Jurisdiction of labor vs. administrative courts for judges' salary disputes outside specific administrative review procedures

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 3 mai 2018, sub nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a I-a civilă, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Timiş obligarea pârâţilor la recalcularea indemnizaţiei lunare prin includerea în cuantumul indemnizaţiei brute de încadrare stabilită prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1490/C/24.05.2017 emis de către pârâtul de rang I a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+10%, respectiv cea stabilită prin Decizia nr. 18/RU/05.02.2018 emisă de pârâtul de rang II, a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015. A mai solicitat totodată ca pârâţii să aloce fonduri necesare plăţii diferenţelor salariale.

La data de 18.05.2018 reclamanţii au formulat o cerere de modificare a acţiunii prin care au solicitat obligarea pârâţilor la plata diferenţelor băneşti prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON, majorare aplicabilă din data de 01.12.2015 şi obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin Sentinţa civilă nr. 387/PI pronunţată în data de 6 februarie 2019, Tribunalul Timiş, secţia a I-a civilă a admis excepţia necompetenţei a sa şi a declinat cauza formulată de reclamanţi în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal .

În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că, petitul principal al acţiunii priveşte emiterea în favoarea reclamanţilor, judecători şi personal auxiliar, a unor noi ordine de salarizare prin reîncadrarea salarială a acestora şi că, în cauză competenţa se stabileşte în raport cu petitul principal, potrivit art. 123 din C. proc. civ.

2.2. Prin Sentinţa civilă nr. 262 din 12 iunie 2019 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială a sa, a declinat cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Timiş, secţia a I-a civilă, a constatat ivit conflict negativ de competentă, a suspendat din oficiu judecarea cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă ivit.

Pentru a hotărî astfel, curtea a constatat că disp. art. 7 din capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 nu sunt incidente în cauză, nesolicitându-se anularea unei hotărâri date asupra unei contestaţii emise în urma unei reîncadrări salariale în baza Legii nr. 284/2010, ci se solicită expres recalcularea indemnizaţiilor de încadrare dar şi plata unei diferenţe salariale (în sensul art. 170-171 alin. (1) din Codul muncii.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.

Reclamanţii în calitate de judecători şi personal auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Judecătoriei Sânnicolau Mare, au formulat o cerere de chemare în judecată structurată pe mai multe capete de cerere, pe care ulterior au înţeles să o modifice, însă din modul în care aceştia au înţeles să îşi motiveze în fapt şi în drept pretenţiile deduse judecăţii, rezultă că folosul practic, direct şi imediat pe care îl urmăresc şi, implicit, obiectul principal al acţiunii îl reprezintă obligarea pârâţilor la plata diferenţelor băneşti începând cu data de 01.12.2015 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON.

Conform art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010:

"(1)Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri."

Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Or, în cauză, reclamanţii nu au formulat o astfel de plângere, nu au parcurs procedura contestaţiei împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâtului la plata diferenţei dintre drepturile salariale primite şi cele pretins cuvenite.

Aşadar, dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea -cadru nr. 284/2010 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor.

De asemenea, litigiul de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ, câtă vreme reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că s-au adresat ordonatorilor de credite pârâţi, iar aceştia au respins sau nu au soluţionat eventualele cereri.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicţia muncii, ci să fie soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenţei. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Or, în privinţa litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraţilor, în afara situaţiei circumstanţiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare instanţelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicţia muncii.

Potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."

Înalta Curte apreciază că instanţa competentă material să soluţioneze litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată şi de către reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secţia specializată a Tribunalului Prahova.

Pe cale de consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din Codul muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia a I-a civilă. Potrivit art. 399 alin. (1) din C. proc. civ., împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, iar dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol precizează că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită înseşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal.

În materia contestaţiei la executare, se reţine că, potrivit art. 400 alin. (1) din C. proc. civ., contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispoziţiile art. 373 alin. (2) din acelaşi cod, ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea.

Din dispoziţiile art. 452 şi urm. din C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află sediul sau domiciliul terţului poprit, căruia i se comunică adresa de înfiinţare a popririi conţinând interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din acelaşi cod, poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. împotriva pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Timiş, în favoarea Tribunalului Timiş, secţia a I-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2019.

GGC - OB