Fiscal litigation: Unlawful suspension of tax appeal pending criminal investigation and violation of right to reasonable time

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 03 mai 2016, pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj, reprezentată prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, a solicitat:

- anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 423 din 30.10.2015, emisă de pârâta ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor;

- obligarea pârâtei ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x din 09.07.2015, emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj, reprezentată prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare;

- obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 215 din 10 octombrie 2016, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj, reprezentată prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 215 din 10 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, reclamanta a susţinut că instanţa de fond nu a verificat temeinic condiţiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, din perspectiva legăturii indisolubile dintre sesizarea penală şi contestaţia fiscală îndreptată împotriva deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală.

Recurenta-reclamantă învederează că sesizarea penală a fost formulată la data de 29.07.2015, iar de la această dată nu s-a efectuat niciun demers de soluţionare a plângerii. Perioada foarte lungă de timp scursă de la momentul suspendării soluţionării contestaţiei administrative încalcă prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la dreptul la un proces echitabil şi dreptul de acces la justiţie, recurenta fiind în imposibilitatea de a solicita unei instanţe de judecată să examineze fondul deciziei de impunere, împrejurări pe care instanţa de fond nu le-a apreciat în mod corect.

O altă critică adusă sentinţei recurate priveşte lipsa unei motivări cu privire la elementele de probă din procedura penală, de natură a influenţa soluţia din procedura fiscală. Prima instanţă nu a indicat faptele care pot fi lămurite doar cu mijloacele de probă administrate în procedura penală şi nici modalitatea în care o eventuală soluţie de clasare sau de condamnare din procedura penală ar putea determina modificarea modului de calcul a obligaţiilor fiscale din procedura fiscală.

Recurenta-reclamantă a apreciat că procedura administrativ fiscală trebuie soluţionată cu prioritate faţă de procedura penală, cu luarea în considerare a hotărârii CJUE pronunţată în cauza C-277/14, potrivit căreia identificarea unui comportament fiscal inadecvat al furnizorilor nu poate genera concluzia participării contribuabilului la un circuit fraudulos din punct de vedere fiscal.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 31.01.2017, intimata-pârâtă ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă a arătat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, coroborate cu dispoziţiile art. 8 şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, soluţia de suspendare a contestaţiei administrative fiind legală.

Intimata-pârâtă a susţinut, în esenţă, că între stabilirea obligaţiilor fiscale cuprinse în Decizia de impunere nr. x din 09.07.2015 şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor ce fac obiectul sesizării penale adresate Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, există o strânsă legătură, de care depinde soluţionarea contestaţiei administrative. Organele de inspecţie fiscală au considerat că scopul operaţiunilor comerciale desfăşurate de recurenta-reclamantă cu diverşi furnizori a fost eludarea plăţii TVA, realitatea acestor tranzacţii putând fi stabilită doar de către organele de cercetare penală, conform procedurii specifice.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 08.02.2017, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj, reprezentată prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă a învederat că, în urma controlului fiscal, s-a constatat că recurenta-reclamantă a adus un prejudiciu bugetului de stat, prin crearea unui circuit fictiv de operaţiuni comerciale, în scopul scăderii valorii TVA, ceea ce a impus sesizarea organelor de urmărire penală, pentru a verifica realitatea tranzacţiilor consemnate în evidenţa contabilă a reclamantei. În acest sens, arată că, în cazul pronunţării unei hotărâri definitive de către instanţa penală, cele statuate sunt opozabile organelor fiscale, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Totodată, intimata-pârâtă apreciază că nu este relevantă perioada de timp scursă de la data formulării sesizării penale, iar susţinerile recurentei-reclamante privitoare la îngrădirea dreptului de acces la justiţie nu sunt întemeiate, aceasta având posibilitatea de a formula o cerere de suspendare a executării actului administrativ fiscal.

În ceea ce priveşte trimiterile recurentei-reclamante la jurisprudenţa CJUE, intimata-pârâtă invocă, la rândul său, hotărârile instanţei europene în cauzele reunite 11C-354/355/03 Optigen Ldt Fulcrum Electronics Ltd şi Bond Hoare Sistem LDT c. Commisioners of Costoms & Excize şi cauzele reunite C 80/11 şi C 142/11.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. este fondat, pentru următoarele considerente:

Criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă privesc chestiunea litigioasă a interpretării şi aplicării, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sub aspectul întrunirii condiţiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x din 09.07.2015.

Conform art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligaţie a organului fiscal de a suspenda soluţionarea contestaţiei administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor de cercetare penală, instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat, poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale, prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprins în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 şi la principiul proporţionalităţii.

Raportând aceste consideraţii de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de reclamantă, precum şi la înscrisurile existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine că părţile nu au contestat îndeplinirea primei cerinţe a textului de lege, organul fiscal competent dispunând sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, la data de 29.07.2015, în vederea verificării tranzacţiilor derulate de reclamantă cu furnizorii săi. Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea celei de-a doua condiţii prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, respectiv existenţa raportului de interdependenţă dintre obligaţiile bugetare stabilite prin decizia de impunere şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor imputate reprezentanţilor societăţii debitoare, legătură de care depinde soluţionarea contestaţiei administrative.

Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod greşit a fi îndeplinită condiţia ca rezultatul sesizării penale să aibă o înrâurire hotărâtoare în soluţionarea contestaţiei administrative, apreciind, aşadar, că organul fiscal se află în imposibilitatea de a soluţiona contestaţia reclamantei, în lipsa concluziilor organelor de cercetare penală.

Fără a face aprecieri cu privire la forţa probantă a înscrisurilor prezentate de recurenta-reclamantă ori cu privire la argumentele de fapt şi de drept invocate în timpul controlului fiscal sau în timpul soluţionării prezentului litigiu, în vederea stabilirii caracterului real al achiziţiilor evidenţiate în contabilitate, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate susţine că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate absolută să se pronunţe asupra contestaţiei administrative formulate de reclamantă, cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni.

Înalta Curte reţine că interpretarea prevederilor din legislaţia naţională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în jurisprudenţa CEDO, cu precădere cu privire la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative şi judiciare.

Raportând susţinerile recurentei-reclamante la aceste garanţii şi principii, Înalta Curte le apreciază a fi întemeiate, reţinând că suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative a avut drept consecinţă amânarea pe o perioadă consistentă de timp (peste 4 ani) a dreptului contribuabil de acces la justiţie. Aceasta în condiţiile în care, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că organele de urmărire penală ar fi întreprins vreun act de cercetare ori ar fi ajuns la o soluţie privind existenţa ori inexistenţa infracţiunilor ce fac obiectul plângerii formulate de organele fiscale.

Or, aceste împrejurări sunt de natură a afecta drepturile şi interesele legitime ale reclamantei, situaţie ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate şi obligarea organului fiscal la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât, Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile suspendării soluţionării contestaţiei administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, impunându-se reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L., va casa sentinţa civilă atacată şi, în rejudecare, va admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, va anula Decizia nr. 423 din 30.10.2015, emisă de pârâta ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi va obliga această pârâtă la soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x din 09.07.2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 215 din 10 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite cererea de chemare în judecată formulată de Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Satu Mare.

Anulează Decizia nr. 423 din 30.10.2015, emisă de pârâta ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi obligă pe această pârâtă la soluţionarea contestaţiei administrative formulate de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. x din 09.07.2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2019.