Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 3965/2019 AI generated

Tribunal Mureș rules competent in salary dispute for court support staff over Ministry of Justice.

Case Number Decizia nr. 3965/2019
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice resolved a negative jurisdiction conflict by ruling that the Tribunal Mureș is the competent court to hear the case, favoring the plaintiffs (court support staff) and against the defendants (Ministry of Justice and two courts). The plaintiffs sought back-pay of salary differences and damages for alleged underpayment, claiming entitlement to a higher sectoral reference value plus 10% from December 2015. The court held that the action was a labor dispute, not an administrative one, because it did not challenge an administrative act but sought payment of salary arrears, thus applying the Labour Code and Law No. 62/2011, with first-instance competence in the tribunal. It also applied Article 127 of the Code of Civil Procedure, which mandates that claims by judicial personnel be filed with a court of equal rank in a neighboring appellate circuit to ensure impartiality, a rule extended to support staff and, following constitutional interpretation, applicable here.

Legislator headnote

AI generated

art. 127 C. proc. civ, art. 133 pct. 2 C. proc. civ, art. 135 C. proc. civ, art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014, art. 208 din Legea nr. 62/2011, art. 10 din C. civ; Tribunal Mureș rules competent in salary dispute for court support staff over Ministry of Justice: The plaintiffs sought back-pay of salary differences and damages for alleged underpayment, claiming entitlement to a higher sectoral reference value plus 10% from December 2015. The court held that the action was a labor dispute, not an administrative one, because it did not challenge an administrative act but sought payment of salary arrears, thus applying the Labour Code and Law No. 62/2011, with first-instance competence in the tribunal. It also applied Article 127 of the Code of Civil Procedure, which mandates that claims by judicial personnel be filed with a court of equal rank in a neighboring appellate circuit to ensure impartiality, a rule extended to support staff and, following constitutional interpretation, applicable here.

Keywords

AI generated
action by staff judicial impartiality labour dispute civil dispute conflict of jurisdiction equal pay

Cited Legislation

AI generated
art. 127 C. proc. civ
Dubla semnificaţie a normei cuprinsă în dispoziţiile art. 127 C. proc. civ.
art. 133 pct. 2 C. proc. civ
Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin.
art. 135 C. proc. civ
Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, pentru următoarele considerente:
art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014
Potrivit art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice:
art. 208 din Legea nr. 62/2011
Deci, acţiunea are ca obiect plata unor diferenţe salariale (iar nu o acţiune în anulare sau în obligare la emiterea unui ordin de salarizare), fiind astfel incidente dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art.
art. 10 din C. civ
266 din Codul muncii), care este de strictă interpretare, şi nu poate fi extinsă prin analogie (art. 10 din C. civ.).
art. 10 din Legea nr. 554/2004
Este de constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003
Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi- în speţă, se încadrează în materia conflictelor de muncă, competenţa materială revenind în primă instanţă Tribunalului, în baza art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii şi art.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 127 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.

Stabilește competența teritorială a Tribunalului Mureș, fiind aplicabilă în cazul reclamanților (personal conex de la Tribunalul Suceava) și justifică sesizarea unei instanțe de același grad din circumscripția unei curți de apel învecinate.

Art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

Constituie temeiul legal pentru pronunțarea regulatorului de competență de către Înalta Curte în soluționarea conflictului negativ.

Art. 269 din Codul Muncii

Stabilește competența instanțelor judecătorești pentru soluționarea conflictelor de muncă, încadrând litigiul în materia dreptului muncii.

Art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011

Stabilește că tribunalul este instanța competentă în primă instanță pentru soluționarea conflictelor individuale de muncă, sprijinind determinarea competenței materiale.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 13 septembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă, la data de 24 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantele A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L. au chemat în judecată pe pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI Bucureşti, CURTEA DE APEL SUCEAVA şi TRIBUNALUL SUCEAVA, solicitând instanţei să dispună: obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului creat ca urmare a necalculării salariilor reclamantelor prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, plus 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015, respectiv, la plata diferenţelor salariale rezultând dintre venitul pe care ar fi fost îndreptăţite să-l obţină, corespunzător fiecărei funcţii, grad profesional, gradaţie, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON plus 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015 şi venitul efectiv plătit, pe ultimii 3 ani, sau, în subsidiar, începând cu data de 9 aprilie 2015, conform Legii nr. 71/2015, plus 10% începând cu data de 1 decembrie 2015 conform art. 4 din Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015, şi până la data de 01 octombrie 2016, sume care să fie actualizate cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume, de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată, până la data plăţii lor efective.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1). Prin sentinţa civilă nr. 380/2018 din 26 aprilie 2018, Tribunalul Mureş, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş şi a declinat, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, competenţa soluţionării acţiunii civile formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Bucureşti, Curtea de Apel Suceava şi Tribunalul Suceava.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Mureş a apreciat că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, întrucât, aceste prevederi sunt speciale în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiţie, dispoziţii potrivit cărora, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea, iar contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile (alin. (1).

Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri, iar hotărârile pronunţate sunt irevocabile (alin. (2).

2.2). La data de 10 ianuarie 2019, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, iar prin sentinţa civilă nr. 55 din 05 martie 2019, a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal; a declinat competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Bucureşti, Curtea de Apel Suceava şi Tribunalul Suceava, în favoarea Tribunalului Mureş, secţia Civilă; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă; a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul.

Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, în cauză, reclamanţii nu contestă un răspuns al Curţii de Apel Suceava, emis în urma soluţionării unei contestaţii administrative şi, prin urmare a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materie, respectiv art. 95 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 567/2004 şi art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit art. 127 C. proc. civ.: "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. (...). (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".

Având în vedere aceste texte de lege, instanţa a apreciat că, în determinarea competenţei materiale, urmează să se ţină seama de locul de muncă al reclamantelor, care este situat în circumscripţia Tribunalului Suceava, iar Tribunalul Mureş se află în circumscripţia unei curţi de apel învecinate cu aceea în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea reclamantele, motiv pentru care, a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia I civilă şi a constatat ivit, conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., conflictul negativ de competenţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Tribunalul Mureş şi Curtea de Apel Bucureşti - s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Competenţa materială, privită sub aspectul ei funcţional, stabileşte ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanţe- judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - care desfăşoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competenţa materială determină, în funcţie de obiectul, natura şi valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluţionate numai de anumite categorii de instanţe.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, respectiv delimitarea competenţei între instanţe de acelaşi grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv şi norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

Din actele şi lucrările dosarului, rezultă că, prin acţiunea formulată, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Suceava şi Tribunalul Suceava, să se dispună:

- obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului creat ca urmare a necalculării salariilor reclamanţilor prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON plus 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015, respectiv, la plata diferenţelor salariale rezultând dintre venitul pe care ar fi fost îndreptăţiţi să-l obţină, corespunzător fiecărei funcţii, grad profesional, gradaţie prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON plus 10%, începând cu data de 1 decembrie 2015 şi venitul efectiv plătit, pe ultimii 3 ani, sau, în subsidiar, începând cu data de 9 aprilie 2015, conform Legii nr. 71/2015, plus 10% începând cu data de 1 decembrie 2015, conform art. 4 din Legea nr. 293 din 25 noiembrie 2015, şi până la data de 01 octombrie 2016, sume care să fie actualizate cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective;

- obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume, de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată, până la data plăţii lor efective.

Potrivit art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice:

"(1) Soluţionarea contestaţiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizaţiilor lunare de încadrare şi a soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competenţa ordonatorilor de credite.

(2) Contestaţia poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoştinţă a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite.

(3) Ordonatorii de credite soluţionează contestaţiile în termen de 30 de zile.

(4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluţionării contestaţiei."

În cauza de faţă, reclamanţii nu contestă actul administrativ de stabilire a indemnizaţiilor lunare de încadrare (caz în care ar fi fost obligatorie parcurgerea procedurii prealabile), ci solicită acordarea retroactivă a unor drepturi nerecunoscute.

Deci, acţiunea are ca obiect plata unor diferenţe salariale (iar nu o acţiune în anulare sau în obligare la emiterea unui ordin de salarizare), fiind astfel incidente dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii.

Prin acţiune nu se contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale şi vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispoziţiile Legii nr. 284/2010, spre a fi atrasă în cauză competenţa instanţei, prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei) al Anexei VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie"- la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Dimpotrivă, prin acţiune se solicită sancţionarea plăţii parţiale a salariului avut şi cuvenit pentru munca prestată.

Art. 7 din capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 instituie o competenţă materială de excepţie (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 266 din Codul muncii), care este de strictă interpretare, şi nu poate fi extinsă prin analogie (art. 10 din C. civ.).

Ca atare, este de remarcat că acest text legal nu este incident în cauză, nesolicitându-se anularea unei hotărâri date asupra unei contestaţii emise în urma unei reîncadrări salariale în baza Legii nr. 284/2010, ci se solicită expres plata unei diferenţe salariale (în cuantum de 18%), în sensul art. 170 - 171 alin. (1) din Codul muncii.

În ceea ce priveşte litigiile privind drepturile salariale ale magistraţilor şi personalului auxiliar, în afara situaţiei circumstanţiate, prevăzute la art. 7 din Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv de art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competenţa de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ, astfel că litigiile în discuţie urmează a intra sub jurisdicţia muncii, care este o jurisdicţie de plină competenţă.

Este de constatat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din acest act normativ, contenciosul administrativ este definit drept "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

De asemenea, conform art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, "persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut Ia art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii prin daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Prin raportare la aceste dispoziţii legale, este de reţinut că obiectul acţiunii judiciare în contencios administrativ este reprezentat fie de actul administrativ tipic, fie de actul administrativ asimilat, acesta din urmă în una dintre cele două ipoteze prevăzute de legiuitor: refuzul nejustificat de soluţionare a cererii, respectiv nesoluţionarea în termen a cererii.

Or, în cauza de faţă, reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiţiei de stabilire a drepturilor salariale) şi nici nu au dedus judecăţii un act administrativ asimilat şi, în aceste condiţii, litigiului de faţă nu are natura unuia de contencios administrativ.

Faţă de cele ce preced, instanţa competentă material a soluţiona litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

Pe cale de consecinţă, devin aplicabile prevederile Codului muncii, şi anume:

Art. 1:

"(1) Prezentul cod reglementează domeniul raporturilor de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum şi jurisdicţia muncii. (2) Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."

Art. 231:

"Prin conflicte de muncă se înţelege conflictele dintre salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă."

Art. 278 alin. (2):

"Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective."

Art. 266:

"Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."

Art. 269:

"Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii."

Acest ultim articol se coroborează cu art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit căruia "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi- în speţă, se încadrează în materia conflictelor de muncă, competenţa materială revenind în primă instanţă Tribunalului, în baza art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, a dialogului social.

Totodată, calitatea reclamanţilor de personal de specialitate şi conex în justiţie, sub aspectul competenţei teritoriale, atrage incidenţa dispoziţiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor."

Din această perspectivă, în ceea ce priveşte competenţa reglementată prin dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acestea au o dublă semnificaţie: pe de o parte, instituie un caz de necompetenţă teritorială a instanţei la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul/procurorul/grefierul, care are calitate de reclamant al unei pricini şi, pe de altă parte, prevede o prorogare legală de competenţă teritorială în favoarea uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul/procurorul/grefierul reclamant, calitate pe care acesta trebuie să o întrunească la momentul sesizării instanţei.

Cum reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, rezultă că norma analizată instituie şi o competenţă teritorială facultativă, ceea ce corespunde denumirii marginale a textului. Această alegere a uneia dintre instanţele competente dintre cele prevăzute de art. 127 alin. (1) C. proc. civ., trebuie exercitată de reclamantul judecător/procuror/grefier, la data sesizării instanţei. Dubla semnificaţie a normei cuprinsă în dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. determină şi calificarea distinctă a excepţiilor procesuale prin care nerespectarea acesteia poate fi sancţionată.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte apreciază că se impune a se preciza că în valenţa sa de normă de necompetenţă absolută, art. 127 alin. (1) C. proc. civ. are ca raţiune exigenţele unei proceduri echitabile, şi anume, ca la judecarea unei pricini în care un judecător/procuror/grefier are calitatea de reclamant să nu existe niciun element de natură a putea altera garanţiile de imparţialitate ce trebuie să însoţească orice procedură judiciară, ori de a crea vreo aparenţă de soluţionare părtinitoare a cauzei.

În acest sens, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, a reţinut că "(...) pentru ipoteza în care un judecător este parte într-un proces, C. proc. civ. reglementează situaţia particulară a acestor cauze şi pune la dispoziţia acestuia o normă procedurală alternativă, dând posibilitatea reclamantului judecător de a alege între instanţe deopotrivă competente. Astfel, norma cuprinsă în art. 127 alin. (1) C. proc. civ., (...), este un mijloc procedural care urmăreşte înlăturarea oricărei suspiciuni de soluţionare părtinitoare a cauzei datorate calităţii părţii. De asemenea, dispoziţia legală menţionată la alin. (2) reglementează şi situaţia pârâtului judecător. Astfel, în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Art. 127 C. proc. civ. apare astfel ca fiind alternativa la instituţia strămutării, în ipoteza aplicării sale nemaifiind necesară sesizarea curţii de apel sau a instanţei supreme, după caz, pentru a se pronunţa asupra cererii de strămutare a procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorilor din cauza calităţii părţilor.

Înalta Curte apreciază că în interpretarea restrictivă a art. 127 alin. (1) C. proc. civ. este relevant paragraful 24 din considerentele deciziei Curţii Constituţionale sus- enunţate, în cuprinsul căruia se reţine că "... prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. circumscriu obligaţia reclamantului judecător de a introduce cererea la o instanţă de acelaşi grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate ...".

Prin urmare, pentru o cerere în care un judecător/procuror/grefier are calitatea de reclamant, cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, este obligatorie sesizarea unei alte instanţe judecătoreşti de acelaşi grad aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate în a cărui circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, având alegerea între oricare dintre instanţele de acelaşi grad prevăzute anterior.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că, în cauza în care s-a ivit conflictul negativ de competenţă, reclamanţii au calitatea de personal auxiliar de specialitate la Tribunalul Suceava, la data înregistrării acţiunii. Ca atare, aveau opţiunea conferită de dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., ce prevăd o prorogare legală de competenţă teritorială în favoarea uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., care se aplică corespunzător şi grefierilor, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, interzic sesizarea instanţei competente, a locului unde îşi desfăşoară activitatea- în speţă, Tribunalul Suceava, aceste dispoziţii fiind norme care reglementează o necompetenţă teritorială absolută în ceea ce priveşte instanţa în care îşi desfăşoară efectiv activitatea judecătorul/procurorul/grefierul (Decizia nr. 7 din 16 mai 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii).

Dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi avute în vedere în speţă, raportând calitatea de personal conex a reclamanţilor la cele statuate prin decizia nr. 7/2016, publicată în M.Of. nr. 461 din 22 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în sensul că "art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. trebuie interpretat, sub aspectul noţiunii de grefier, în sensul că este aplicabil şi în cazul reclamanţilor care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti."

Astfel, raportând raţionamentul instanţei supreme mai sus evocat la prevederile art. 3 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, prevederi menţionate expres în considerentul nr. 77 al deciziei antereferite şi care dispun în sensul că "sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea funcţiile de agent procedural, aprod şi şofer", Înalta Curte impune concluzia că personalului conex celui auxiliar de specialitate îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. pentru identitate de raţiune, respectiv, pentru asigurarea dreptului de acces la un proces echitabil şi la o instanţă imparţială, drept asupra căruia ar putea exista suspiciuni în condiţiile în care o instanţă s-ar pronunţa asupra cauzei în care ea însăşi ar avea, aşa cum este cazul în speţă, calitatea de pârât.

Se constată, astfel că, pentru o cerere în care un judecător/procuror/grefier/personal auxiliar sau personal conex are calitatea de reclamant, cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, este obligatorie sesizarea unei alte instanţe judecătoreşti de acelaşi grad, aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, având alegerea între oricare dintre instanţele de acelaşi grad prevăzute anterior.

Dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. edictate de legiuitor în scopul asigurării unor garanţii de imparţialitate obiectivă, sunt norme speciale, derogatorii, atât de la dreptul comun în materia strămutării, cât şi de la normele de competenţă teritorială, indiferent dacă acestea sunt de ordine publică ori de ordine privată, chiar dacă acestea ar fi cuprinse în C. proc. civ. sau în legi speciale.

În plus, sub aspectul competenţei teritoriale, incidenţa dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ. este atrasă, o dată în plus, şi faţă de calitatea de pârâţi a Tribunalului Suceava şi a Curţii de Apel Suceava, în limitele în care a fost stabilită conformitatea acestei norme legale cu legea fundamentală a ţării.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 638/23. VII.2018, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. este constituţională în măsura în care priveşte şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă sau pârâtă.

Curtea a constatat că, de principiu, competenţa facultativă este o expresie a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi ale art. 124, însă, prin limitarea sferei sale de aplicare la instanţa la care îşi desfăşoară efectiv activitatea reclamantul, nu este aptă să acopere în mod complet toate situaţiile care pot, în mod rezonabil, apărea în cursul unei judecăţi. De aceea, dispoziţia legală criticată nu îşi atinge scopul pentru care a fost edictată, justiţiabilii fiind nevoiţi să recurgă, în diferite momente ale parcursului cauzei lor, la mijloace procedurale alternative în vederea asigurării egalităţii armelor în soluţionarea cauzei lor în mod echitabil.

Instanţa de contencios constituţional a reţinut că dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. sunt neconstituţionale, încălcând principiul imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, prin limitarea pe care o operează în interpretarea restrictivă a sintagmei "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul lor.

Instanţa supremă apreciază că aceste dispoziţii legale, astfel cum au fost cenzurate de instanţa de contencios constituţional, sunt pe deplin aplicabile şi persoanelor care fac parte din personalul conex şi contractual al instanţelor, în primul rând în considerarea inexistenţei vreunei norme legale care să le excludă de la aplicare, existând o raţiune unică pentru un tratament unitar în ce priveşte toţi angajaţii uneia şi aceleiaşi instanţe.

Din această perspectivă, se poate aprecia că noţiunea de "grefier" din textul art. 127 alin. (3) C. proc. civ. trebuie interpretată în sens larg, o asemenea interpretare extensive fiind în acord cu spiritul considerentelor deciziei nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale şi fiind în măsură să răspundă efectiv dezideratului unei justiţii imparţiale.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport cu cele statuate prin evocata decizie a Curţii Constituţionale, dacă un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier (lato sensu) are calitatea de reclamant, el trebuie să sesizeze una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, jurisdicţia învecinată celei în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea reclamanţii fiind un argument menit să asigure şi dezideratul de imparţialitate a justiţiei.

Temeiul legal al soluţiei

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 127 alin. (1) şi alin. (3), prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din Codul Muncii şi art. 208 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, Înalta Curte urmează a stabili competenţa materială de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Mureş.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L. şi pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Suceava şi Tribunalul Suceava, în favoarea Tribunalului Mureş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 septembrie 2019.