Presidential decrees on revolutionary combatant titles held non-justiciable as acts concerning parliamentary relations; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 02 octombrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 13 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Administraţia Prezidenţială, reprezentată prin Preşedintele României, consilierul de stat B., Guvernul României, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa:

- să se constate că a fost prejudiciat în calitate de revoluţionar şi beneficiar al Legii nr. 341/2004, prin publicarea în Monitorul Oficial a Decretelor nr. 719/2015, nr. 215/2016, nr. 268/2016 şi nr. 737/2016, emise de Preşedintele României;

- anularea acestor acte administrative, emise cu încălcarea dispoziţiilor art. 94 lit. a) şi art. 100 din Constituţia României, republicată, precum şi a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 3, art. 5 alin. (5) şi art. 92 alin. (5) din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare;

- obligarea emitentului actelor contestate la plata unor daune morale.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 255 din 02 noiembrie 2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

- a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei în ceea ce priveşte primul capăt de cerere din acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist şi a declinat competenţa de soluţionare a acestui capăt de cerere în favoarea Tribunalului Prahova, secţia contencios administrativ fiscal;

- a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii precizate, formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Prezidenţială, reprezentată prin Preşedintele României, consilierul de stat B., Guvernul României şi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, vizând celelalte capete de cerere, pe care le-a respins, ca inadmisibile.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 255 din 02 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe.

Recurentul-reclamant a formulat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate în privinţa sentinţei recurate:

Excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtul Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă, în raport de obiectul acţiunii, astfel cum acesta a fost precizat, respectiv constatarea nulităţii Decretelor emise de Preşedintele României privind conferirea titlului de "Luptător pentru Victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989 - Luptător cu Rol Determinant".

Prevederile art. 26 din Legea nr. 341/2004 instituie o competenţă specială în favoarea secţiei de contencios administrativ a tribunalului numai în privinţa litigiilor legate de aplicarea Legii nr. 341/2004, în care acţiunea este formulată în contradictoriu cu Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, or în speţă, raportat la cadrul procesual şi la pretenţiile concrete deduse judecăţii, nu sunt aplicabile prevederile legale mai sus menţionate, ci dispoziţiile dreptului comun în materie, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât petitul principal are ca obiect anularea unor decrete emise de Preşedintele României.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta Administraţia Prezidenţială, în mod greşit prima instanţă a dispus admiterea acestei excepţii.

Decretele contestate sunt emise de Preşedintele României în temeiul prevederilor art. 94 lit. a) şi art. 100 din Constituţia României, republicată, şi sunt contrasemnate de primul-ministru, potrivit art. 100 alin. (2), contrar dispoziţiilor art. 3 alin. (2), art. 9, art. 5 alin. (3) şi art. 13 din Legea nr. 341/2004, raportat la art. 58-70 din Legea nr. 24/2000, republicată, art. 15 din Legea nr. 202/1998, republicată şi art. V din O.U.G. nr. 95/2014, şi contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (3)-(5), art. 16, art. 61, art. 76-78, art. 80 alin. (2), art. 100 alin. (1) coroborat cu art. 115 din Constituţia României.

Decretele contestate au fost emise în temeiul unor prevederi inexistente în Legea nr. 341/2004 şi reprezintă acte administrative supuse controlului de legalitate, nefiind cuprinse în situaţiile expres prevăzute de art. 126 alin. (6) din Constituţie, a actelor excluse de la un astfel de control (natură juridică stabilită atât de doctrina, cât şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale), fiind incidente dispoziţiile art. 20, art. 24 alin. (5) şi art. 33 din Legea nr. 182/2002, actualizată, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 248 din 12 aprilie 2002.

Excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile invocată de pârâtul Guvernul României, este neîntemeiată, şi urmează a fi respinsă.

Pârâtul Guvernul României a fost introdus în cauză pentru ca hotărârea judecătorească pronunţată în cauză să îşi producă efectele şi în privinţa sa, fiind de interes public respectarea Legii nr. 341/2004, precum şi modificarea acestei legi prin O.U.G. nr. 95/2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 969 din 30.12.2014 şi respectiv publicarea în Monitorul Oficial al României a decretelor contestate, în temeiul unor prevederi inexistente în Legea nr. 341/2004.

Procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 a fost urmată în raport de emitentul Decretelor Preşedintelui României privind conferirea titlului de "Luptător pentru Victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989 - Luptător cu Rol Determinant", iar ceilalţi pârâţi au fost chemaţi în judecată pentru opozabilitatea hotărârii, nefiind obligatorie parcurgerea recursului graţios în raport de aceşti pârâţi.

Pentru aceleaşi argumente, urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată, şi excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile invocată de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimatul-pârât Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale (fost Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice) a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, cu motivarea că nu este emitentul actelor contestate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând apărările formulate în primă instanţă.

4.2. Intimata-pârâtă Administraţia Prezidenţială a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru nemotivarea căii de atac, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în mod corect prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă, întrucât demersul reclamantului intră în sfera finelui de neprimire, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţie şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

4.3. Prin întâmpinările formulate în cauză, intimaţii-pârâţi Guvernul României, Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Pârâţii au susţinut că în mod corect s-a reţinut că reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, adresând-se direct instanţei de judecată cu solicitare de anulare a actelor administrative.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 26 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 02 octombrie 2019, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursurilor, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. În conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, analizând cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă Administraţia Prezidenţială, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este afectat de nulitate dacă "motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

Contrar susţinerilor intimatei-pârâte Administraţia Prezidenţială, din parcurgerea conţinutului cererii de recurs se constată că recurentul-reclamant a indicat, drept temei al căii de atac declarate în cauză, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar criticile de nelegalitate formulate prin cererea de recurs, raportate la sentinţa atacată, se circumscriu motivului de casare invocat, care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, excepţia nulităţii recursului, urmând a analiza criticile de nelegalitate formulate de reclamant din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond, prin care s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a primului petit al cererii deduse judecăţii în favoarea Tribunalului Prahova, secţia contencios administrativ şi fiscal, soluţie criticată de reclamant prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil, calea de atac urmând a fi respinsă ca atare, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Conform art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.", iar potrivit art. 129 din Constituţia României: "Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Înalta Curte reţine că sfera hotărârilor supuse căii de atac a recursului este determinată, cu caracter general, de dispoziţiile art. 483 C. proc. civ.

Din cuprinsul textelor de lege menţionate anterior rezultă că părţile pot uza numai de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevedere o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

În cauză, primul capăt de cerere al acţiunii precizate deduse judecăţii, formulat în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989, a avut ca obiect să se constate faptul că reclamantul a fost prejudiciat în calitate de revoluţionar şi beneficiar al Legii nr. 341/2004, prin publicarea în Monitorul Oficial al României a Decretelor nr. 719/2015, nr. 215/2016 şi nr. 268/2016, emise de Preşedintele României.

În raport de soluţia primei instanţe, care a dispus declinarea competenţei de soluţionare a acestui capăt de cerere, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora: "Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent."

Prin urmare, hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă niciunei căi de atac, recurentul-reclamant neavând deschisă calea de atac împotriva sentinţei atacate în ceea ce priveşte soluţia prin care s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a primului petit al cererii deduse judecăţii, motiv pentru care, recursul declarat de reclamant urmează a fi respins ca inadmisibil.

Referitor la celelalte capete de cerere ale acţiunii precizate, prin care s-a solicitat anularea Decretelor nr. 719/2015, nr. 215/2016, nr. 268/2016 şi nr. 737/2016, emise de Preşedintele României, şi constatarea faptului că prin publicarea acestor decrete se încalcă dispoziţiile Legii nr. 341/2004, instanţa de fond a analizat excepţia inadmisibilităţii acţiunii din două perspective, respectiv, în raport de natura juridică a actelor contestate şi de parcurgerea procedurii prealabile administrative, prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Criticile recurentului-reclamant vizând soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, în raport de natura juridică a actelor contestate şi regimul juridic aplicabil acestora, excepţie invocată de pârâta Administraţia Prezidenţială, sunt neîntemeiate.

Necontestat este faptul că decretele Preşedintelui României sunt acte administrative care, ca regulă generală, pot fi supuse controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ atâta timp cât nu sunt exceptate acestui control.

Se impune a se stabili dacă decretele prezidenţiale atacate de recurentul-reclamant, intră în categoria actelor care privesc raporturile cu Parlamentul, constituind obiectul excepţiei prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

În cauză, prin Decretele nr. 719/2015, nr. 215/2016, nr. 268/2016 şi nr. 737/2016, emise de Preşedintele României, în temeiul prevederilor art. 94 lit. a) şi art. 100 din Constituţia Românei, ale art. 3 alin. (1) lit. b), pct. 3, art. 5 alin. (5) şi art. 92 alin. (5) din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, s-a conferit titlul de "Luptător pentru Victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989 - Luptător cu Rol Determinant" persoanelor indicate în anexa care face parte integrantă din aceste decrete.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 341/2004, decretele menţionate au fost emise în baza propunerilor făcute Preşedintelui României de către

Secretariatul de Stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România, cu avizul Comisiei parlamentare, şi au fost contrasemnate de primul-ministru, conform prevederilor art. 100 alin. (2) din Constituţie.

Înalta Curte împărtăşeşte opinia exprimată de prima instanţă, reţinând că decretele emise de Preşedintele României, contestate de reclamant, intră în categoria actelor administrative care privesc raporturile cu Parlamentul, în sensul art. 126 alin. (6) din Constituţie şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, actele care privesc raporturile cu Parlamentul sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 554/2004 drept "actele emise de o autoritate publică, în realizarea atribuţiilor sale, prevăzute de Constituţie sau de o lege organică, în raporturile de natură politică cu Parlamentul."

Art. 126 alin. (6) din Constituţia României, preluat de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, trebuie coroborat cu principiul consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituţie, conform căruia "Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale".

Prin urmare, în cadrul constituţional actual, actele administrative care privesc raporturile autorităţilor publice cu Parlamentul privesc fie relaţia directă dintre executiv şi legislativ (de exemplu, numirea Guvernului - art. 85 din Constituţie, dizolvarea Parlamentului - art. 89 din Constituţie), fie relaţia indirectă, care le conferă caracterul unor acte administrative complexe, cum este situaţia contrasemnării decretelor Preşedintelui României de către primul-ministru, supus, la rândul său, controlului Parlamentului [art. 100 alin. (2) din Constituţie].

Raţiunea obligaţiei de a se contrasemna aceste decrete de către primul-ministru constă tocmai în exercitarea unui control parlamentar indirect ce ţine de principiul democraţiei constituţionale, instituit de art. 1 alin. (4) din Constituţia României.

În consecinţă, decretele emise de Preşedintele României şi contrasemnate de primul-ministru, contestate în speţă, constituie acte administrative complexe emise ca urmare a raporturilor cu Parlamentul, care nu sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, fiind aplicabile dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţie şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

În acelaşi sens, în doctrină s-a considerat că în cazul decretelor prezidenţiale contrasemnate de primul-ministru, prin contrasemnarea acestora, primul-ministru îşi angajează răspunderea, în primul rând, răspunderea politică în faţa Parlamentului, care va putea exercita asupra acestuia controlul parlamentar, fie pe calea unei interpelări, fie pe calea unei moţiuni.

Astfel, s-a susţinut că în privinţa acestei categorii de decrete prezidenţiale se va exercita un control politic parlamentar, ele fiind exceptate de la controlul instanţei de contencios administrativ, în temeiul art. 126 alin. (6) din Constituţie şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004.

Susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora instanţa de fond, prin soluţia adoptată, a încălcat prevederile constituţionale referitoare la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, nu pot fi primite de către instanţa de control judiciar.

Legea organică, respectiv Legea nr. 554/2004, prin dispoziţiile art. 5, prevede care sunt actele nesupuse controlului instanţei de contencios administrativ şi limitele acestuia, preluând, la alin. (1) lit. a) şi excepţia prevăzută de art. 126 alin. (6) din Constituţia României, şi anume actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul.

Este adevărat, pe de o parte, că accesul liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie, prevede că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, ceea ce nu este însă similar cu exercitarea acestui drept obligatoriu pe calea contenciosului administrativ. Pe de altă parte, identificarea altor remedii posibile excede cadrului sesizării instanţei de contencios administrativ.

De asemenea, se au în vedere şi dispoziţiile art. 5, art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi faptul că instanţa naţională la care se referă art. 13, ar trebui să aibă puterea de a pronunţa o decizie obligatorie care să fie făcută publică. Acest din urmă text din Convenţie, nu are o existenţă independentă, fiind în corelaţie cu celelalte dispoziţii ale acesteia.

În plus, caracterul efectiv al unui remediu în înţelesul art. 13 din Convenţie, nu depinde de certitudinea obţinerii unui decizii favorabile de către recurentul-reclamant.

Deciziile nr. 88/2009, nr. 399/2013 şi nr. 459/2014, pronunţate de Curtea Constituţională, invocate de către recurent, nu au incidenţă în cauză, întrucât au în vedere alte ipoteze decât cea supusă examinării prin cererea dedusă judecăţii.

Celelalte susţineri formulate de recurent, ce vizează fondul cauzei, exced analizei pe care o poate face instanţa de recurs în contextul procedural mai sus enunţat.

Critica recurentului-reclamant vizând soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, excepţie invocată de pârâţii Guvernul României şi Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice (în prezent, Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale), este întemeiată.

Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, în materia contenciosului administrativ declanşarea procedurii judiciare este condiţionată de sesizarea pe cale administrativă a autorităţii publice emitente a actului a cărui anulare se solicită sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, intenţia legiuitorului fiind evident şi aceea de a-l proteja pe cel care se consideră vătămat într-un drept recunoscut de lege, oferindu-i posibilitatea de a evita, eventual, un proces în faţa instanţei de judecată, în cazul în care, în cadrul procedurii prealabile, autoritatea emitentă ar proceda la revocarea propriului act.

Parcurgerea procedurii prealabile reprezintă o condiţie obligatorie, a cărei neîndeplinire afectează însuşi exerciţiul dreptului la acţiune în contencios administrativ.

În speţă, se constată că recurentul-reclamant a urmat procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, în acest sens adresându-se pârâtei Administraţiei Prezidenţiale, în calitate de autoritate emitentă a decretelor a căror anulare o solicită, cu solicitare de revocare a acestora.

Plângerea prealabilă a fost înregistrată la Administraţia Prezidenţială - Cancelaria Ordinelor sub nr. x/18.05.2016, iar răspunsul comunicat a fost unul nefavorabil reclamantului .

Prin urmare, în dezacord cu opinia exprimată de judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că recurentul-reclamant a îndeplinit procedura prealabilă în raport cu emitentul actelor contestate, nefiind obligatorie parcurgerea acestei proceduri administrative în raport cu ceilalţi pârâţi participanţi la proces, pe care reclamantul a înţeles să îi cheme în judecată pentru opozabilitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză.

Soluţia greşită pronunţată de instanţa de fond în privinţa excepţiei neîndeplinirii procedurii prealabile, nu conduce în cauză la reformarea sentinţei recurate, întrucât, aşa cum s-a argumentat anterior prin prezenta decizie, se confirmă soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, în raport de natura juridică a actelor contestate, motiv pentru care, sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii ca inadmisibilă, se impune a fi menţinută pe temeiul admiterii acestei excepţii.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în baza dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 255 din 2 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia de declinare a competenţei.

Respinge, în rest, recursul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 octombrie 2019.