Confiscation of public official assets: Distinction between penal tax evasion liability and civil asset justification

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin ordonanţa nr. 1/2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Comisia de cercetare a Averilor în dosarul x/2011 s-a dispus sesizarea instanţei, respectiv a Curţii de Apel Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea confiscării sumei de 692.492 RON de la persoanele cercetate A. şi B..

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 264 din 10 decembrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis sesizarea înaintată de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj prin Ordonanţa nr. 1/23.11.2017 împotriva persoanelor cercetate A. şi B. în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Integritate, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, a constatat că nu este justificată provenienţa sumei de 692.492 RON şi a dispus confiscarea acestei sume de la persoanele cercetate sus indicate pe care le-a obligat în solidar să plătească în favoarea Statului Român suma de 692.492 RON în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., au formulat recurs reclamanţii A. şi B. solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 în principal casarea în integralitate a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar casarea în integalitate a hotărârii atacate şi rejudecând respingerea ca inadmisibilă a sesizării făcute de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj, respingerea ca nefondată a sesizării făcute de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj, anularea raportului de evaluare nr. x/24.11.2011 al A.N.I.

În motivarea recursului se arată că prin sentinţa civilă nr. 264/2018 Curtea de Apel Alba a admis sesizarea înaintată de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi a constatat "ca nu este justificată provenienţa sumei de 692.492 RON", dispunând totodată confiscarea acestei sume de la persoanele cercetate B. si A..

Pentru a decide in sensul celor de mai sus, instanţa de fond a transpus si validat in integrum doar argumentele cuprinse in Ordonanţa nr. 1/2017 a Comisiei de cercetarea a averilor constituita pe lângă Curtea de Apel Cluj.

Astfel, recurenţii susţin că aparenta motivare a instanţei de fond cuprinsă in paginile 22-25 nu este altceva decât o redare fidela a concluziilor Ordonanţei sus indicate, aspect care in opinia lor echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

In concret, deşi instanţa de fond era obligata la a analiza întreg dosarul care a stat la baza emiterii Ordonanţei nr. 1/2017, in speţă, declaraţiile de martori, înscrisurile depuse constând in documente financiar-contabile, contracte de vanzare-cumparare, antecontracte de vanzare-cumparare, acte adiţionale etc., se limitează doar la a prelua ceea ce a considerat Comisia de cercetarea a averilor că justifică sesizarea instanţei de contencios-administrativ. Or, de reţinut este faptul ca procedura derulată in fata Comisiei de cercetare a averilor este una necontencioasă şi chiar dacă in faţa acesteia au fost administrate probe, interpretarea dată acestora de către Comisie nu este una obligatorie pentru instanţa de contentios administrativ.

Arată recurenţii că o astfel de susţinere are in vedere modalitatea in care legiuitorul a înţeles sa reglementeze art. 17 din Legea 115/1996 " judecarea cauzei se face pornind de la probele în faţa comisiei de cercetare", dar părţile pot solicita, la prima zi de înfăţişare, probe noi, iar Curtea de Apel le poate încuviinţa. Prin urmare, constatările Comisiei de cercetare a averilor pot fi înlăturate dacă ansamblul probator, trecut prin filtrul raţional al propriei evaluări efectuate de judecător, relevă o situaţie de fapt care atrage o încadrare juridică diferită (în acelaşi sens: ICCJ dec. nr. 5898/21.06.2013, www.x.ro).

Însă in mod cu totul stupefiant, Curtea de Apel Alba a înţeles să se limiteze la a-şi însuşi expresis verbis reţinerile Comisiei.

In continuare, precizează recurenţii faptul că au formulat cereri in probaţiune, iar acestea le-au fost şi admise, respectiv înscrisurile ce au constituit dosarul penal nr. x/2014 al Tribunalului Cluj (inclusiv dosarele de urmărire penala) si evident a probelor înscrisurilor depuse la dosarul Comisiei.

Este de ordinul evidenţei, dincolo de faptul că este o obligaţie legală, necesitatea de a administrare a probelor solicitate si încuviinţate in mod efectiv. Aceasta operaţiune presupuse o analiză pertinentă şi detaliată a probaţiunii administrate, însă este lesne de observat din cuprinsul sentinţei atacate că instanţa de fond nu motivează soluţia pronunţată prin prisma probaţiunii administrate.

In acest sens, recurenţii fac precizarea ca atât in fata Comisiei cât şi in dosarul penal au fost audiate aproximativ 100 de persoane despre ale căror depoziţii nu se menţionează nimic. Mai mult, din multitudinea de contracte de vânzare-cumpărare, antecontracte de vânzare-cumpărare, acte adiţionale la acestea, adrese de răspuns ale unor instituţii precum Primăria Floresti, Instituţia Prefectului-Serviciul permise si înmatriculări etc, instanţa de fond nu se opreşte nici măcar asupra unuia dintre acestea, nu are nici măcar o opinie proprie in legătura cu acestea si cu atât mai puţin nu efectuează o analiza a probelor câştigate judecăţii.

Apoi, tot fără nici o justificare întemeiată sau motivata, instanţa de fond îşi însuşeşte concluziile expertizei contabile efectuata in fata Comisiei de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în mod total eronat instanţa de fond acordând putere probatorie absolută probei cu expertiză tehnică efectuată în condiţiile in care, a arătat expres şi rezultă din dosarul comisiei faptul ca această expertiză a fost "comandată" atât prin numirea discreţionară a expertului si stabilirea obiectivelor cât şi prin neluarea în considerare a obiecţiunilor formulate. Mai mult solicitarea recurenţilor a fost aceea de a înlătura acest raport de expertiza exact pentru aceste considerente. Deopotrivă, pentru a preîntâmpina un posibil argument contrar, recurenţii nu au apreciat ca fiind necesară solicitarea efectuării unei noi expertize contabile in condiţiile în care in dosarul penal s-a efectuat o expertiză suficient de lămuritoare, iar din probele administrate atât in dosarul Comisiei cât şi in dosarul penal situaţia privind dobândirea licită a averii a fost dovedită. Or, evident ca instanţa de fond, in virtutea rolului activ, dacă se considera nelămurită sub acest aspect, putea sa dispună efectuarea unui nou raport de expertiza contabila, însă in nici un caz nu era îndrituită sa valideze concluziile unui raport de expertiza viciat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii afirmă că activitatea Comisiei de cercetare a averilor constituita pe lângă Curtea de Apel Cluj nu se putea continua după soluţionarea definitivă a sesizării penale.

Indubitabil, la data pronunţării Ordonanţei nr. 1/2017, o instanţă penală se pronunţase definitiv ca urmare a sesizării făcute chiar de către Comisia de cercetare a averilor, iar statuările acestei nu doar ca impuneau respectul Comisei dar şi obligau la o conduită contrară celei adoptate de Comisie.

În acest sens, recurenţii arată că în cursul cercetării derulate in fata Comisiei de Cercetare a Averilor, prin Ordonanţa nr. 1/04.07.2012, Comisia a hotărât suspendarea lucrărilor si sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj pentru efectuarea de cercetării sub aspectul săvârşirii de către persoanele cercetate a infracţiunilor de fals in declaraţii, faptă prevăzută de art. 28 din Legea 176/2010 raportat la art. 292 vechiul C. pen. şi evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea 241/2005 fapte presupus a fi săvârşite in legătura cu bunurile dobândite in patrimoniu. Urmare a Ordonanţei sus arătate, Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj a dispus reluarea cercetărilor fata de A. (anterior acesta fusese cercetat in calitate de făptuitor sub aspectul săvârşirii aceloraşi infracţiuni de fals in declaraţii, soluţia dispusa iniţial fiind de clasare a dosarului) si a soţiei sale doamna B..

In cauza ce a format obiectul dosarului Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj s-au efectuat cercetări amănunţite asupra averii celor doua persoane cercetate respectiv, s-a verificat provenienţa fiecărui bun mobil sau imobil intrat respectiv ieşit din patrimoniul personal al C. inclusiv imprumuturile pe care aceştia le-au avut fata de persoane fizice sau instituţii bancare, precum si asupra veniturilor periodice realizate din contractele de munca pe care le-au avut pe parcursul anilor 1997-2011 si indemnizaţiile obţinute.

In cursul urmăririi penale s-au administrat si o serie de probe noi, neavute in vedere de către Comisia de cercetare a averilor, respectiv au fost solicitate date referitoare la absolut toate bunurile sau veniturile care au intrat vreodată in patrimoniul recurenţilor. Abia in urma administrării unui vast probatoriu, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj emite la data de 7 aprilie 2014 Rechizitoriul, prin care s-a dispus trimiterea in judecata a inculpaţilor: B. sub aspectul săvârşiri infracţiunilor de fals in declaraţii, fapta prevăzuta si sancţionată de art. 326 C. pen., respectiv art. 28 din Legea 176/2010, fals in declaraţii fapta prevăzuta si pedepsita de art. 326 C. pen., evaziune fiscala, fapta prevăzuta si sancţionată de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) si art. 33 lit. a) din C. pen. din 1968 si a lui A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals in declaraţii fapta prevăzuta si sancţionată de art. 326 C. pen. respectiv art. 28 din Legea 176/2010, complicitate la fals in declaraţii fapta prevăzuta si sancţionată de art. 48 raportat la art. 326 C. pen. si complicitate la evaziune fiscala, fapta prevăzuta si sancţionată de art. 48 raportat la art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) si a art. 33 lit. a) C. pen. 1968.

In esenţa, in Rechizitoriu se retine faptul că in ceea ce priveşte infracţiunile de fals in declaraţiile de avere, C. nu au declarat următoarele sume:

- 70.000 euro reprezentând imprumuturi obţinute in anii 2006-2010 de la martorul D. si E.;

- Sumele incasate in temeiul antecontractelor de vanzare-cumparare in perioada 2007-2009, totalizând suma de 2.593.207 RON:

Referitor la infracţiune de la fals in declaraţii constând in aceea ca in perioada "2007-2011 a declarat notarilor publici date nereale referitor la preţul de vanzare-cumparare ale apartamentelor cu consecinţe juridice constând in prejudicierea bugetului de stat prin plata unor taxe si impozite mai mici", se retine faptul ca in ceea ce priveşte 10 dintre contractele de vânzare cumpărare incheiate de C. cu cumpărătorii (obiect al acestor contracte au fost un număr de 13 apartamente), in contractele de vanzare-cumparare notariale s-a menţionat un pret mai mic decât cel real incasat de C. la momentul incheierii antecontractelor de vanzare-cumparare.

In fapt, diferenţa dintre sumele trecute in contractele de vânzare-cumpărare incheiate in forma autentica si cele din antecontractele de vânzare-cumpărare au fost incasate si au intrat in patrimoniul C. dupa cum s-a reţinut in Rechizitoriu. O parte din sumele incasate la data incheierii contractelor de vânzare cumpărare au fost restituite cumpărătorilor, la solicitarea acestora motivate de intârzierile în predarea unităţilor locative achiziţionate. In acest sens, atât recurenţii cât şi cumpărătorii care s-au regăsit in aceasta situaţie au depus atât in faţa Comisiei cât şi în dosarul penal actele adiţionale incheiate in acest sens, sau extrase de cont bancare din care a rezultat restituirea acestor sume.

Ca o consecinţă a nedeclarării intregii sume cu care au fost vândute in mod real apartamentele, s-a conchis ca C. au prejudiciat bugetul de stat prin aceea ca au plătit impozit pe transferul bunurilor din patrimoniu personal şi taxa pe valoare adăugata într-un cuantum mult mai mic. Fapta acestora se circumscrie laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală, motiv pentru care au fost trimişi in judecată şi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

Cu toate acestea, prin sentinţa penala nr. 271 pronunţata la data de 27.07.2016 in dosarul x/2014 al Tribunalul Cluj, s-a dispus achitarea C. de sub acuza săvârşirii atat a infracţiunilor de fals in declaraţii cat si sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală.

Aşadar, raportat la limitele sesizării Comisiei, absolut toate susţinerile Agenţiei Naţionale de Integritate s-au dovedit a fi nefondate si nesustinute de intreaga probatiune administrata in cadrul unei proceduri contencioase-penale.

Astfel, susţin recurenţii că prin pronunţarea soluţiilor de achitare s-a statuat in mod indubitabil asupra faptului că nu există diferenţe nejustificate între veniturile şi cheltuielile C., context în care Comisia nu era îndrituită la a relua controlul şi cu atât mai puţin să sesizeze instanţa de contencios administrativ si fiscal. In speţă nu se regăseşte nici vreunul din motivele limitativ prevăzute de art. 15 din Legea 115/1996 care ar fi putut să justifice reluarea într-o oarecare măsura şi doar sub aspectele neverificate, a activităţii Comisiei de cercetare.

Suplimentar faţă de cele precizate mai sus, recurenţii apreciază că prin raportul de expertiză extrajudiciară contabilă, efectuat de către expertul F., numit de către Comisie, au fost analizate doar o parte din veniturile si cheltuielile efectuate de C. in perioada verificată. In concret, sursa veniturilor, reţinută de expert o constituie doar contractele de vânzare cumpărare autentificate, or, în condiţiile in care s-a constatat existenţa unor diferenţe intre sumele din antecontractele de vânzare-cumpărare şi contractele autentificate (constituind însăşi motivul sesizării organelor penale), evident că orice concluzie a expertului, bazată doar pe o parte din documentele aflate la dosarul Comisiei, depuse de recurenţi in probatiune şi chiar de către cumpărători, este eronată şi nu corespunde realităţii faptice, cu atât mai puţin nu poate constitui temei ar confiscării.

Faţă de toate aceste considerente, recurenţii solicită casarea sentinţei civile atacate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Astfel cum rezultă din cuprinsul memoriului de exercitare a căii de atac, recurenţii susţin că hotărârea atacată este afectată de motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte primul motiv de casare invocat prin prezenta cerere de recurs, Înalta Curte constată că acesta sancţionează nemotivarea hotărârii judecătoreşti, contradictorialitatea considerentelor acestei hotărâri ori faptul că hotărârea cuprinde numai motive străine de natura pricinii(art. 488 pct. 6 C. proc. civ.)

Recurenţii susţin că în cauză sunt incidente prevederile art. 488 pct. 6 teza I C. proc. civ., şi dezvoltă această critică în sensul că judecătorul fondului a preluat integral constatările Comisiei de cercetare a averilor, fără a proceda la o proprie analiză a propunerii de confiscare a averii şi, de asemenea, cu toate că a încuviinţat probatoriul în cauză, nu a procedat la o analiză efectivă a probatoriului administrat.

Înalta Curte Prima constată că ipoteza vizată de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. trebuie analizată, în concret, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească analiza instanţei pe marginea obiectului cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Întinderea motivării hotărârii judecătoreşti trebuie raportată la circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, obligatoriu fiind, în contextul analizei respectării exigenţelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., ca hotărârea să reflecte aplecarea efectivă a judecătorului asupra aspectelor esenţiale şi determinante ale cauzei.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru soluţionarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observaţiile părţilor sunt într-adevăr "ascultate" adică examinate temeinic de către instanţa sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menţionate în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigenţa motivării hotărârilor judecătoreşti nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuşi ca partea în cauză să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei şi Ruiz Torija contra Spaniei).

În speţa de faţă, hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la starea de fapt rezultată din probatoriul administrat în cauză şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Ca atare, afirmaţia recurenţilor, în sensul că hotărârea judecătorească reia în întregime conţinutul ordonanţei pronunţate de Comisia de cercetare a averilor este nesusţinută, concluzie ce se desprinde din simpla lecturare a sentinţei criticate.

Cât priveşte susţinerea recurenţilor, în sensul că instanţa fondului, deşi a încuviinţat acestora probele propuse, nu a analizat efectiv probatoriul administrat(în special probaţiunea administrată în procesul penal), Înalta Curte constată că nici această critică nu este fondată, cât timp rezultă fără putinţă de tăgadă că judecătorul fondului s-a aplecat efectiv asupra probatoriului administrat în cauză, având în vedere inclusiv lucrările desfăşurate în cauza penală, după cum se va detalia mai jos, cu prilejul dezlegării motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica referitoare la administrarea probei cu expertiza tehnică specialitatea contabilă, dispusă de Comisia de cercetare a averilor, Înalta Curte constată că aceasta nu reprezintă altceva decât reluarea concluziilor scrise depuse în faţa instanţei de fond, nefiind formulată nicio circumstanţiere de natură a încadra această critică într-unul sau mai multe motive de casare, din cele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ..civ.

Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că nimic nu i-a împiedicat pe recurenţi să formuleze, în faţa instanţei de fond, o propunere de administrare a probei cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea contabilă, în măsura în care considerau că expertiza administrată de Comisie a fost nelegal ordonată ori că nu lămureşte starea de fapt dedusă analizei Comisiei de cercetare a averilor şi subsecvent instanţei de judecată.

Astfel, rezultă din economia dosarului faptul că instanţa fondului a acordat cuvântul părţilor cu privire la eventualele cereri de probaţiune, cererea recurenţilor fiind încuviinţată aşa cum a fost formulată, prin încheierea din 11 iunie 2018, neregăsindu-se în cuprinsul acestei încheieri nicio solicitare pe marginea raportului de expertiză întocmit la dispoziţia Comisiei de cercetare a averilor.

De altfel, în cuprinsul încheierii de dezbateri din 19 noiembrie 2018, reprezentantul recurenţilor a precizat că şi-a limitat probaţiunea doar la a se solicita ataşarea dosarului penal nr. x/2014, soluţionat de Tribunalul Cluj, întrucât, atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată, contrar reţinerilor Comisiei de cercetare a averilor din ordonanţa nr. 1/2017, de soluţionare a sesizării şi de sesizare a instanţei de contencios administrativ, s-a verificat modalitatea de dobândire a fiecărui bun mobil sau imobil intrat respectiv ieşit din patrimoniul personal al C. inclusiv împrumuturile pe care aceştia le-au avut faţă de persoane fizice sau instituţii bancare, precum şi asupra veniturilor periodice realizate din contractele de muncă pe care le-au avut pe parcursul anilor 1997-2011 şi indemnizaţiile obţinute.

În fine, tot în cadrul analizei criticilor referitoare la probaţiunea administrată în cauză, Înalta Curte subliniază că omisiunea instanţei fondului de a ordona, din oficiu, administrarea unei dovezi, în lipsa unei obligaţii prevăzute de lege în acest sens, nu poate constitui un motiv de casare din perspectiva prevederilor art. 488 C. proc. civ.

Nefondat este şi cel de al doilea motiv de casare, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nefiind demonstrată de recurenţi ipoteza pronunţării hotărârii cu încălcarea sau greşita aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

În atare context, Înalta Curte constată că recurenţii reclamanţi au criticat sentinţa civilă nr. 264 din 10 decembrie 2018, apreciind, în primul rând, că soluţia primei instanţe reflectă o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 10 indice 4 din Legea nr. 115/1996.

Reluând argumentaţia din faţa instanţei de fond, recurenţii susţin că nu mai putea fi continuată activitatea de cercetare a provenienţei averii după soluţionarea definitivă a cauzei penale în raport de care însăşi Comisia de cercetare a averilor a procedat la suspendarea lucrărilor.

Se constată, din cuprinsul sentinţei civile nr. 264 din 10 decembrie 2018, că instanţa fondului a înlăturat motivat această critică la adresa legalităţii ordonanţei pronunţate de Comisia de cercetare a averilor, Înalta Curte constatând justeţea raţionamentului judecătorului fondului sub acest aspect.

Astfel cum rezultă din economia dosarului, prin Ordonanţa Comisiei nr. 1/2012 au fost sesizate organele de urmărire penală pentru a se efectua cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 28 din Legea nr. 176/2010, raportat la art. 292 C. pen. şi evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. a) din Legea nr. 241/2005.

Prin urmare, obiectul cercetărilor penale nu se suprapunea cu obiectul lucrărilor Comisiei de cercetare a averilor, din moment ce Comisia de cercetare a averilor este învestită, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 115/1996, cu verificarea provenienţei averii persoanelor ce fac parte din sfera de referinţă a legii.

Organele de cercetare penală au fost sesizate în legătură cu nedeclararea unor venituri(infracţiunea de fals în declaraţii) iar o atare nedeclarare s-a apreciat că întruneşte elementele constitutive şi ale infracţiunii de evaziune fiscală respectiv sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, prin nedeclararea constituirii bazei de impunere ce generează astfel de obligaţii.

Ca atare, soluţia definitivă dispusă în cauza penală nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 10 indice 4 alin. (3) din Legea nr. 115/1996, cât timp cercetarea penală nu a avut ca obiect verificarea liceităţii averii dobândite de către recurenţi.

În plus, trebuie subliniat şi faptul că soluţia de achitare a recurenţilor a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.., fiindu-le aplicată, totuşi, sancţiunea administrativă a amenzii, achitarea nefiind dispusă pentru că faptele sesizate nu există.

De aceea, susţinerea recurenţilor, în sensul că activitatea Comisiei de cercetare a averilor nu mai putea continua după achitarea acestora de către instanţa penală nu poate fi primită, cât timp sesizarea dispusă de Comisie nu a fost infirmată, constatându-se existenţa faptelor ce au format obiectul acesteia, dar apreciindu-se de către instanţa penală că faptele inculpaţilor B. şi A. nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni.

Prin urmare, afirmaţia recurenţilor, în sensul că hotărârea atacată în prezenta cauză a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 indice 4 din Legea nr. 115/1996, este lipsită de fundament.

În acelaşi context Înalta Curte subliniază netemeinicia afirmaţiei recurenţilor, în sensul că în cursul procedurii penale au fost examinate toate aspectele esenţiale ale prezentei cauze şi, în urma administrării unui vast probatoriu nu s-a constatat existenţa unei părţi din avere dobândite nejustificat.

Subliniază Înalta Curte că pronunţarea hotărârii în cauza penală putea influenţa soluţia dispusă în cauza de faţă numai în condiţiile prevăzute de art. 28 C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Ca atare, ceea ce se impune instanţei civile este chestiunea definitiv tranşată de instanţa penală cu privire la existenţa faptei şi identitatea persoanei care a săvârşit-o şi nicidecum probatoriul administrat în cauză, care, faţă de prezenta instanţă are caracter extrajudiciar.

Cu toate acestea, din perspectiva statuărilor cuprinse în hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lungu şi alţii împotriva României(Cererea nr. 25129/06), Înalta Curte va analiza dacă procedura penală şi cea derulată în prezenta cauză vizează aceeaşi chestiune determinantă.

Semnificativ relevante sunt considerentele enunţate la punctele 40-47 din Hotărârea anterior menţionată, cu următorul cuprins:

"40. În prezenta cauză, chiar admiţându-se că nu exista nici identitate de părţi, nici identitate de obiect al celor două proceduri interne, Curtea constată că procedura fiscală şi cea penală vizau aceeaşi chestiune determinantă pentru soluţionarea acestora, respectiv încadrarea juridică a aceloraşi operaţiuni de transformare şi de revânzare a anvelopelor (mutatis mutandis, Siegle împotriva României, nr. 23456/04, pct. 36, 16 aprilie 2013).

41. În această privinţă, observă că, în cadrul procedurii contencioase fiscale iniţiate de reclamanţi, prin hotărârea definitivă din 3 iulie 2003, secţia comercială a Curţii de Apel Suceava, după examinarea elementelor de probă propuse şi dezbătute de părţi, a concluzionat că operaţiunile de transformare şi de revânzare a anvelopelor fuseseră legale şi că acestea dădeau dreptul la facilităţi fiscale. În consecinţă, a admis acţiunea formulată de reclamanţi împotriva procesului-verbal prin care li se imputau taxe şi penalităţi pentru operaţiunile respective (a se vedea supra, pct. 13).

42. Cu toate acestea, în cadrul procesului penal declanşate ca urmare a plângerii Direcţiei Generale a Finanţelor Publice formulate împotriva primului reclamant, secţia penală a aceleiaşi curţi de apel, pe baza unei noi expertize, a revenit aspra concluziei respective, apreciind de această dată, prin hotărârea definitivă din 5 decembrie 2005, că aceste operaţiuni erau ilegale şi că pe baza acestora, reclamanţii au beneficiat în mod necuvenit de facilităţi fiscale (a se vedea supra, pct. 25).

43. În această privinţă, Curtea a constatat că opiniile experţilor erau divergente (a se vedea supra, pct. 15). Curtea reaminteşte că, în orice caz, faptul că pot exista mai multe opinii pe marginea unui subiect nu reprezintă un motiv suficient pentru a fi adusă atingere principiului securităţii raporturilor juridice. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperioase impun acest lucru (SC Maşinexportimport Industrial Group S.A. împotriva României, nr. 22687/03, pct. 32, 1 decembrie 2005).

44. Or, în speţă, în prezenta speţă, nici un element de acest tip nu poate justifica un astfel de reviriment.

45. Chiar admiţând că, în cadrul celui de-al doilea proces, secţia penală a curţii de apel s-a axat mai mult pe situaţia reclamanţilor şi că aceasta a urmărit să corecteze pretinsele erori comise de secţia comercială, Curtea consideră că nu ar trebui să le revină reclamanţilor sarcina de a suporta eventualele carenţe ale autorităţilor judiciare (mutatis mutandis, Amurăriţei împotriva României, nr. 4351/02, pct. 36, 23 septembrie 2008).

46. Cu siguranţă, în acest caz nu este vorba despre casarea unei hotărâri judecătoreşti "irevocabile" şi care a dobândit autoritate de lucru judecat (a se compara cu Brumărescu, citată anterior, pct. 62). Însă derularea simultan şi în paralel a două proceduri independente având ca obiect aceleaşi fapte, care a determinat secţia penală a curţii de apel să ajungă la o nouă apreciere a faptelor respective, radical opusă hotărârii anterioare a secţiei comerciale a aceleiaşi curţi de apel, a adus atingere principiului securităţii juridice (mutatis mutandis, Siegle, citată anterior, pct. 38).

47. Prin urmare, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluţionată şi care făcuse obiectul unei hotărâri definitive, şi în absenţa oricărui motiv valabil, curtea de apel a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. Din acest motiv, a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie."

Raportat la cele statuate în cuprinsul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, revine instanţei sarcina de a examina dacă împrejurarea determinantă în prezenta cauză a căpătat o dezlegare definitivă în procesul penal.

Aşa cum rezultă din economia dosarului, împrejurările esenţiale cauzei de faţă nu au făcut obiectul cercetării penale.

Pentru a se statua în sensul existenţei unor diferenţe semnificative nejustificate între averea dobândită pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi veniturile realizate în aceeaşi perioadă(aspect esenţial în pricina de faţă) este necesară evaluarea patrimoniului persoanei cercetate prin raportare la situaţia existentă la data învestirii în funcţia sau demnitatea publică; identificarea eventualelor diferenţe între activele dobândite în cursul exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice şi apoi constatarea eventualelor diferenţe nejustificate, prin raportare la veniturile obţinute în aceeaşi perioadă de referinţă, cu luarea în considerare şi a cheltuielilor aferente aceleiaşi perioade.

Or, este evident că nici organele de cercetare penală şi nici instanţa penală nu au avut ca preocupare evaluarea averii deţinute de recurenţii din prezenta cauză şi a modificărilor intervenite în patrimoniul recurenţilor pe parcursul exercitării funcţiilor deţinute până la data avută în vedere de Comisia de cercetare a averilor, omisiune firească din moment ce o atare chestiune excede obiectului cercetării penale. În acest sens, este de observat faptul că nicăieri în cuprinsul sentinţei penale nr. 271/27 iulie 2016, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Penală, nu sunt abordate elementele mai sus menţionate, respectiv evoluţia patrimoniului recurenţilor în cursul exercitării funcţiilor care atrag incidenţa Legii nr. 176/2010 şi a Legii nr. 115/1996, prin raportare la veniturile realizate, activele deţinute şi cheltuielile suportate în aceeaşi perioadă de referinţă.

Pentru a exemplifica inexistenţa unei identităţi între obiectul cercetării penale pentru lămurirea suspiciunii de săvârşire a infracţiunilor de evaziune fiscală şi fals în declaraţii, pe de o parte şi pe de altă parte, cercetarea averii, în condiţiile Legii nr. 176/2010 şi ale Legii nr. 115/1996, este de menţionat că subiectul activ comun celor două proceduri poate dovedi provenienţa licită a unor bunuri, pe care nu le-a menţionat în declaraţia sa de avere şi nici nu le-a declarat organelor fiscale în vederea stabilirii obligaţiilor fiscale; în acest caz bunurile nedeclarate nu au caracterul de avere nejustificată, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 176/2010, dar subiectul analizat poate răspunde penal pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală şi fals în declaraţii. Pe de altă parte, este posibilă şi situaţia în care subiectul verificat menţionează în cuprinsul declaraţiei de avere bunuri pe care nu le poate justifica, iar aceleaşi bunuri sunt declarate şi organelor fiscale, în vederea stabilirii obligaţiilor fiscale. În acest din urmă caz, inexistenţa faptei ce poate întruni elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii ori evaziune fiscală nu înlătură aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 176/2010 şi ale Legii nr. 115/1996, bunurile astfel dobândite fiind susceptibile de confiscare.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa civilă criticată nu încalcă nici principiile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza anterior menţionată.

Nefiind, aşadar, demonstrată pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 13-18 din Legea nr. 176/2010 şi nici ale Legii nr. 115/1996, Înalta Curte constată că este nefondat şi motivul de casare grefat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., urmând a respinge recursul de faţă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. şi B. împotriva sentinţei nr. 264 din 10 decembrie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2019.