Orthodox Episcopate Fails to Prove Ownership, Restitution Denial Upheld

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 2 octombrie 2015 sub nr. x/2015 pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei a solicitat anularea Deciziei nr. 3444/24.07.2015 a Comisiei Speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, obligarea Comisiei la emiterea unei decizii de retrocedare a imobilelor situate în localitatea Rontău, com. Sânmartin, jud. Bihor, înscrise în C.F. nr. x Rontău, nr. top. x, 70/3, 70/5, 71/2, 51 şi 52., prin restituire în natură, dacă este posibil, sau acordare de despăgubiri, pentru imobilele a căror restituire în natură nu este posibilă.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 5/CA/2016 - PI pronunţată în data de 18 ianuarie 2016, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România.

3. Recursul formulat în cauză şi motivele de casare invocate

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecând cauza în fond, să se admită acţiunea introductivă astfel cum a formulată şi precizată.

A susţinut că imobilele revendicate, construcţii şi terenuri sunt situate în loc. Rontau, Com. Sânmartin, înscrise în C.F: nr. 103 Rontau, sub nr. top. x, 70/3, 70/5, 71/2, 51 şi 52 au constituit proprietatea tabulară a Preasfinţiei Sale A., Episcopul ortodox român al Aradului, Orăzii Mari, Ienopolei şi Hălmagiului, din perioada 1899 - 1902, şi respectiv B., fundaţie bisericească ortodoxă.

Aceste imobile au fost revendicate de către Episcopia Oradiei în calitate de succesor legal al Preasfinţiei Sale A. şi a B..

Se precizează că, într-adevăr, prevederile Statutului pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române din anul 1949 nu retroactivează, însă vocaţia succesorală a Episcopiei Oradiei exista şi la nivelul anilor 1899 - 1902, fiind reglementată de prevederile articolului 108 al Statutului organic al Bisericii Greco-Orientale Române din Ungaria şi Transilvania, potrivit căruia:

"Episcopul, respectiv arhiepiscopul are drept să facă testament numai despre jumătate din averea sa; eră murind fără testament, toată averea cade ierarhiei. Prin urmare, făcând testament, după retragerea datoriilor şi a speselor de îngropăţiune, legatele lui se vor plăti numai până la jumătatea averei sale."

În perioada 1899 - 1902 până la adoptarea Legii pentru restatonicirea în Ardeal a vechei Episcopii din Oradea-Mare, publicată în Monitorului Oficial nr. 129/14 septembrie 1920, Episcopia Oradiei era organizată şi funcţiona ca şi Consistoriu Eparhial, în subordinea canonică Episcopiei Aradului, Orăzii Mari, Ienopolei şi Hălmagiului, fiind menţionată în mod special în art. 142 al Statutului organic al Bisericii Greco-Orientale Române din Ungaria şi Transilvania:

"Consistoriul din Oradea-mare şi mai departe rămâne în activitate şi are a se acomoda întru toate dispoziţiunile acestui statut organic."

Cu toate acestea, în mod ilegal, prima instanţă nu a luat în considerare şi nu s-a pronunţat, în nici un fel, asupra vocaţiei succesorale a Episcopiei Oradiei, aşa cum este aceasta reglementată de prevederile articolului 108 al Statutului organic al Bisericii Greco-Orientale Române din Ungaria şi Transilvania (1868), aplicabil în speţă. Prima instanţă a analizat cauza doar prin prisma prevederilor Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române din anul 1949, concluzionând, la modul generic că acesta nu era aplicabil în perioada 1898-1903, precum şi că "averea fundaţiunilor... se administrează în limita şi în condiţiunile actelor constitutive şi conform dispoziţiilor prezentului statut", considerând că Episcopia Oradiei "ar fi putut avea cel mult un drept de administrare asupra imobilelor proprietatea fundaţiei...".

În fapt şi drept, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, art. 488, alin. (1), pct. 8. din C. proc. civ., Episcopia Oradiei fiind beneficiara unui veritabil drept de proprietate (nu doar de administrare), născut din vocaţia succesorală a Episcopiei Oradiei, atât faţă de Preasfinţia Sa A., cât şi faţă de B..

Pentru toate aceste considerente, a apreciat acţiunea ca fiind legală şi temeinică, solicitând admiterea recursului.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata- pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate de părţi, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din actele şi lucrările dosarul rezultă că, în cauză, cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 a fost depusă de către Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei.

Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România analizând documentaţia prezentată, prin Decizia nr. 3444/24.07.2015 s-a pronunţat motivat asupra acestei cereri, respingând-o pe considerentul că solicitanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului.

Din documentaţia existentă la dosarul de fond rezultă următoarea succesiune de proprietari ai imobilului în discuţie, înscris în CF nr. x Rontău:

- sub nr. top. x şi y, astfel: C., cu titlu de drept de cumpărare, conform încheierii de carte funciară nr. x/18.05.1894 (poz. B1) apoi A., în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 29 decembrie 1898, intabulat la data de 31 decembrie 1898, (poz. B3), "indescifrabil/Peter" în data de 5 aprilie 1902, în baza Deciziei de predare a moştenirii a Judecătoriei Regale de Plasă din Oradea, a actului notarial înregistrat la data de 11 martie 1901, sub nr. x, respectiv conform contractului de schimb legal aprobat de autoritatea oficială din data de 1 august 1899.

- nr. top x,, astfel: C., cu titlu de drept de cumpărare, potrivit cărţii funciare nr. x a localităţii Rontău (poz. B1), apoi din data de 18 august 1898 episcopul A., domiciliat în Oradea şi 15 octombrie 1903, în baza deciziei de predare a moştenirii a Judecătoriei Regale din Arad, s-a intabulat dreptul de proprietate, cu titlu de succesiune, în favoarea B..

Înalta Curte constată că instanţa de fond, având în vedere înscrierile din cartea funciară, în mod corect a reţinut că Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei nu face dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor identificate cu nr. top. x, 52, acestea având un proprietar privat.

În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că proprietar tabular al imobilului înscris în CF x Rontău, nr. top x era B., iar bunurile erau doar gestionate de Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, în limita şi în condiţiunile actelor constitutive şi conform dispoziţiunilor Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.

În acest context instanţa de fond în mod corect a reţinut că recurenta-reclamantă Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei este doar administrator al părţii din respectivul imobil şi nu deţine calitatea de proprietar.

Mandatul primit de la B. (entitate juridică distinctă, cu personalitate juridică proprie) nu determină transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate prin cererea de retrocedare.

De asemenea, normele canonice, prevăzute de articolul 108 al Statutului organic al Bisericii Greco-Orientale Române din Ungaria şi Transilvania (1868), invocate nu justifică susţinerea recurentei-reclamante conform căreia are calitatea de continuator în drepturi al B., aceasta deoarece gestionarul unui bun nu este continuatorul în drepturi al proprietarului imobilului solicitat.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a dovedit că deţinea, anterior preluării lui de către stat, un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat înregistrat în cartea funciară sub nr. x Rontău, sub nr. top. x, deoarece la acel moment proprietar tabular asupra acestora era B. şi persoane fizice, iar nu reclamanta.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A ORADIEI împotriva Sentinţei nr. 5/CA/2016 - PI din 18 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2019.

GGC - OB