Jurisdictional conflict over labor wage claims: exclusion of administrative salary dispute jurisdiction for enforcement actions against public authorities

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr. x/21.12.2019, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de lângă Curtea de Apel Bucureşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la reîncadrarea şi recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizaţiei brute lunare ce se cuvine personalului auxiliar de specialitate şi conex, prin includerea procentului de 4%, respectiv 8% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+4,5%+10%, rezultând astfel o V.R.S. de 484,18 RON, începând cu 01.12.2015, precum şi repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţite şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, să asigure pârâtului Ministerului Public sumele necesare acestor drepturi salariale.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 873 din 22.05.2019, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

În esenţă, în considerentele sentinţei, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 37 şi art. 60 din Legea nr. 567/2004, coroborat cu art. 6 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, salarizarea personalului auxiliar şi conex din cadrul instanţelor judecătoreşti se stabileşte prin legea specială, în speţă legea salarizării unitare, care stabileşte că gestiunea sistemului de salarizare a personalului din instituţiile şi autorităţile publice se asigură de fiecare ordonator principal de credite.

Conform art. 7 din cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, Curtea de Apel Bucureşti (Secţia de contencios administrativ şi fiscal) este instanţa competentă material să soluţioneze plângerile formulate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale. Dispoziţii similare se regăsesc şi în O.U.G. nr. 83/2004 (art. 11) ca şi în actuala lege a salarizării unitare.

Iar, potrivit art. 7 din cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol (în cazul reclamanţilor fiind incidente dispoziţiile art. 17 din acelaşi capitol), nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, iar împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Tribunalul a mai reţinut şi că, nici formularea unui capăt de cerere privitor la plata unor sume de bani reprezentând diferenţe salariale, a unor actualizări cu rata inflaţiei ori aplicării unor dobânzi legale penalizatoare, nu este de natură a atrage competenţa materială a tribunalului în condiţiile în care aceste capete de cerere sunt accesorii celor principale iar potrivit art. 123 C. proc. civ. în privinţa acestora operează de drept prorogarea de competenţă în favoarea instanţei sesizată cu cererea principală.

2.2. La data de 04.06.2019, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, care prin sentinţa civilă nr. 305 din 26 iunie 2019 a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de lângă Curtea de Apel Bucureşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în favoarea Tribunalului Ilfov, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza Inaltei Curti de Casatie si Justitie, secţia contencios administrativ şi fiscal în vederea solutionarii conflictului negativ de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie Curtea de Apel a reţinut că nu se formulează critici de nelegalitate ale actelor administrative emise de ordonatorul de credite, nu se solicită anularea unor astfel de acte şi nu se critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci doar se solicită obligarea la plata unor drepturi salariale pe care reclamanţii le consideră cuvenite şi neplătite. În condiţiile în care nu se solicită cenzurarea unor acte administrative de stabilire a drepturilor salariale, Curtea a apreciat că nu sunt incidente prevederile speciale ale art. 7 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, ci dispoziţiile dreptului comun în materia dreptului muncii, potrivit cărora competenţa materială în primă instanţă aparţine secţiei specializate în litigii de muncă a tribunalului.

3. Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Înalta Curte constată că obiectul acţiunii urmăreşte obligarea pârâţilor la reîncadrarea şi recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizaţiei brute lunare ce se cuvine personalului auxiliar de specialitate şi conex.

În drept acţiunea reclamanţilor a fost întemeiată pe prevederile Codului muncii considerente pentru care în ceea ce priveşte stabilirea competenţie materiale de soluţionare a unor astfel de cauze, potrivit art. 269 alin. (1) - (3) din Codul muncii în vigoare la momentul introducerii acţiunii:,,(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

(3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi."

Sub aspectul stabilirii competenţei materiale şi teritoriale acest text este completat de Legea dialogului social nr. 62/2011, care potrivit art. 208, "Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal", iar potrivit art. 210 "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Aşadar, dispoziţiile legale citate reglementează competenţa generală, materială dar şi teritorială a instanţelor judecătoreşti în ce priveşte soluţionarea la fond a conflictelor de muncă.

Aceste dispoziţii sunt conforme cu prevederile art. 95 pct. 1 din C. proc. civ. - Legea nr. 134/2010, aplicabil ca drept comun, potrivit cărora:

"Tribunalul judecă în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe."

În privinţa competenţei teritoriale, legislaţia muncii derogă de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că aceasta aparţine nu instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului, ci celei de la domiciliul (sau reşedinţa) reclamantului (după caz, sediul acestuia), sau locul de muncă.

În speţă, având în vedere că reclamanţii sunt specialişti IT în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman sunt incidente în ceea ce priveşte stabilirea competenţei teritoriale dispoziţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 290/2018, prin care s-a constatat că sintagma "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi sintagma "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituţionale.

În concluzie, stabilirea competenţei teritoriale se face în raport de prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. şi interpretările date de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 290/2018 conform cărora în astfel de situaţii competent să soluţioneze cauza este orice tribunal din cadrul razei jurisdicţionale ale unei curţi de apel învecinată. Cum reclamanţii îşi au domiciliul în judeţul Teleorman, Tribunalul Teleorman fiind în raza de jurisdicţie a Curţii de Apel Bucureşti, iar Tribunalul Dâmboviţa este în raza de jurisdicţie a Curţii de Apel Ploieşti, curte învecinată administrativ cu Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte apreciază că prima instanţă sesizată, respectiv Tribunalul Dâmboviţa este competent să soluţioneze cauza.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, MINISTERUL PUBLIC-PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE BUCUREŞTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREŞTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL TELEORMAN şi CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, în favoarea Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2019.