în pate, hotărârea atacată, în sensul majorării onorariului de expert, de la suma de 1.000 RON la suma de 12.755,54 RON, obligând reclamanta la plata acestei sume.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta Societatea Petrotel-B. S.A. Ploieşti, Înalta Curte a reţinut caracterul nefondat al criticilor privind încălcarea principiilor contradictorialităţii şi a disponibilităţii, aspecte care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, reclamanta a susţinut că problema conformării conduitei ei cu prevederile O.U.G. nr. 249/2000, a modului de aplicare a prevederilor acestui act normativ, nu au făcut obiectul prezentei cauze, prezentând interes în dezlegarea pricinii, conform limitelor învestirii, faptul că O.U.G. nr. 249/2000 a fost în vigoare, a instituit o taxă contrară dreptului comunitar, taxă care a fost achitată de către reclamantă şi a fost suportată din surse proprii de către aceasta.

Instanţa de fond, dând valenţe decizorii împrejurării că reclamanta nu a inclus în preţul final suma fixă reprezentată de taxa de 0,01 dolari american/litru instituită prin O.U.G. nr. 249/2000 a pronunţat, în opinia recurentei-reclamante, o hotărâre cu încălcarea celor două principii de drept menţionate în precedent.

Însă, a constatat Înalta Curte, reclamanta s-a prevalat în susţinerea cererii de restituire, printre altele, de împrejurarea că a suportat din surse proprii această taxă, conduita sa caracterizându-se prin neincluderea în preţul produselor petroliere livrate a cuantumului taxei în discuţie, neconformându-se astfel prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 249/2000 care prevăd că "Se constituie Fondul special pentru produse petroliere, prin includerea în preţul produselor petroliere livrate pe piaţa internă şi externă, benzină şi motorină, obţinute de producători sau rezultate din procesare, a unei sume fixe în RON reprezentând echivalentul sumei de 0,01 dolari S.U.A./litru la cursul de schimb valutar din ultima zi a lunii anterioare livrării."

Or, din această perspectivă, nu sunt susţinute criticile reclamantei, referitoare la depăşirea cadrului procesual sau la încălcarea principiului contrdictorialităţii, prin faptul că nu s-a pus în discuţia părţilor aspectul menţionat, reclamanta prin motivele cererii sale fixând cadrul dezbaterilor în cauză, asupra cărora instanţa s-a pronunţat cu respectarea rigorilor procesului civil.

Pe de altă parte, şi pârâţii, prin apărările formulate, au supus dezbaterii părţilor împrejurarea nerespectării de către reclamantă a dispoziţiilor O.U.G. nr. 249/2000, considerându-se că neadăugarea acestei taxe la preţul produselor livrate conform conduitei prescrise de actul normativ menţionat nu este imputabil pârâţilor, ci reclamantei, conturând astfel cadrul procesual în limitele căruia instanţa era ţinută a se pronunţa.

Prin urmare, instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi a disponibilităţii, rezultatul fiind o analiză a fondului pretenţiilor şi apărărilor părţilor, concluzie care dovedeşte neincidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa de recurs a apreciat a fi nefondată şi critica reclamantei referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită, de către prima instanţă, a dreptului Uniunii Europene, respectiv a dispoziţiilor art. 30 T.F.U.E. (ex-articolul 25 T.C.E.), aspect care s-ar circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamanta a solicitat restituirea sumei de 77.823.707 RON, la care se adaugă dobânda legală până la achitarea efectivă, plătită în contul Fondului Special pentru Produse Petroliere în perioada 2007 - 2010 pentru produse livrate pe piaţa externă, în temeiul O.U.G. nr. 249/2000, susţinând neconformitatea normelor din acest act normativ prin care se instituie taxa de 0,01 dolari S.U.A./litru în raport de art. 30 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene.

Potrivit acestei norme unionale "Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicţie se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal."

Ridicându-se, în soluţionarea acestei cauze, probleme de interpretare a dreptului primar unional, mai ales sub aspectul obligaţiei de restituire a acestei taxe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin încheierea de şedinţă nr. 3224/17.11.2016 a admis cererea reclamantei şi a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra următoarelor întrebări:

- Prevederile art. 30 din T.F.U.E. se opun unei interpretări în sensul că, în ipoteza în care contribuabilul a suportat efectiv taxa cu efect echivalent, acesta poate solicita restituirea sumelor achitate cu acest titlu chiar dacă mecanismul de plată a taxei a fost conceput în legislaţia naţională astfel încât taxa să se răsfrângă asupra consumatorului european?

- Restuituirea sumelor percepute cu titlu de taxe cu efect echivalent în ipoteza în care acestea au fost suportate efectiv de către contribuabil (iar nu transferate consumatorului) este compatibilă cu prevederile dreptului comunitar?

Răspunzând sesizării, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 1 martie 2018 pronunţată în cauza C-76/17 a declarat că "Dreptul Uniunii, în particular articolul 30 TFUE, trebuie interpretat în sensul că contribuabilul care a suportat efectiv sarcina unei taxe cu efect echivalent contrare acestui articol trebuie să poată obţine rambursarea sumelor plătite cu acest titlu, chiar şi într-o situaţie în care mecanismul de plată a taxei a fost conceput, în legislaţia naţională, astfel încât această taxă să fie repercutată asupra consumatorului."

Însă, prin această hotărâre s-a remarcat că, înainte de soluţionarea cererii de restituire, se impune calificarea taxei în discuţie, respectiv dacă este o taxă cu efect echivalent în sensul art. 30 din T.F.U.E. sau un impozit intern a cărui legalitate poate fi cercetată din perspectiva art. 110 TFUE, chiar dacă în aparenţă instanţa supremă atunci când a formulat cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare ar fi calificat-o ca o taxă cu efect echivalent.

Sub acest aspect, instanţa de recurs a apreciat a fi relevante următoarele considerente ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene:

"17. Împrejurarea că, pe plan formal, o instanţă naţională a formulat cererea sa preliminară făcând trimitere la anumite dispoziţii ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să furnizeze acestei instanţe toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluţionarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă respectiva instanţă s-a referit sau nu s-a referit la acestea în enunţul întrebărilor sale. În această privinţă, revine Curţii sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanţa naţională, în special din motivarea deciziei de trimitere, elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului (a se vedea în special Hotărârea din 27 octombrie 2009, ČEZ, C-115/08, EU:C:2009:660, punctul 81, şi Hotărârea din 29 septembrie 2016, Essent Belgium, C-492/14, EU:C:2016:732, punctul 43).

18. În speţă, instanţa de trimitere arată că taxa prevăzută de O.U.G. nr. 249/2000 este o taxă cu efect echivalent, în sensul articolului 30 TFUE. Cu toate acestea, din decizia de trimitere reiese că, drept răspuns la cererea de rambursare a B., Ministerul Economiei susţinuse că această taxă nu era nici o taxă vamală, nici o taxă cu efect echivalent, ci constituia un impozit intern, iar Curtea de Apel Bucureşti, instanţa pe fond din cauza principală, a confirmat această concluzie în hotărârea din 12 octombrie 2011.

19. În observaţiile lor scrise, guvernul român şi Comisia Europeană consideră de asemenea că taxa prevăzută de O.U.G. nr. 249/2000 constituie un impozit intern, în sensul articolului 110 TFUE.

20. Având în vedere aceste contestări, este astfel necesar, înainte de a răspunde la întrebările adresate de instanţa de trimitere, să se furnizeze acestei instanţe toate elementele de interpretare utile privind calificarea juridică a respectivei taxe în raport cu dreptul Uniunii.

21. Orice sarcină pecuniară, chiar minimă, impusă unilateral asupra mărfurilor în temeiul faptului că trec frontiera, oricare ar fi denumirea şi modul de aplicare ale acesteia, şi care nu reprezintă o taxă vamală propriu-zisă constituie o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale. În schimb, o sarcină pecuniară care rezultă dintr-un regim general de impozite interne aplicat în mod sistematic, potrivit aceloraşi criterii obiective, unor categorii de produse indiferent de originea sau de destinaţia acestora intră în sfera de aplicare a articolului 110 TFUE, care interzice impozitele interne discriminatorii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iunie 2006, Air Liquide Industries Belgium, C-393/04 şi C-41/05, EU:C:2006:403, punctele 51, 55 şi 56, precum şi Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord şi alţii, C-206/06, EU:C:2008:413, punctele 40 şi 41).

22. O taxă aplicată pe baza unor criterii identice produselor naţionale comercializate pe piaţa naţională şi celor exportate poate totuşi fi interzisă de Tratatul FUE atunci când venitul din acest impozit este destinat susţinerii unor activităţi de care beneficiază în mod special produsele naţionale comercializate pe piaţa naţională.

23. Astfel, într-un asemenea caz, poate rezulta o discriminare împotriva produselor exportate, în măsura în care sarcina fiscală care grevează produsele comercializate pe piaţa naţională este neutralizată de avantaje la a căror finanţare serveşte aceasta, pe când cea care grevează produsele exportate reprezintă o sarcină netă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2002, Nygård, C-234/99, EU:C:2002:244, punctul 22, şi Hotărârea din 8 iunie 2006, Koornstra, C-517/04, EU:C:2006:375, punctul 18).

24. În această privinţă, dacă avantajele care rezultă din modul cum sunt utilizate veniturile dintr-o taxă care face parte dintr-un regim general de impozite interne şi care se aplică în mod sistematic produselor naţionale comercializate pe piaţa naţională şi celor exportate compensează integral sarcina suportată de produsul naţional comercializat pe piaţa naţională la punerea sa în circulaţie, acest impozit constituie o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale, contrar articolelor 28 şi 30 TFUE. În schimb, o astfel de taxă ar constitui o încălcare a interdicţiei de a discrimina prevăzute la articolul 110 TFUE dacă avantajele pe care le presupune afectarea veniturilor din impozit pentru produsele naţionale comercializate pe piaţa naţională nu compensează decât parţial sarcina suportată de acestea. În această ipoteză, taxa percepută asupra produselor naţionale exportate, în principiu legală, va trebui să fie interzisă în măsura în care compensează respectiva sarcină şi să facă obiectul unei reduceri proporţionale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iunie 2006, Koornstra, C-517/04, EU:C:2006:375, punctele 19 şi 20, precum şi jurisprudenţa citată).

25. Pentru a fi aplicat în mod util şi corect, criteriul compensării presupune să fie verificată, în cursul unei perioade de referinţă, echivalenţa pecuniară dintre cuantumurile percepute în mod global asupra produselor naţionale comercializate pe piaţa naţională în temeiul taxei vizate şi avantajele de care beneficiază aceste produse cu titlu exclusiv. Revine, aşadar, instanţei de trimitere sarcina de a se asigura că produsele naţionale comercializate pe piaţa naţională nu obţin, de facto, din veniturile din taxa în litigiu un beneficiu exclusiv sau proporţional mai mare decât produsele naţionale exportate, susceptibil să compenseze total sau parţial sarcina reprezentată de această taxă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iunie 2006, Koornstra, C-517/04, EU:C:2006:375, punctele 21 şi 22, precum şi jurisprudenţa citată).

26. În speţă, din cererea de decizie preliminară reiese că O.U.G. nr. 249/2000 a instituit Fondul special pentru produse petroliere, constituit pentru acoperirea obligaţiilor de plată ale fostei CRP şi finanţat prin contribuţia tuturor producătorilor şi a procesatorilor de produse petroliere (benzină şi motorină) cu sediul în România. Conform articolului 1 din O.U.G. nr. 249/2000, aceşti contribuabili sunt obligaţi să includă în preţul produselor pe care le livrează, atât pe piaţa naţională, cât şi în afara României, o sumă forfetară de 0,01 USD pe fiecare litru de produs petrolier comercializat. Potrivit articolului 5 din O.U.G. nr. 249/2000, obligaţia de a calcula şi de a vira sumele rezultate revine producătorilor şi procesatorilor persoane juridice cu sediul în România, indiferent de destinaţia produselor lor.

27. Or, deşi taxa prevăzută la articolul 1 din O.U.G. nr. 249/2000 constituie într-adevăr o sarcină pecuniară, impusă unilateral asupra unor mărfuri, aceasta nu pare, având în vedere elementele prezentate la punctul anterior, să fie datorată în temeiul trecerii unei frontiere. Astfel, această taxă se aplică în acelaşi mod, la aceeaşi rată şi în acelaşi stadiu atât produselor petroliere livrate pe piaţa română, cât şi celor livrate într-un alt stat membru. Faptul generator al taxei prevăzute la respectivul articol 1 pare, aşadar, să constea în comercializarea produselor petroliere, indiferent dacă aceasta are loc în România sau în alt stat membru. Această taxă s-ar aplica astfel independent de faptul că produsele petroliere în cauză trec frontiera română.

28. În aceste condiţii, taxa menţionată este susceptibilă să constituie un impozit intern nediscriminatoriu, compatibil cu dreptul Uniunii.

29. Cu toate acestea, instanţa de trimitere ar mai trebui să verifice şi dacă afectarea veniturilor din aceeaşi taxă nu avantajează produsele petroliere naţionale comercializate pe piaţa naţională, decizia sa neconţinând niciun element în această privinţă. Astfel, împrejurarea că taxa prevăzută la articolul 1 din O.U.G. nr. 249/2000 serveşte la plata datoriilor fostei CRP nu poate, în sine, să permită înlăturarea definitivă a ipotezei în care veniturile din această taxă ar fi de fapt destinate alimentării unor activităţi de care beneficiază exclusiv sau parţial aceste produse în detrimentul produselor naţionale exportate către alte state membre decât România.

30. Dacă din aceste verificări rezultă că veniturile din taxa prevăzută la articolul 1 din O.U.G. nr. 249/2000 nu avantajează produsele naţionale comercializate pe piaţa naţională, această taxă ar putea constitui un impozit intern legal. Dacă s-ar dovedi că taxa le avantajează parţial sau într-atât încât să compenseze integral sarcina sa, ar putea fi vorba fie, în primul caz, despre un impozit intern discriminatoriu contrar articolului 110 TFUE, fie, în al doilea caz, despre o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale contrară articolului 30 TFUE. Revine astfel instanţei de trimitere sarcina să efectueze verificările necesare pentru a stabili natura taxei prevăzute la articolul 1 din O.U.G. nr. 249/2000 şi compatibilitatea sa cu dreptul Uniunii."

Prin O.U.G. nr. 249/2000, s-a dispus crearea Fondului special pentru produse petroliere, fond care era finanţat din contribuţia tuturor producătorilor şi procesatorilor de produse petroliere (benzină şi motorină), persoane fizice şi juridice cu sediul în România, categorie în care intra şi reclamanta.

Potrivit art. 2 din acest act normativ, Fondul special pentru produse petroliere, a fost utilizat pentru acoperirea integrală a obligaţiilor de plată aferente fostei C., care conform Anexei 1 se ridica la data de 13 noiembrie 2000 la suma de 647.384.000 USD.

Contribuabilii menţionaţi în ipoteza legii aveau obligaţia să includă în preţul produselor pe care le livrau, o sumă fixă de 0,01 USD pe fiecare litru de produs tranzacţionat, indiferent de piaţa pe care se comercializau, la intern sau extern, sumă care, după ce era colectată prin încasarea preţului de la consumator, trebuia virată în contul Fondul special pentru produse petroliere.

Prin urmare, taxa instituită prin O.U.G. nr. 249/2000 este o taxă fixă şi este aplicată sistematic atât produselor naţionale, cât şi produselor exportate, conform aceloraşi criterii, indiferent de originea sau de destinaţia acestora. Această taxă este datorată independent de faptul că produsele petroliere în cauză trec frontiera română, faptul generator al taxei constând în comercializarea produselor petroliere, indiferent dacă aceasta are loc în România sau în alt stat membru.

În continuare, aşa cum s-a menţionat în hotărârea citată, este de analizat dacă produsele naţionale comercializate pe piaţa naţională nu obţin, de facto, din veniturile din taxa în litigiu un beneficiu exclusiv sau proporţional mai mare decât produsele naţionale exportate, susceptibil să compenseze total sau parţial sarcina reprezentată de această taxă.

Potrivit art. 10 din Normele metodologice privind utilizarea Fondului special pentru produse petroliere aprobate prin H.G. nr. 1341/2001, acest fond se va utiliza pentru acoperirea integrală a obligaţiilor de plată aferente fostei C. - S.A., care conform Anexei 1 la O.U.G. nr. 249/2000 se ridica la data de 13 noiembrie 2000 la suma de 647.384.000 USD, sumă care a fost preluată la datoria publică internă în baza O.U.G. nr. 72/1997 privind regularizarea datoriei fostei C..

Rezultă din cele expuse în precedent, că, din taxa în discuţie ca element de activ al Fondului special pentru produse petroliere, se alimentează datoria publică internă a Statului Român, constituită prin preluarea datoriilor fostei sale companii de stat.

Prin acest demers, nu se poate susţine că se creează un avantaj produselor petroliere comercializate pe piaţa naţională, în detrimentul celor livrate la export care în raport de primele ar suferi un dezavantaj de orice natură, efectele recunoscute de legiuitor fiind uniforme indiferent de destinaţia alocată lor.

Instanţa de control judiciar nu poate împărtăşi punctul de vedere al reclamantei conform cu care din perspectiva aplicării principiului compensării, avantajul creat constă în stingerea unor datorii acumulate cu privire la aceeaşi categorii de produse, pentru că nu se întrevede din această aserţiune ce influenţă are stingerea acestor datorii asupra elementului de cost al produselor petroliere şi cum compensează parţial sau total sarcina fiscală impusă produselor comercializate pe piaţa naţională, spre deosebire de cele furnizate la export.

Prin urmare, se poate concluziona că sumă forfetară de 0,01 USD pe fiecare litru de produs petrolier comercializat instituită prin O.U.G. nr. 249/2000 nu este o taxă cu efect echivalent în sensul art. 30 din Tratatul pentru Funcţionare a Uniunii Europene, astfel că nu poate fi valorizat dispozitivul Hotărârii din 1 martie 2018 pronunţată în cauza C-76/17 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în sensul restituirii taxelor plătite cu acest titlu de reclamantă, întrucât textele legale care o instituie răspund exigenţei de conformitate cu dreptul primar unional.

Prin urmare, instanţa de recurs a constatată că, în cauză nu s-au conturat elemente de nelegalitate în ceea ce priveşte actul administrativ contestat (refuzul de restituire), argumentele expuse de către recurenta-reclamantă în calea de atac de atac a recursului nefiind apte să conducă la casarea hotărârii instanţei de fond.

9. Cererea de revizuire formulată de Societatea Petrotel-B. S.A. Ploieşti

Împotriva deciziei nr. 3471 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2010, a formulat cerere de revizuire Societatea Petrotel - B. S.A. Ploieşti, întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea cererii de revizuire şi acordarea unui termen de judecată în vederea rejudecării recursului declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 165 din 25.01.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Invocând considerentele Deciziei nr. 45/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, revizuenta a susţinut că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale căii de atac formulate, hotărârea atacată fiind pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar.

În speţă, revizuenta consideră că, prin decizia Înaltei Curţi, ce face obiectul revizuirii, au fost încălcate o serie de decizii interpretative pronunţate de CJUE în interpretarea şi aplicarea art. 30 din TFUE (fost art. 25).

Un prim motiv de revizuire îl reprezintă încălcarea deciziei preliminare pronunţate de CJUE la data de 01.03.2018, în cauza C-76/17, ca urmare a sesizării adresate de Înalta Curte, prin încheierea nr. 3224 din 17 noiembrie 2016. Revizuenta apreciază că instanţa naţională era obligată să respecte toate dispoziţiile din hotărârea preliminară, inclusiv pe cele prin care s-a reţinut că analiza conceptului de acordare a unui beneficiu (avantaj) nu este limitată la o categorie anume de situaţii, avantajele putând îmbrăca forme diverse, în funcţie de natura şi scopul taxei, inclusiv forma acoperirii unor datorii (costuri) acumulate.

Revizuenta a arătat că ceea ce contează, în analiza de faţă, este scopul (destinaţia) veniturilor acumulate din plata taxei, nefiind relevant nici mecanismul naţional conceput pentru perceperea taxei şi nici momentul la care au fost realizate cheltuielile sau investiţia în beneficiul produsului naţional.

Contrar acestor statuări ale CJUE, cu valoare de principiu, instanţa de recurs a reţinut că avantajul creat nu poate consta în stingerea unor datorii acumulate. Or, această chestiune fusese tranşată prin hotărârea preliminară, iar instanţei naţionale îi revenea exclusiv obligaţia de a verifica dacă a existat un astfel de cost ori datorie.

Totodată, revizuenta a susţinut că instanţa de recurs nu a avut în vedere nici împrejurarea că, prin decizia preliminară, CJUE a exclus definitiv chestiunea relevanţei mecanismului sub care se percepe taxa cu efect echivalent.

Prin cel de-al doilea motiv al cererii de revizuire, revizuenta a invocat încălcarea, de către instanţa de recurs, a deciziilor pronunţate de CJUE în cauzele C-206/16 Essent Netwerk Noord şi alţii, C-517/04 Koornstra, C-3943/03 Air Liquide şi C-41/05, cauze la care CJUE a făcut trimitere şi în cuprinsul deciziei preliminare din 01.03.2018.

Nerespectarea deciziilor CJUE este sesizată de revizuentă dintr-o dublă perspectivă: a calificării unei datorii (cost anterior) ca un avantaj către produsul naţional; a relevanţei momentului temporal al acordării avantajului (beneficiului) către produsul naţional comercializat.

În ceea ce priveşte primul aspect, revizuenta a făcut trimitere la considerentele CJUE reţinute în cauza C-206/16 Essent Netwerk Noord şi alţii, prin care s-a reţinut că avantajul de care beneficiază produsul naţional poate îmbrăca şi forma acoperirii unor costuri efectuate anterior perceperii taxei, pentru realizarea unor investiţii cu privire la aceeaşi categorie de produse. În această cauză, CJUE a reţinut că a avut loc o compensare integrală a avantajului acordat produsului naţional, din moment ce sumele percepute în favoarea societăţii desemnate să colecteze taxa au fost utilizate pentru a stinge costurile acumulate pentru realizarea unor investiţii în beneficiul aceleiaşi categorii de produse (piaţa energiei electrice), iar mecanismul creat de stat pentru a colecta taxa reprezintă doar mijlocul prin care statul a înţeles să acorde beneficiul.

În mod similar a decis CJUE şi în cauza C-72/03 Comune di Carrara, care a avut ca obiect o taxă, instituită asupra marmurei extrasă din zonă, cu scopul de a acoperi costurile suportate de municipalitate (cheltuieli cumulate pentru repararea drumurilor din zonă şi alte costuri similare), ca o consecinţă a activităţii specifice industriei marmurei desfăşurate pe teritoriul său.

Apreciază revizuenta că toate aceste dezlegări ale instanţei europene sunt obligatorii pentru instanţa naţională, hotărârile menţionate preexistând la data pronunţării deciziei atacate cu revizuire, iar speţa dedusă judecăţii prezintă elemente de similitudine cu speţele în care s-au pronunţat hotărârile invocate.

Chestiunea relevanţei momentului temporal al acordării avantajului (beneficiului) către produsul naţional comercializat pe piaţa naţională a fost tranşată în jurisprudenţa CJUE, anterior pronunţării deciziei preliminare din 01.03.2018. Instanţa europeană a stabilit că este irelevant momentul la care statul a cheltuit sumele, având relevanţă scopul veniturilor acumulate prin plata taxei.

10. Cererea formulată de revizuenta Societatea Petrotel-B. S.A. Ploieşti, privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Prin cererea depusă la data de 17 aprilie 2019, revizuenta Societatea Petrotel-B. S.A. Ploieşti a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

- în interpretarea art. 30 TFUE şi a jurisprudenţei constante a CJUE, un avantaj de care beneficiază produsul naţional comercializat pe piaţa naţională poate să constea în stingerea unor costuri sau datorii efectuate anterior în beneficiul produsului naţional comercializat pe piaţa naţională?

- în interpretarea dispoziţiilor art. 30 TFUE şi a jurisprudenţei constante a CJUE, împrejurarea că instituirea şi plata taxei impuse asupra produsului naţional a intervenit ulterior avansării costurilor sau constituirii datoriei de care a beneficiat produsul comercializat pe piaţa naţională exclude analiza criteriului compensării şi, pe cale de consecinţă, incidenţa dispoziţiilor art. 30 TFUE?

Sub aspectul admisibilităţii cererii de sesizare a CJUE, revizuenta a susţinut, pe de-o parte, că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 267 din TFUE, iar pe de altă parte, că cererea de sesizare a CJUE poate fi formulată şi în cadrul cererii de revizuire, potrivit considerentelor de la pct. 81, 82 şi 83 din decizia nr. 45/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte temeinicia cererii de sesizare a CJUE, revizuenta a susţinut că instanţa naţională de ultim grad este obligată să sesizeze instanţa europeană, dacă există îndoieli rezonabile cu privire la interpretarea dreptului european, astfel cum s-a reţinut prin considerentele hotărârilor pronunţate de CJUE în cauzele C-379/15, C-136/12, C-6/16 sau în hotărârea din 24 aprilie 2018 - Baydar împotriva Olandei.

Sesizarea CJUE se impune în considerarea poziţiilor antagonice exprimate în privinţa modalităţii de interpretare a normelor comunitare de către Societatea Petrotel-B. S.A. Ploieşti, de către instanţa de recurs şi de către intimatul Ministerul Finanţelor Publice.

În esenţă, revizuenta a susţinut că, în timp ce societatea a considerat că acoperirea unei datorii sau a unui cost anterior cu privire la un anumit produs reprezintă un avantaj pe plan naţional pentru respectivul produs, fiind irelevant momentul temporal la care se concretizează avantajul, instanţa de recurs, fără a se ghida după considerentele obligatorii ale jurisprudenţei CJUE, a apreciat că, pentru a constitui un avantaj, beneficiul trebuie să privească sau să se întoarcă asupra aceloraşi produse petroliere pe care s-a instituit taxa, respectiv pe acelaşi litru de benzină/motorină vândut.

Dintr-o altă perspectivă, intimatul Ministerul Finanţelor Publice a apreciat că, atâta vreme cât sumele provenite din colectarea taxei în discuţie nu s-au întors în piaţa produselor petroliere, nu poate fi susţinută ideea avantajării produselor naţionale. Intimatul consideră că noţiunea de "avantaj" trebuie raportată la modul de utilizare a sumelor, adică la afectarea veniturilor din aceeaşi taxă, care nu se poate concepe decât în situaţia în care acestea se întorc asupra aceloraşi produse, iar prin încetarea activităţii C., ipoteza întoarcerii avantajului nu poate fi realizată.

Totodată, intimatul interpretează într-un sens diferit de revizuentă noţiunea de "cost", considerând că avantajul trebuie să se reflecte în costul produselor petroliere vândute pe care s-a instituit taxa, deşi, susţine revizuenta, avantajul poate fi reprezentat şi de costuri anterioare care au fost realizate în beneficiul pieţei naţionale a produsului.

Prin urmare, revizuenta concluzionează în sensul că nu există o poziţie unitară asupra interpretării conceptelor de drept esenţiale în aplicarea criteriului compensării, respectiv: care este piaţa produsului comercializat pe piaţa naţională; ce înseamnă acordarea unui avantaj (beneficiu) produsului naţional comercializat pe piaţa naţională; dacă un avantaj acordat anterior impunerii şi plăţii taxei este relevant în analiza criteriului compensării. De asemenea, revizuenta a prezentat şi opinia proprie asupra semnificaţiei acestor concepte, pe care o apreciază a fi concordantă cu jurisprudenţa relevantă a CJUE.

11. Apărările formulate în cauză

11.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 11 aprilie 2019, intimatul Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.

Expunând situaţia litigioasă care a condus la formularea prezentei cereri de revizuire, intimatul a apreciat că instanţa de recurs a analizat conformitatea taxei instituite de dispoziţiile O.U.G. nr. 249/2000 cu prevederile dreptul comunitar, în acord cu dezlegările şi indicaţiile CJUE din decizia preliminară pronunţată la 01.03.2018.

A apreciat intimatul că revizuenta confundă situaţia premisă pentru instituirea taxei cu afectarea veniturilor din aceeaşi taxă. Astfel, situaţia premisă pentru instituirea taxei este reprezentată de acoperirea integrală a obligaţiilor de plată aferente fostei C. S.A., sumă care a fot preluată la datoria publică internă, conform O.U.G. nr. 72/1997. Or, CJUE a reţinut că ceea ce interesează în acest caz este afectarea veniturilor din această taxă, respectiv destinaţia sumelor provenite din colectarea taxei şi nu scopul pentru care a fost instituită taxa. Dacă CJUE ar fi stabilit că un "avantaj" poate fi reprezentat şi de o datorie (un cost) anterior, ar fi procedat la calificarea directă a taxei în discuţie şi nu ar fi lăsat în sarcina instanţei naţionale obligaţia de verificare a modului în care veniturile obţinute din taxă avantajează sau nu produsele naţionale comercializate pe piaţa naţională.

În speţă, venitul obţinut din colectarea taxei nu a fost utilizat în scopul susţinerii unor activităţi de care beneficiază în mod special produsele naţionale comercializate pe piaţa naţională. Sumele provenite din colectarea taxei nu s-au întors în piaţa de produse petroliere, astfel încât să se susţină teza avantajării produselor naţionale comercializate pe piaţa naţională.

În soluţionarea recursului declarat de societatea reclamantă, Înalta Curte a aplicat liniile de principiu stabilite prin hotărârea CJUE C-76/17 din 01 martie 2018 şi, implicit, prin hotărârile anterioare ale CJUE la care se face trimitere în această decizie preliminară, iar în raport de situaţia de fapt din speţă, a apreciat compatibilitatea reglementării naţionale contestate cu dreptul primar unional.

Întrucât cererea de revizuire nu aduce niciun element de noutate în raport de problemele dezlegate prin decizia pronunţată de instanţa de recurs, intimatul apreciază că cererea de revizuire nu este admisibilă, revizuenta urmărind reformarea hotărârii atacate şi nu retractarea acesteia.

11.2. Prin concluziile scrise, intitulate "Precizări", depuse la data de 27 mai 2019, intimatul Ministerul Energiei a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, apreciind, în esenţă, că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 267 TFUE.

11.3. Prin concluziile scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 29 august 2019, intimatul Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin raportare la conţinutul întrebărilor preliminare propuse de revizuentă şi la dispoziţiile art. 267 TFUE.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire

Înalta Curte constată că prezenta cale de atac extraordinară este întemeiată pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004, care reglementează un caz de revizuire specific materiei contenciosului administrativ, constând în încălcarea, prin hotărârea definitivă atacată cu revizuire, a priorităţii dreptului comunitar, prevăzut de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Totodată, Înalta Curte reţine că, deşi acest caz de revizuire este prevăzut de legea specială, procedura de soluţionare a cererii este cea stabilită de C. proc. civ., ceea ce presupune examinarea, conform art. 513 alin. (3) C. proc. civ., a condiţiilor de admisibilitate ale revizuirii, prin prisma cerinţelor prevăzute de art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Din această perspectivă, se constată a fi incidente prevederile paragrafelor 72, 73 şi 84 din Decizia nr. 45/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-au stabilit o serie de linii directoare pe care le va urma instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire, în analiza admisibilităţii căii de atac:

"72. În lumina considerentelor precedente este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunţate de CJUE sau dispoziţii de drept unional neinvocate în cauză sau, deşi invocate, netratate de instanţă), se urmăreşte revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorităţii de lucru judecat.

73. Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi această instanţă a analizat-o, partea nu poate critica soluţia pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluţia instanţei care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competenţa instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea.

84. Revine însă instanţei de judecată obligaţia să verifice admisibilitatea revizuirii, raportat la cazul concret dedus judecăţii, orientându-se după reperele menţionate mai sus şi, dacă este cazul, fără să se limiteze la ele, stabilind dacă dispoziţiile de drept european erau sau nu în vigoare la data faptelor relevante în cauză, dacă ele au făcut sau nu obiectul analizei instanţei de judecată ori dacă prin cererea de revizuire se urmăreşte schimbarea cauzei juridice a cererii sub aspectul faptelor relevante pe care s-au întemeiat motivele de nelegalitate."

Aceste considerente sunt similare celor reţinute de CJUE în hotărârea pronunţată la 16 martie 2006, în cauza C - 23/2004 - Rosmarie Kapferer c. Schlank & Schick Gmb H, prin care s-a arătat că:

"dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să reia în discuţie fondul litigiului şi să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri".

În consecinţă, Înalta Curte constată că, în analiza admisibilităţii cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004, trebuie avute în vedere, pe de-o parte, hotărârile pronunţate de CJUE sau dispoziţiile de drept unional pe care revizuenta apreciază că le-a încălcat hotărârea atacată, iar, pe de altă parte, împrejurarea dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost analizată de instanţa de recurs, respectiv dacă problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional a primit o dezlegare în faza procesuală anterioară.

În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este inadmisibilă, din motivele prezentate în susţinerea căii de atac rezultând, cu claritate, că revizuenta urmăreşte să repună în discuţie analiza pe care instanţa de recurs a făcut-o cu privire la deciziile preliminare pronunţate de CJUE în materie (inclusiv a hotărârii pronunţate în cauza C-76/17, ca urmare a sesizării adresate în prezentul litigiu de instanţa naţională), apreciind că modalitatea de interpretare şi aplicare a acestor hotărâri s-a realizat într-o manieră necorespunzătoare. Or, aceste motive de revizuire corespund unor critici de nelegalitate care pot fi formulate doar în calea de atac a recursului, revizuenta urmărind să obţină, pe calea revizuirii, exercitarea unui control de legalitate asupra hotărârii judecătoreşti definitive.

Din considerentele deciziei atacate cu revizuire, rezultă că instanţa de recurs a făcut o analiză coroborată a dispoziţiilor O.U.G. nr. 249/2000 şi ale art. 30 TFUE, pe care le-a aplicat la situaţia de fapt a raportului juridic dedus judecăţii, luând în considerare liniile de principiu stabilite de CJUE prin hotărârea pronunţată în cauza C-76/17 şi, implicit, prin hotărârile anterioare ale CJUE, la care face trimitere această hotărâre preliminară. Aşadar, prin hotărârea atacată, Înalta Curte a dezlegat problematica referitoare la aplicarea principiului priorităţii dreptului unional, iar prin cererea de revizuire nu se invocă niciun element de noutate în această privinţă, fiind formulate doar critici privitoare la modul de interpretare şi aplicare a îndrumărilor din cuprinsul hotărârilor CJUE. Împrejurarea că instanţa de recurs, examinând aspectele statuate în jurisprudenţa CJUE, a ajuns la o concluzie diferită de cea pe care o susţine revizuenta, nu poate constitui temei al unui motiv de revizuire, ci al unui motiv de recurs, subsumat cazului de casare referitor la greşita aplicare a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În concluzie, în acord cu cele reţinute în cuprinsul paragrafului nr. 72 din Decizia nr. 45/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior citat, Înalta Curte apreciază că este inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta Petrotel - B. S.A. Ploieşti, în raport de motivele invocate în susţinerea cererii, care tind la reformarea hotărârii atacate, constituind un veritabil "recurs la recurs", aspect ce contravine naturii juridice a revizuirii, care reprezintă o cale de atac de retractare, iar nu de reformare.

Având a se pronunţa şi asupra cererii de sesizare CJUE, formulată de revizuentă, Înalta Curte constată că, datorită specificului cazului de revizuire invocat, vizând încălcarea priorităţii dreptului Uniunii Europene, precum şi datorită necesităţii stabilirii prioritare a admisibilităţii căii de atac a revizuirii, examinarea cerinţelor de admisibilitate ale cererii de sesizare a CJUE nu poate fi separată de problema admisibilităţii cererii de revizuire.

Deşi, principial, Înalta Curte apreciază că este posibilă formularea unei cereri de sesizare a CJUE chiar şi în cadrul unei cereri de revizuire, în cauza de faţă se impune concluzia inadmisibilităţii acestui demers, având în vedere că întrebările formulate de revizuentă sunt îndreptate spre acelaşi scop urmărit prin cererea de revizuire şi anume reformarea hotărârii definitive atacate. Practic, prin îndrumările solicitate CJUE, revizuenta urmăreşte să sprijine argumentaţia pe care a dezvoltat-o cu privire la greşita interpretare şi aplicare, de către instanţa de recurs, a jurisprudenţei instanţei europene, analizată prin decizia supusă revizuirii, aspect care, aşa cum s-a arătat anterior, face obiectul unui eventual recurs, iar nu a unui caz de revizuire.

Totodată, Înalta Curte apreciază a fi întemeiat argumentul intimatului Ministerul Finanţelor Publice, care a arătat că, din susţinerile revizuentei rezultă că cererea de revizuire a fost formulată cu scopul preconstituirii contextului sesizării CJUE şi folosirii unei eventuale hotărâri preliminare pentru a susţine admisibilitatea căii de atac astfel promovate.

Deşi prin considerentele Deciziei nr. 45/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut că motivul de revizuire vizând încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene poate fi invocat indiferent de momentul pronunţării hotărârilor CJUE, totuşi aceste hotărâri trebuie să preexiste datei formulării cererii de revizuire. Or, această cerinţă nu este îndeplinită în cazul în care cererea de revizuire este formulată tocmai în vederea sesizării CJUE cu întrebări preliminare, astfel încât hotărârea instanţei europene să constituie un motiv de revizuire în sine, apt să conducă la retractarea hotărârii atacate.

Înalta Curte reţine că cererea de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare trebuie să aibă aptitudinea de a lămuri unele aspecte legate de interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, pe care, ulterior, instanţa naţională să le aplice la contextul factual dedus judecăţii. În mod categoric, cererea de sesizare a CJUE nu poate fi folosită ca mijloc probator al motivului de revizuire privitor la încălcarea principiului priorităţii dreptului unional şi nici ca decizie de îndrumare a instanţei naţionale în soluţionarea în concret a cauzei, similară unei hotărâri pronunţate de instanţa de control judiciar.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge cererea formulată de revizuenta Societatea Petrotel - B. S.A. Ploieşti, privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi a dispoziţiilor art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., republicat, va respinge cererea de revizuire formulată de Societatea Petrotel - B. S.A. Ploieşti, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de revizuenta Societatea Petrotel - B. S.A. Ploieşti, privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Respinge cererea de revizuire formulată de Societatea Petrotel - B. S.A. Ploieşti împotriva deciziei nr. 3471 din 22 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2010, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 octombrie 2019.