Suspension of fiscal enforcement: evidentiary threshold for "well-justified case" and prohibition on prejudging tax liability merits

Şedinţa publică din data de 12 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, iniţial, la data de 10.09.2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili-Activitatea de Control Fiscal, suspendarea executării Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/24.07.2018 şi a Procesului-verbal nr. x/24.07.2018 ce a stat la baza emiterii dispoziţiei, până la pronunţarea instanţei cu privire la anularea actului contestat.

Prin sentinţa civilă nr. 3705 din 20 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reţinând dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 modificată prin Legea nr. 212/2018.

1.2. Soluţia primei instanţe

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia la data de 09.10.2018.

Prin sentinţa civilă nr. 239 din 19 noiembrie 2018, instanţa a respins cererea de suspendare a Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/24.07.2018 şi a Procesului-verbal nr. x/24.07.2018 şi a dispus restituirea cauţiunii în cuantum de 1.000 RON achitate de reclamantă.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta a formulat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate şi, rejudecând, admiterea cererii de suspendare astfel cum a fost formulată.

Recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. t) şi pe cele ale pct. 5 al aceluiaşi articol, apreciind că i-a fost încălcat dreptul fundamental la apărare prin dispoziţiile reţinute de instanţa de fond cu privire la necercetarea integrală a apărărilor în fapt şi în drept formulate şi, implicit, a nelegalităţii vădite a actului a cărui suspendare se solicită.

2.1. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a apreciat recurenta că, prin modalitatea în care instanţa s-a raportat la întregul material probatoriu, au fost încălcate în mod vădit regulile de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Astfel, pe parcursul soluţionării judecăţii, a fost nesocotit dreptul la apărare al său, principiu fundamental constituţional reluat de art. 13 C. proc. civ.. Curtea de Apel Alba Iulia a omis a lua în considerare şi a analiza ca atare motivele de fapt şi de drept evocate în susţinerea cererii de suspendare, apreciind că acestea vizează fondul nelegalităţii actului administrativ contestat.

Cu toate că instanţa nu poate tranşa fondul cauzei, pentru a dovedi nelegalitatea actului a cărui suspendare se solicită, este necesar a se face o expunere a motivelor ce au stat la baza susţinerii potrivit căreia actului administrativ emis nu ar fi unul legal şi, mai mult, pentru a oferi judecătorului indicii necesare a analiza aparenţa de legalitate. Instanţa are posibilitatea de a aprecia de la caz la caz dacă există un caz temeinic justificat.

După cum a învederat şi primei instanţe, în cauză sunt suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a fi necesar a se analiza pe fond conţinutul actelor administrative, impunându-se a se analiza dacă societăţii i-a fost lezat un drept sau un interes legitim precum şi dacă există indicii temeinice cu privire la nelegalitatea actului administrativ fiscal.

Referitor la interesul legitim de a solicita suspendarea actului administrativ contestat, a arătat că, pe de o parte, este necesar a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi, pe de altă parte, trebuie corect aplicate normele de drept substanţial.

Este importantă aplicarea în cauză a principiului proporţionalităţii prin aprecierea intereselor părţilor raportat la fiecare rezultat posibil. În cauza C-331/88, R v. Minister of Agriculture, Fisheries and Food ex parte Fedesa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că, acolo unde există posibilitatea de a alege mai multe măsuri considerate corespunzătore, trebuie să se apeleze la cea mai puţin oneroasă, iar dezavantajele nu trebuie să fie disproporţionate cu scopul urmărit.

Or, în cauză, nu se poate aprecia că, între măsura adoptată, realitatea socială şi scopul urmărit, ar exista o relaţie considerată justă. În concret, interesul A. de a solicita suspendarea executării dispoziţiei cu privire la care există indicii temeinice de nelegalitate prevalează asupra interesului autorităţii de a pune în executare aceste acte, înainte ca instanţa să se pronunţe asupra nelegalităţii lor, având în vedere termenul limită stabilit de către echipa de control.

În ceea ce priveşte existenţa indiciilor temeinice cu privire la nelegalitatea actelor administrativ-fiscale a căror suspendare o solicită, a solicitat recurenta-reclamantă a se observa faptul că toate aspectele reţinute în cuprinsul deciziei şi procesului-verbal contestate sunt neîntemeiate, fiind, pe de o parte, rezultatul unei greşite stabiliri a situaţiei de fapt şi de drept, iar, pe de altă parte, al unei atitudini lipsite de previzibilitate şi inechitable, derivată din interpretări eronate a dispoziţiilor legale aplicabile.

Astfel, un prim aspect care trebuie menţionat se referă la faptul că actul atacat este întocmit în baza unor grave carenţe de conţinut datorită interpretării total eronate a dispoziţiilor legale aplicabile.

Referitor la nelegalitatea şi netemeinicia dispoziţiei de măsuri şi a procesului-verbal în ceea ce priveşte măsura depunerii declaraţiei 101 rectificativă pentru anul 2015, a arătat că, faţă de sumele determinate de societate, în urma controlului a rezultat o diferenţă în sumă de 8.293 RON şi de reportat în următorii 7 ani consecutivi suma de 580.732, motiv pentru care s-a dispus prin dispoziţia de măsuri corectarea şi depunerea declaraţiei 101 rectifictive.

Contrar susţinerilor organului de control, societatea a stabilit întotdeauna limitarea deductibilităţii aferente cheltuielilor de sponsorizare şi/sau mecenat şi a cheltuielilor privind bursele private prin raportare la impozitul pe profit datorat şi nu în baza unui impozit pe profit calculat, diferit de acesta, fapt ce reiese fără putinţă de tăgadă şi din cuprinsul Registrului de evidenţă fiscală aferent anului 2015 pregătit de societate.

Susţinerile din procesul-verbal contestat sunt eronate, din moment ce limitarea deductibilităţii cheltuielilor de sponsorizare şi/sau mecenat şi a cheltuielilor privind bursele private, cât şi cea privind scutirea privind profitul reinvestit au acelaşi mod de calcul, respectiv ambele se raportează la "impozitul pe profit datorat", fără ca legislaţia fiscală să prevadă o excepţie în acest sens.

Potrivit art. 21 alin. (4) lit. p) vechiul Codul fiscal, aceste cheltuieli sunt scăzute din impozitul pe profit în limita minimă de fie la mie din cifra de afaceri, fie 20% din impozitul pe profit datorat. În acelaşi timp, potrivit prevederilor art. 194 alin. (2) din vechiul Codul fiscal, scutirea privind profitul investit în echipamente tehnologice se acordă în limita impozitului pe profit datorat pentru perioada respectivă.

Astfel, nu există diferenţă în ceea ce priveşte baza de calcul a celor două noţiuni, motiv pentru care inspectorii fiscali, prin măsurile dispuse, adaugă în mod nejustificat la lege, modificând baza de calcul în ceea ce priveşte limitarea deductibilităţii cheltuielilor respective.

Mai mult, vechiul Codul fiscal nu prevedea o ierarhizare a facilităţilor fiscale, respectiv o ordine în care acestea trebuiau aplicate, motiv pentru care aplicarea facilităţilor fiscale trebuie să se raporteze la aceeaşi bază de calcul.

De asemenea, modalitatea de calcul a limitării acestor cheltuieli în ceea ce priveşte aplicarea procentului de 20 din impozitul pe profit datorat a rămas nemodificată începând cu data de 01.01.2005 şi până în prezent, ceea ce dovedeşte că în toţi aceşti ani calculul limitării s-a efectuat în acelaşi fel.

A mai apreciat recurenta-reclamantă că inclusiv din cuprinsul Registrului de evidenţă fiscală aferent anului 2015 reiese corectitudinea tratamentului fiscal şi a modului de calcul aferent cheltuielilor de sponsorizare şi/sau mecenat şi a cheltuielilor cu bursele private.

În ceea ce priveşte nelegalitatea şi netemeinicia Dispoziţiei de măsuri şi a procesului-verbal relativ la măsura depunerii declaraţiei 101 rectificativă pentru anul 2016, faţă de sumele determinate de societate, în urma controlului a rezultat o diferenţă în sumă de 913.276 RON şi de reportat în următorii 7 ani consecutivi suma de 953.573 RON, motiv pentru care prin dispoziţia de măsuri s-a dispus corectarea şi depunerea declaraţiei 101 rectificative aferente anilor 2016 şi 2017.

A reiterat recurenta-reclamantă susţinerile privind nelegalitatea şi netemeinicia dispoziţiei de măsuri şi a procesului-verbal în ceea ce priveşte măsura depunerii declaraţiei 101 rectificativă pentru anul 2015, susţinând, în esenţă, că inspectorii fiscali, prin măsurile dispuse, adaugă în mod nejustificat la lege, modificând baza de calcul în ceea ce priveşte limitarea cheltuielilor de sponsorizare şi/sau mecenat şi a cheltuielilor privind bursele private prin alterarea formulei de calcul prevăzute de lege, respectiv prin diminuarea impozitului datorat cu valoarea impozitului pe profit scutit potrivit art. 22 alin. (2) din Codul fiscal.

Aşadar, având în vedere că legiuitorul a prevăzut expres cazurile în care două facilităţi fiscale nu pot fi aplicate în acelaşi timp, este evident că, în baza principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, cele două facilităţi fiscale ce fac obiectul analizei pot fi aplicate concomitent, din moment ce nu există o interdicţie în acest sens.

De asemenea, din cuprinsul Registrului de evidenţă fiscală aferent anului 2016 reiese corectitudinea tratamentului fiscal şi a modului de calcul aferent cheltuielilor de sponsorizare şi/sau mecenat şi a cheltuielilor cu bursele private.

În ceea ce priveşte respectarea principiului bunei-credinţe pe parcursul controlului fiscal, a arătat recurenta-reclamantă că organul fiscal a procedat la efectuarea controlului inopinat cu încălcare prevederilor procedurale fiscale.

Deşi perioada controlată a fost menţionată în Registrul unic de control ca fiind anul 2016, organul fiscal a extins controlul şi cu privire la anii 2015 şi 2017. De asemenea, a menţionat eronat data desfăşurării controlului, ceea ce denotă superficialitatea modalităţii de efectuare a acestuia.

În plus, în totală contradicţie cu reţinerile inspectorilor fiscali din cuprinsul deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, nu s-a luat în calcul opinia din cuprinsul actelor menţionate, stabilind o nouă modalitate de limitare a deductibilităţii cheltuielilor cu sponsorizarea şi/sau mecenatul şi cheltuieli cu burse private prin stabilirea unei noi reguli de calcul, neprevăzută de Codul fiscal.

A mai precizat că depunerea declaraţiilor rectificative 101 pe anii 2015, 2016 şi 2017 nu este în măsură să schimbe rezultatul fiscal, rolul acestora fiind acela de a reflecta corect sumele în baza cărora s-a determinat, de către societate, impozitul pe profit datorat. Cu toate acestea, depunerea declaraţiilor în modalitatea în care s-a stabilit prin dispoziţia de măsuri a cărei suspendare se solicită ar atrage în sarcina societăţii obligaţia de plată a tuturor sumelor stabilite prin procesul-verbal.

A concluzionat recurenta-reclamantă că intenţia organului fiscal de a rectifica anumite înregistrări contabile, cu o consecinţă importantă contabil, încalcă în mod vădit atât legislaţia specifică în vigoare, cât şi principiile constituţionale, fiind o măsură discreţionară, nelegală şi neîntemeiată.

În opinia sa, îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ atacat este dată de interpretarea vădit nelegală a dispoziţiilor legale, ca de altfel şi a modificării esenţiale şi arbitrare a unor cerinţe legale clare, în scopul colectării nejustificate de obligaţii fiscale la bugetul de stat.

2.2. Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut recurenta că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. t) din lege.

Instanţa a refuzat să analizeze motivele de fapt şi de drept invocate în cuprinsul cererii introductive, mărginindu-se la a le respinge pe considerentul că vizează fondul nelegalităţii actului atacat.

Nu există nicio prevedere legală care să interzică analizarea motivelor de fapt şi de drept în cadrul unei astfel de cereri, finalitatea unei cereri de suspendare provizorie fiind imposibil de atins în lipsa lor. Instanţa este nevoită a aprecia asupra actului atacat şi a legalităţii acestuia, chiar dacă la un nivel de suprafaţă, aprecierile fiind similare celor necesare pentru soluţionarea unei cereri având ca obiect ordonanţa preşedinţială.

Mai mult, instanţa nu a făcut o aplicare corespunzătoare a definiţiei condiţiei pagubei iminente, reglementată de art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege.

Astfel, este contrară realităţii afirmaţia instanţei potrivit căreia modificările dispuse pe calea dispoziţiei de măsuri atacate nu presupun impunerea directă a vreunei sume de bani în sarcina societăţii, ajungându-se la concluzia că nu ar exista un prejudiciu ca urmare a emiterii deciziei.

Dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 au în vedere condiţia pagubei iminente din perspectiva prevenirii ei şi nu a existenţei efective, ceea ce se urmăreşte prin promovarea unei astfel de cereri fiind chiar evitarea producerii unui prejudiciu.

A susţinut recurenta-reclamantă că executarea actului administrativ atacat este de natură a cauza societăţii grave şi ireparabile prejudicii. Astfel, în raport de modificările pe care rectificarea solicitată le implică, de consecinţele acestora, precum şi faţă de caracterul nelegal şi abuziv al stabilirii lor, este evident că societatea ar suferi o pagubă iminentă. Prin modificarea actelor financiar-contabile, prin prisma sumelor raportate, întreg rezultatul fiscal se va modifica, consecinţele putând fi imediat observabile.

Prin cererea de suspendare nu se urmăreşte a se amâna plata vreunui impozit datorat, ci, din contră, se contracarează aplicarea greşită şi abuzivă a unor texte legale fiscale.

Referitor la dovada existenţei pagubei iminente, prevederile legale nu impun o astfel de probă ci, mai mult, legiuitorul a decis să nu reglementeze probatoriul necesar a fi administrat pentru formarea convingerii instanţei în sensul îndeplinirii condiţiei prejudiciului iminent, instanţa de judecată având posibilitatea de a analiza de la caz la caz.

A arătat recurenta că, din perspectiva statului, în calitatea sa de beneficiar al sumei, cuantumul obligaţiilor fiscale suplimentare este unul neglijabil, neputându-se discuta despre o afectare a interesului public prin admiterea cererii de suspendare. Mai mult, autoritatea fiscală este protejată de legislaţia fiscală prin instituirea de dobânzi legale care curg pe perioada judecării cererii de anulare şi pentru care nu există o posibilitate de întrerupere a curgerii şi perceperii lor.

Astfel, menţinerea executării procesului-verbal pe perioada judecării contestaţiei şi cererii de anulare a acestora este de natură a duce la accentuarea nefirească şi contrară principiilor menţionate, a dezechilibrului deja existent în raporturile juridice dintre sat şi particular.

Un alt criteriu demn de menţionat în vederea stabilirii existenţei unei pagube se referă la consecinţele pe care le-ar provoca pe termen lung modificările produse de rectificările solicitate, situaţia financiară a societăţii ar fi realmente destabilizată în condiţiile unei executări a sumelor impuse nelegal prin procesul-verbal contestat.

3. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

4. Decizia instanţei de recurs

Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., reţinând în acest sens, în acord cu instanţa de fond, că analiza sumară a motivelor de nelegalitate invocate cu privire la actele a căror suspendare s-a solicitat în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură respectivul act, în cazul particular supus evaluării.

4.1. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reţine Înalta Curte că acest motiv vizează neregularităţi de ordin procedural (exempli gratia, nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii etc.) şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. S.A. în susţinerea acestui motiv de casare invocă o aşa-zisă încălcare a dreptului la apărare, pentru că instanţa de fond nu ar fi analizat ca atare motivele de fapt şi de drept evocate în susţinerea cererii de suspendare.

De fapt, contestă modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. t) şi ale art. 14 din Legea nr. 554/2004, apreciind că instanţa nu a reţinut corect îndeplinirea condiţiei privind cazul bine justificat.

Astfel, susţinerile sale se pot încadra în motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

4.2. Însă, analizând criticile reurentei, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine nici incidenţa acestui motiv de recurs.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea nr. 554/2004 prevede în art. 14 şi 15 atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiţiei existenţei unui caz bine justificat şi a iminenţei unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.

Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

4.3. Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ).

Îndeplinirea celor două condiţii este verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanţă.

Va putea fi suspendată executarea unui act administrativ unilateral numai în situaţia în care instanţa va constata îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În jurisprudenţa sa (cu titlu de exemplu, deciziile nr. 737/2012, nr. 514/2013 şi nr. 3019/2015), Înalta Curte a reţinut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind, exempli gratia, emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare) etc. .

4.4. În prezenta cauză nu se regăseşte niciuna dintre aceste împrejurări vădite, argumentele recurentei-reclamante neavând capacitatea de a produce o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ.

Înalta Curte reţine că nu este suficient ca reclamanta să afirme existenţa unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii, evidente, care fără o cercetare aprofundată să permită formarea unui dubiu asupra legalităţii actului.

Aceste indicii de nelegalitate este necesar să fie evidente, pentru a putea fi identificate cu uşurinţă la nivelul aparenţelor.

Or, criticile recurentei-reclamante, expuse la pct. 2 al prezentei decizii -modul de calcul al sumelor datoare, interpretarea şi aplicarea eronată a unor dispoziţii fiscale, greşita stabilire a situaţiei de fapt şi de drept prin actele contestate-, reprezintă veritabile critici de nelegalitate care se analizează în cadrul acţiunii în anulare, ce nu pot fi subsumate condiţiei cazului bine justificat, întrucât acceptarea unui asemenea raţionament ar echivala cu o prejudecare a fondului litigiului care priveşte examinarea legalităţii.

4.5. Astfel, instanţa de control judiciar apreciază că susţinerile recurentei-reclamante A. S.A. excedează analizei instanţei şi nu sunt capabile să dovedească îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat. Verificarea acestor aspecte presupune administrarea unui probatoriu complex, poate chiar cu expertiză tehnică judiciară.

În cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei, de aceea nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenţei unor indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ, nici analizei efectuate de instanţă nu li se pot pretinde amploarea şi profunzimea probelor şi raţionamentelor pe care se fundamentează o soluţie pronunţată cu privire la acţiunea în anularea actului.

4.6. În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, constatarea faptului că nu este îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat în sensul în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, face de prisos analiza condiţiei prevenirii unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, pentru a fi dispusă măsura provizorie de suspendare a executării actului administrativ, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

Chiar dacă executarea actelor administrativ-fiscale contestate ar fi de natură a conduce la o perturbare previzibilă gravă a funcţionării societăţii, acest lucru are la bază acte administrative ce se bucură de prezumţia de legalitate, astfel că măsura respectivă are, la rândul său, caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerinţelor art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

4.7. Soluţia instanţei de recurs

Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.A. împotriva Sentinţei din 239 din 19 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 septembrie 2019.