Conflict of jurisdiction over labor disputes regarding recalculation of magistrate salaries

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de la data de 16.04.2018 sub nr. x/2018, pe rolul rolul Tribunalului Prahova, secţia I-a civilă, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S., toţi judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, să recalcularea indemnizaţiei lunare prin includerea în cuantumul indemnizaţiei brute de încadrare stabilite prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1490/C/24.05.2017 emis de către pârât (prin care s-a stabilit valoarea de referinţă sectorială de 405 RON) a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+10% şi obligarea pârâtului la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plăţii, diferenţelor băneşti corespunzătoare, rezultate din recalcularea indemnizaţiilor cuvenite potrivit pct. 1, pe 3 ani în urmă în raport cu data introducerii acţiunii, diferenţiat până la 1 decembrie 2015, dar şi pentru viitor, diferenţe în valoare actualizată şi daune moratorii, precum şi dobânda legală, până la data plăţii efective.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 3208 din 05.11.2018, Tribunalul Prahova, secţia I-a civilă a admis excepţia de necompetentă teritorială şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul Muncii coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011 cererile vizând conflictele individuale de muncă se soluţionează de instanţa de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului.

Prin sentinţa civilă nr. 912 din 18.02.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia de necompetentă materială şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 7 din capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 248/2010.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 149 din 15 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţi a a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Curţii de Apel Bucureşti, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, curtea a reţinut că reclamanţii sunt judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, aspect ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 290/2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.

Reclamanţii judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, au formulat o cerere de chemare în judecată structurată pe mai multe capete de cerere, însă din modul în care aceştia au înţeles să îşi motiveze în fapt şi în drept pretenţiile deduse judecăţii, rezultă că folosul practic, direct şi imediat pe care îl urmăresc şi, implicit, obiectul principal al acţiunii îl reprezintă recalcularea indemnizaţiei lunare prin includerea în cuantumul indemnizaţiei brute de încadrare stabilite prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1490/C/24.05.2017 emis de către pârât (prin care s-a stabilit valoarea de referinţă sectorială de 405 RON) a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+10%.

Conform art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010:

"(1)Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri."

Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Or, în cauză, reclamanţii nu au formulat o astfel de plângere, nu au parcurs procedura contestaţiei împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite, ci au solicitat obligarea pârâtului la plata diferenţei dintre drepturile salariale primite şi cele pretins cuvenite.

Aşadar, dispoziţiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea -cadru nr. 284/2010 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraţilor.

De asemenea, litigiul de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ, câtă vreme reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu deduc judecăţii un act administrativ asimilat, în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă că s-au adresat ordonatorilor de credite pârâţi, iar aceştia au respins sau nu au soluţionat eventualele cereri.

Tot prin raportare la obiectul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că nu există alte dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ.

Astfel, ori de câte ori legiuitorul a dorit ca litigiile privind anumite categorii profesionale să nu intre sub jurisdicţia muncii, ci să fie soluţionate de către instanţele de contencios administrativ, a prevăzut-o expres, prin instituirea unor norme speciale de atribuire a competenţei. Spre exemplu, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Or, în privinţa litigiilor vizând drepturile salariale ale magistraţilor, în afara situaţiei circumstanţiate prevăzute la art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare instanţelor de contencios administrativ, astfel că acestea intră sub jurisdicţia muncii.

Potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."

Înalta Curte apreciază că instanţa competentă material să soluţioneze litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ, această calificare fiind dată şi de către reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată depuse la secţia specializată a Tribunalului Prahova.

Pe cale de consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266, art. 269 din Codul muncii, ultimul coroborat cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secţia a I-a civilă. Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, iar dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol precizează că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită înseşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal.

În materia contestaţiei la executare, se reţine că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispoziţiile art. 373 alin. (2) din acelaşi cod, ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea.

Din dispoziţiile art. 452 şi urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află sediul sau domiciliul terţului poprit, căruia i se comunică adresa de înfiinţare a popririi conţinând interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din acelaşi cod, poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S. în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, în favoarea Tribunalului Prahova, secţia a I-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2019.