Budgetary officer lacks passive procedural standing for salary accessory claims in judicial personnel litigation

Şedinţa publică din data de 12 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cerera înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei,

- obligarea pârâtului la a emite pentru fiecare în parte, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii 71/2015), a unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015 în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei;

- obligarea pârâtului la acordarea, începând cu 09.04.2015, în temeiul art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, a diferenţei salariale rezultată din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranşă de vechime în muncă/în funcţie ulterior datei de 1 ianuarie 2011, sume ce urmează a fi actualizate în raport de rata inflaţiei şi cu aplicarea dobânzii legale începând cu data când acestea trebuiau acordate şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 563 din 21 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să plătească reclamanţilor dobânda legală aferentă debitului principal şi suma reprezentând actualizarea debitului principal cu indicele de inflaţie, începând cu 09.04.2015 şi până la data actualizării efective a debitului principal.

A respins, în rest, cererea principală ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L. şi pârâtul Ministerul Justiţiei.

3.1. Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în integralitate a acţiunii.

Au arătat recurenţii, referitor la petitul privind obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare, că, într-adevăr, în mod corect prima instanţă a reţinut că Ministerul Justiţiei a emis Ordinul nr. 4680/C din 21.12.2016 prin care a dispus recalcularea indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi a sporurilor.

Referitor la plata diferenţelor salariale, chiar dacă pârâtul recunoaşte drepturile salariale, obligaţia de plată a acestora este plasată sub condiţia suspensivă a efectuării unor calcule de terţe persoane.

Ca atare, la acest moment nu există niciun act administrativ emis de pârât care să stipuleze obligaţia pârâtului de a achita diferenţele salariale cuvenite reclamanţilor.

Or, demersul lor a vizat pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa să stabilească cuantumul exact al drepturilor salariale, urmând ca la momentul rămânerii definitive să poată fi pusă în executare.

În măsura în care instanţa a obligat pârâtul la plata dobânzii aferente debitului principal, nu putea decât să admită şi debitul principal, respectiv obligarea pârâtului la plata diferenţelor salariale.

3.2. Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea, în parte, a hotărârii recurate, în sensul înlăturării obligaţiilor instituie în sarcina sa.

A susţinut recurentul că în mod greşit a fost obligat la plata dobânzii legale aferente debitului principal şi a sumei reprezentând actualizarea debitului principal cu indicele de inflaţie, pentru că această obligaţie revine exclusiv Tribunalului Covasna, instanţă cu personalitate juridică în cadrul căreia recurenţii-reclamanţi îşi desfăşoară activitatea.

Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, conform Legii finanţelor publice nr. 500/2002. Astfel, obligaţia plăţii accesoriilor drepturilor salariale recunoscute recurenţilor-reclamanţi excedează atribuţiilor sale.

4. Apărările părţilor

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că, începând cu luna februarie 2017, reclamanţii au primit indemnizaţiile aferente lunii ianuarie majorate în conformitate cu prevederile OMJ nr. 4680/C/21.12.2015, astfel cum a fost modificat prin OMJ nr. 219/C/09.02.2017.

De asemenea, în cursul lunii mai au fost emis şi ordinele individuale ale reclamanţilor care cuprind şi aceste ultime modificări şi care, de altfel, au fost comunicate recurenţilor-reclamanţi, urmând ca plata diferenţelor salariale să se realizeze după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei.

Astfel, recursul recurenţilor-reclamanţi a rămas fără obiect.

Referitor la obligarea sa la plata respectivelor diferenţe salariale, a solicitat a se observa că instanţa angajatoare a recurenţilor-reclamanţi este Tribunalul Covasna, căreia îi revine şi această atribuţie.

A precizat că ministrul justiţiei are atribuţia de a emite ordinul, Ministerul Justiţiei are atribuţia virării banilor şi nu de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor este nefondat şi, corelativ, recursul pârâtului Ministerul Justiţiei este fondat.

5.1. Referitor la recursul reclamanţilor, Înalta Curte constată că aceştia solicită, în esenţă, obligarea pârâtului inclusiv la plata diferenţelor salariale, de vreme ce prima instanţă l-a obligat la plata dobânzii legale.

Reţine instanţa de control judiciar că, prin Decizia nr. 13/2016 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, s-a decis că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială."

Or, potrivit celor statuate în această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă, reţinându-se şi dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 304/2004, conform cărora "Preşedinţii curţilor de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar preşedinţii tribunalelor au calitatea de ordonator terţiar de credite", se poate concluziona că, în privinţa petitului cererii de obligare a pârâtului la acordarea/plata dobânzilor aferente debitului principal şi a sumei reprezentând actualizarea debitului principal cu indicele de inflaţie, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii.

5.2. Faţă de cele reţinute mai sus, se constată că este fondat recursul pârâtului Ministerul Justiţiei care a criticat doar obligarea sa la plata accesoriilor drepturilor salariale.

5.3. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat, şi va admite recursul pârâtului Ministerul Justiţiei, cu consecinţa casării în parte a hotărârii şi a respingerii cererii privind obligarea pârâtului la plata accesoriilor drepturilor salariale pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L. împotriva sentinţei nr. 563 din 21 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 563 din 21 februarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată în sensul că respinge cererea privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata accesoriilor drepturilor salariale pretinse de reclamanţi, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului.

Menţine, în rest, dispoziţiile sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 septembrie 2019.