Guarantee Fund's appeal rejected; silence on compensation request deemed unjustified, decision ordered.

Şedinţa publică din data de 12 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27.10.2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire înregistrată la data de 25.05.2016.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 99 din 3 martie 2017, instanţa a admis acţiunea şi a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze cererea de despăgubire înregistrată de reclamanţi la pârât în data de 25.05.2016.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii, ca inadmisibilă sau, pe fond, ca neîntemeiată.

A apreciat recurentul-pârât că sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci motive străine de natura cauzei, fiind incident pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de fond a fost învestită să soluţioneze cererea reclamanţilor prin care solicitau obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire.

Cauza nu a avut ca obiect anularea/contestarea unei decizii de respingere totală sau parţială emise în baza dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (mai ales că nu există, în prezent, o astfel de decizie) a sumelor pretinse de reclamanţi, ci obiectul cauzei, de care instanţa era ţinută în virtutea principiului disponibilităţii, consacrat de art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., era obligarea FGA la eliberarea unui răspuns la cererile reclamanţilor dar care vizau plata unor anumite sume de bani.

De asemenea, dacă reclamanţii aveau în vedere numai obligarea sa la emiterea şi comunicarea unui răspuns nu ar mai fi dezvoltat în cererea de chemare în judecată şi motivele de fapt din care să rezulte susţinerea sumei de bani solicitate prin cererea de plată.

Cum instanţa de fond nu avea temei legal pentru a-l obliga la emiterea unui răspuns prin care să fie obligat la plata unor anumite sume de bani, l-a obligat să soluţioneze cererea de despăgubire înregistrată de reclamanţi la 25.05.2016.

Legea nr. 213/2015 constituie norma juridică care reglementează materia cererii de plată a indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorie încheiate, legiuitorul neprevăzând un termen legal pentru soluţionarea cererilor de plată.

Nu se poate reţine în sarcina sa o culpă sau intenţia de a nu soluţiona cererea de plată, Legea nr. 213/2015 nu se completează cu Legea nr. 554/2004 a Contenciosului administrativ în ceea ce priveşte termenul de soluţionare a cererilor de plată, respectiv 30 de zile de la depunerea acestora.

A concluzionat recurentul-pârât că acţiunea formulată de reclamanţi nu este o acţiune în contencios administrativ, ci este o acţiune de drept comun, dat fiind faptul că au solicitat instanţei să se pronunţe cu privire la emiterea unui răspuns prin care să oblige FGA la plata unei anumite sume.

3. Apărările intimaţilor-reclamanţi

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia tardivităţii, în cazul în care recursul nu ar fi fost depus cu respectarea termenului prevăzut de lege, şi excepţia nulităţii recursului, apreciind că motivele invocate de recurent nu se pot încadra în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4. Decizia instanţei de recurs

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

4.1. Verificând criticile aduse sentinţei recurate din perspectiva motivului de casare regăsit în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea primei instanţe respectă rigorile unei motivări adecvate, în care se poate identifica raţionamentul logico-juridic ce a condus la pronunţarea soluţiei criticate, argumentele părţilor litigante fiind grupate de către judecătorul fondului într-o manieră recognoscibilă, pentru a răspunde cererilor şi apărărilor formulate.

În privinţa hotărârii recurate în cauză, motivarea permite exercitarea controlului judiciar al instanţei superioare asupra sentinţei pronunţate de prima instanţă, fiind respectate garanţiile procesuale ale imparţialităţii judecătorului şi ale calităţii actului de justiţie, precum şi exigenţele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi cele ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la existenţa unui proces echitabil.

De asemenea, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond aplicând şi interpretând corect dispoziţiile de drept material.

4.2. Avându-se în vedere susţinerile recurentului astfel cum au fost formulate, Înalta Curte urmează a răspunde ambelor motive de recurs în mod unitar.

Reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la soluţionarea cererii de despăgubire înregistrate la data de 25.05.2016.

Contrar susţinerilor recurentului, cauza nu are ca obiect contestarea unui răspuns cu privire la anumite sume de bani.

Deci, petitul acţiunii, de care instanţa era ţinută în virtutea principiului disponibilităţii în procesul civil, principiu invocat, de altfel, chiar prin cererea de recurs, vizează obligarea recurentului-pârât la emiterea unui răspuns la cererea formulată de intimaţii-reclamanţi.

4.3. Nu pot fi avute în vedere criticile recurentului, în sensul că cererea adresată de către intimaţii-reclamanţi nu este un act administrativ, ci aceştia ar viza un răspuns cu privire la anumite sume de bani, mai exact la plafonul maxim stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În mod corect prima instanţă a reţinut că acţiunea reclamanţilor este strict limitată la emiterea unei decizii de soluţionare, fără a se pretinde ca instanţa să oblige Fondul de Garantare a Asiguraţilor să o soluţioneze într-un anumit fel.

Instanţa a fost învestită cu un act administrativ asimilat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv cu o contestaţie împotriva tăcerii instituţiei publice recurente, faţă de care sunt incidente exclusiv dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, astfel încât inadmisibilitatea reiterată de către recurentul-pârât prin cererea de recurs nu poate fi reţinută.

4.4. Recurentul-pârât a mai susţinut, ca şi în faţa instanţei de fond, că nu are un termen prevăzut, impus de legiuitor, în care sa soluţioneze cererea intimaţilor-reclamanţi.

Or, reţine Înalta Curte că, atunci când legea specială nu prevede un termen derogatoriu pentru rezolvarea cererii, este aplicabil termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004. Însă, când complexitatea procedurii administrative face imposibilă, în mod obiectiv, încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorităţii urmează a fi analizată prin prisma criteriilor termenului rezonabil, privit ca o garanţie a dreptului la o bună administrare.

Intimaţilor-reclamanţi nu le-a fost comunicat niciun răspuns la cererea formulată, nefăcându-se dovada emiterii şi comunicării către aceştia a unui răspuns la cererea înregistrată la data de 25.05.2016, nici, cel puţin, în sensul că, din cauze obiective, ar urma a fi soluţionată într-un termen mai îndelungat.

În aceste condiţii, în mod judicios s-a apreciat că, şi sub acest aspect, cererea intimaţilor-reclamanţi este întemeiată, întrucât recurentul-pârât nu le-a comunicat un răspuns în termenul legal sau într-un termen rezonabil.

4.5. Mai constată instanţa de control judiciar că, la data de 04.09.2019, recurentul-reclamant a depus acte în dovedirea faptului că dosarul de daună al intimaţilor-reclamanţi a fost analizat în cadrul şedinţei Comisiei Speciale al Fondului de Administrare a Asiguraţilor, fiind emisă Decizia nr. 20995/27.08.2019, însă acest aspect nu prezintă relevanţă în analiza refuzului nejustificat de soluţionare cerere, după cum s-a reţinut anterior.

4.6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă analizarea, interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, astfel că, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 99 din 3 martie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 septembrie 2019.