Ethnic discrimination sanction for proposing relocation of Roma community: valid differential treatment under Art. 2 and Art. 12 of O.G. 137/2000

Şedinţa publică din data de 12 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 26.04.2016, pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Primarul Municipiului Sibiu a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul pentru Combaterea Discriminării şi Instituţia Prefectului Judeţului Sibiu, anularea Hotărârii nr. 419/15.06.2016 emise de CNCD şi exonerarea de plata amenzii în sumă de 5.000 RON.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 48 din 3 martie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Prefectul Judeţului Sibiu şi a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul Primarul Municipiului Sibiu a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar, în subsidiar, casarea hotărârii şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

În motivarea căii de atac, recurentul reclamant susţine că sentinţa atacată este afectată de motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte primul motiv de casare, recurentul reclamant susţine că hotărârea criticată nu cuprinde niciun considerent referitor la motivele de nelegalitate şi netemeinicie invocate de reclamant împotriva hotărârii CNCD nr. 419/15.06.2016.

Urmare a celor invocate în faţa instanţei de fond, respectiv inexistenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin deosebire, restricţie sau preferinţă (inexistenţa unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile), inexistenţa unui criteriu de discriminare potrivit O.U.G. nr. 137/2000, nedeterminarea unui tratament diferenţiat ce să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege, inexistenţa unui scop al Primarului Municipiului Sibiu care să vizeze atingerea demnităţii umane sau care să vizeze crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, şi a altor motive, instanţa a pronunţat sentinţa atacată fără a arăta în concret motivele de fapt şi de drept care au format convingerea acesteia şi care au condus la respingerea cererii şi argumentele pentru care a înlăturat susţinerile Primarului Municipiului Sibiu.

În plus, prin concluziile scrise, Primarul Municipiului Sibiu a invocat şi faptul că nu poate răspunde contravenţional pentru propunerea Secretarului Municipiului Sibiu, acesta nefăcând parte din aparatul de specialitate al primarului, însă instanţa nu s-a pronunţat nici asupra acestui aspect.

Or. în aceste condiţii, a fost încălcat dreptul Primarului Municipiului Sibiu la un proces echitabil şi i s-a cauzat o vătămare procesuală, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea prevederilor art. 498 alin. (2) C. proc. civ., respectiv casarea în totalitate a sentinţei atacate şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond a cererii formulate de reclamantă pentru a se asigura pârtilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Totodată, recurentul susţine că sentinţa nr. 48/2017 a Curţii de Apel Alba Iulia cuprinde şi motive contradictorii după cum urmează:

În ultimul paragraf al celei de-a treia pagini a hotărârii, instanţa arata că "în sensul ordonanţei, pentru existenţa unei fapte de discriminare trebuie să existe două situaţii comparabile la care tratamentul aplicat să fi fost diferit, iar tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturitor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prevederi similare a invocat, prin contestaţie, şi Primarul Municipiului Sibiu, în sensul că pentru existenţa unei discriminări, trebuie să fie identificat un tratament diferenţiat în raport de alte persoane ori situaţii în poziţii comparabile.

De asemenea, şi hotărârea CNCD se bazează pe jurisprudenţa CEDO care arată că, în domeniul discriminării, diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.

Se observă că aceleaşi prevederi au avut la baza atât hotărârea CNCD, cât şi formularea contestaţiei Primarului Municipiului Sibiu, fiind în ultimul rând folosite de Curtea de Apel Alba Iulia în argumentarea cazului discriminării.

Cu toate acestea, este de sesizat că nu există o a doua situaţie, conform prevederilor anterior menţionate, la care instanţa să se fi raportat în momentul pronunţării hotărârii. Or, pentru existenţa unei discriminări, ar trebui să ne raportăm la o situaţie analoagă. Spre exemplu, ipotetic vorbind şi împins ad absurdum, pe malul celălalt al râului Cibin, ar exista o comunitate de maghiari. În momentul în care, Instituţia Prefectului, în excesul de zel de care a dat dovadă cu privire la comunitatea romă, ar fi procedat identic şi în privinţa comunităţii maghiare, şi în situaţia în care Secretarul Municipiului Sibiu ar fi propus o altă soluţie cu privire la aceştia (în sensul propunerii efectuării unor demersuri cu privire la alimentarea cu o sursă de apă), da, ar fi fost incidente prevederile în cauză. Însă, nu există nicio a doua situaţie similară.

Totuşi, instanţa revine cu privire la dispoziţiile indicate anterior (pag. 5), şi culminează arătând că "discriminarea constatată de Consiliul se referă, în concret, la poziţia exprimată de reclamant în adresa cu nr. x/2015 ca răspuns la problemele cu care se confruntă un grup restrâns şi determinat de persoane de etnie romă, în urma sesizării formulate de Prefect şi care constituie un tratament diferenţiat faţă de ceilalţi cetăţeni pentru care, într-o situaţie comparabilă, nu s-ar fi oferit o astfel de soluţie".

Astfel, instanţa se contrazice cu cele expuse în pag. nr. 3 a sentinţei, în care arată că trebuie să existe două situaţii comparabile, întrucât în final constată totuşi că nu este esenţială existenţa a două situaţii similare, ci a unei a doua situaţii eventuale în care mai mult ca sigur Primarul ar fi procedat de altă manieră. Faţă de acest aspect, apreciază recurentul că este incident şi motivul de casare potrivit căruia instanţa a depăşit atribuţiile puterii de judecătoreşti (art. 488 alin. (1) pct. 4), întrucât şi-a arogat, în mod necuvenit, prerogativa previzionării unei situaţii similare, pe care şi-a întemeiat ulterior respingerea acţiunii.

Cel de al treilea motiv de casare vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În acest sens, recurentul arată că, pornind de adresa nr. x/03.03.2015, prin care Secretarul Municipiului Sibiu comunică Instituţiei Prefectului că "o soluţie ar fi implicarea efectivă a Instituţiei Prefectului şi încercarea de a direcţiona comunicaîea spre zona rurală a judeţului unde fiecare să întemeieze o gospodărie şi să beneneficieze de rezultatul muncii lor", Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării pronunţă hotărârea nr. 419/2016, menţinută, în mod greşit, drept legală şi temeinică de către Curtea de Apel Alba Iulia. Astfel, interpretând trunchiat, chiar scos din context, acesta constată:

• existenţa unei diferenţieri, primarul propunând o soluţie pentru un anumit grup de persoane;

• existenţa unui criteriu de diferenţiere, şi anume acela al apartenenţei etnice;

• restrângerea dreptului la demnitate;

Consideră recurentul că nu este incidenţă niciuna dintre prevederile menţionate anterior.

În primul rând, diferenţierea presupune a face o distincţie între două comunităţi, a stabili între ele o separaţie, o discriminare plecând de la trăsăturile lor distinctive. Raţionamentul identificării unei discriminări presupune o logică binară: comparaţia între două situaţii similare. Dacă cele două situaţii sunt suficient de asemănătoare, acelaşi tratament juridic va fi necesar pentru respectarea principiului egalităţii, or, aşa cum a arătat şi anterior, nu este incidentă nicio situaţie similară, la care ne-am putea raporta pentru a identifica diferenţierea indicată de către Consiliu. Pe cale de consecinţă, dacă nu există nicio diferenţiere, nu există niciun criteriu de diferenţiere, şi prin urmare, nu va putea exista nicio discriminare.

În al doilea rând, s-a constatat restrângerea dreptului la demnitate şi dreptul la viaţă de familie, arătând că exercitarea acestor drepturi implică inclusiv o obligaţie pozitivă din partea statului de a oferi condiţii civilizate de locuit. Faţă de aceste imprejurări, reclamantul consideră sentinţa recurată ce menţine hotărârea CNCD ca fiind nelegală şi nemeinică.

Într-adevăr, motivarea existenţei unei restrângeri a dreptului la demnitate este una pe cât de evazivă, pe atât de exoneratoare de răspundere. Însuşi legiuitorul, în Noul C. civ., întâmpinând dificultatea elaborării unei definiţii, a renunţat la orice încercare de definire. Prin urmare, consideră reclamantul că domeniul demnităţii se analizează prin raportare la o serie de valori morale. Sunt considerate violări ale demnităţii: tortura, tratamentele inumane şi degradante, pedepsele inumane, discriminarea pe baza sexului, rasei, originii sociale, religiei etc.

Raportat la cele enunţate anterior, propunerea unei soluţii cu privire la direcţionarea unei comunităţi către o zonă rurală în care ar fi urmat să locuiască cu forme legale, dintr-o zonă urbană în care aceştia locuiau fără forme legale, îndreptată spre Instituţia Prefectului, nu constituie o restrângere a demnităţii, cu atât mai mult cu cât situaţia precară în care aceştia vieţuiesc nu creează în sarcina autorităţilor publice o obligaţie de a le îmbunătăţi traiul. De asemenea, Consiliul a invocat restrângerea dreptului la familie, însă încălcarea acestui drept nu a fost motivată.

În continuare, Consiliul trage concluzia că "propunerea mutării romilor în zona rurală, cu afirmaţia că acolo ar putea beneficia de munca lor, reprezintă discriminare directa". În mod nelegal, Consiliul transformă cele enunţate de Secretarul Municipiului Sibiu, care se referă la o comunitate care ar urma să-şi întemeieze o gospodărire şi să beneficieze de rezultatul muncii lor. Nici starea de fapt stabilită de către Consiliu nu corespunde realităţii, cu atât mai mult starea de drept ce se aplică acesteia.

Hotărârea CNCD menţinută prin sentinţa recurată, se întemeiază, în principal pe art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000:

"Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, orice acţiuni constând în ameninţări, constrângeri, folosirea forţei sau orice alte mijloace de asimilare, strămutare sau colonizare de persoane, în scopul modificării compoziţiei etnice, rasiale sau sociale a unei zone a ţării sau a unei localităţi",

În mod greşit a fost atribuit unei propuneri înţelesul de "constrângere indirectă", nefiind exercitată nicio acţiune împotriva comunităţii rome pentru modificarea compoziţiei etnice a zonei. De asemenea, contravenţia incidenţă este una calificată prin scop. iar scopul nu a fost identificat legal, întrucât hotărârea Consiliului nu arată care a fost finalitatea urmărită prin săvârşirea "constrângerii indirecte", limitându-se a reitera cele enumerate în art. 12 din Ordonanţă.

De altfel, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 12 din O.G. nr. 137/2000, în baza cărora a fost reţinut "scopul de a promova ideea mutării romilor", întrucât contravenţia prevăzută de acest articol presupune un comportament vădit şi exteriorizat, precum şi un scop determinat, iar o adresă interinstituţională, prin care se urmăreşte rezolvarea problemelor unei comunităţi stabilite ilegal, neurmată de nicio măsură concretă şi eficientă ori de un manifest public, cum în mod eronat a reţinut Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Acestea fiind enumerate, apreciem că instanţa de fond, în mod nelegal şi netemeinic, a menţinut hotărârea CNCD, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. .37 2000 pentru existenţa unei discriminări, hotărârea Consiliului fiind întemeiată pe distorsionări grave ale stării de fapt, cât şi pe contravenţii ce nu au corespondent în realitatea faptică.

Pentru motivele enumerate anterior, reclamantul solicită admiterea recursului formulat, iar, pe cale de consecinţă, casarea sentinţei nr. 48/2017 a Curţii de Apel Alba Iulia.

3. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul Prefectul judeţului Sibiu a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a instituţiei şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

Înalta Curte va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Prefectul judeţului Sibiu, constatând că autorul acestei excepţii a avut calitatea de parte în cauza finalizată prin sentinţa civilă ce face obiectul prezentei cauze, context în care legitimarea procesuală a acestuia în recurs este deplin justificată.

În plus, instanţa de control judiciar constată că această excepţie a fost invocată de Prefectul judeţului Sibiu şi în faţa primei instanţe, fiind respinsă prin sentinţa civilă nr. 48/2017, context în care singura modalitate de valorificare a nemulţumirii intimatului cu privire la modalitatea de soluţionare a acestei excepţii de către instanţa de fond era exercitarea recursului, fapt nematerializat în cauză.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul de faţă din perspectiva criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Analizând primul motiv de casare invocat de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că nu este incidentă niciuna din cele două ipoteze avansate în memoriul de exercitare a căii de atac prin raportare la dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este casabilă hotărârea ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, apreciind recurentul reclamant că în cauză sunt incidente primele două ipoteze, respectiv nemotivarea hotărârii dar şi existenţa unor motive contradictorii.

Prima ipoteză vizată de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. trebuie analizată, în concret, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească analiza instanţei pe marginea obiectului cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Întinderea motivării hotărârii judecătoreşti trebuie raportată la circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, obligatoriu fiind, în contextul analizei respectării exigenţelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., ca hotărârea să reflecte aplecarea efectivă a judecătorului asupra aspectelor esenţiale şi determinante ale cauzei.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru soluţionarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observaţiile părţilor sunt într-adevăr "ascultate" adică examinate temeinic de către instanţa sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menţionate în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigenţa motivării hotărârilor judecătoreşti nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuşi ca partea în cauză să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei şi Ruiz Torija contra Spaniei).

În speţa de faţă, hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Cât priveşte afirmaţia recurentului, în sensul că prima instanţă nu a analizat defel argumentele sale, potrivit cărora primarul nu poate răspunde contravenţional pentru propunerea Secretarului Municipiului Sibiu, acesta nefăcând parte din aparatul de specialitate al primarului, Înalta Curte constată că această afirmaţie este corectă, dar irelevantă în contextul analizei motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât prima instanţă nu a fost legal învestită cu acest motiv de nelegalitate, dedus curţii de apel pentru prima dată prin concluziile scrise.

Prin urmare, omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra unui motiv de nelegalitate ce nu a fost invocat prin cererea de chemare în judecată ori printr-o cerere completatoare sau modificatoare, ci după închiderea dezbaterilor în faţa instanţei de fond, nu poate atrage nicidecum sancţiunea casării hotărârii în condiţiile art. 488 pct. 6 teza I C. proc. civ.

Nici ipoteza existenţei unor motive contradictorii nu poate fi reţinută ca fiind incidentă în cauză, observând Înalta Curte că argumentele dezvoltate de recurentul reclamant în susţinerea criticii de legalitate sub acest aspect vizează mai degrabă greşita aplicare a prevederilor O.G. nr. 137/2000, respectiv dacă tratamentul diferenţiat sancţionat de ordonanţa în discuţie poate fi constatat numai atunci când analiza priveşte două situaţii analoage, existente în materialitatea lor, sau diferenţierea nejustificată poate fi analizată şi din perspectiva tratamentului ce ar fi trebuit aplicat, dacă discriminarea nu s-ar fi concretizat.

Aceleaşi considerente sunt valabile şi în privinţa critici grefate pe dispoziţiile art. 488 pct. 4 C. proc. civ., argumentele recurentului reclamant mai sus analizate nefiind apte a contura un act circumscris depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti şi imixtiunii în sfera altei puteri constituite în stat, urmând a fi analizate în cadrul dezlegării motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În fine, nici motivul de casare referitor la încălcarea sau greşita aplicare a normelor de drept material nu este fondat, constatând Înalta Curte că hotărârea criticată este conformă normelor de drept material incidente în speţă.

În fapt, s-a reţinut în cuprinsul Hotărârii CNCD nr. 419/15.06.2016 că, urmare petiţiilor formulate de un grup de romi, evacuaţi din locuinţele lor şi stabiliţi în zona cartierului Turnişor din municipiul Sibiu, prin adresa nr. x/03.03.2015 secretarul municipiului Sibiu răspunde sesizărilor Prefectului judeţului Sibiu privind îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a cetăţenilor respectiv(introducerea apei potabile), în sensul că o soluţie ar fi implicarea efectivă a Instituţiei Prefectului şi încercarea de a direcţiona comunitatea spre zona rurală a judeţului, unde fiecare să întemeieze o gospodărie şi să beneficieze de rezultatul muncii lor.

Raportat la contextul faptic menţionat în cuprinsul Hotărârii nr. 419/15.06.2016, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării apreciază că propunerea de mutare a romilor în zona rurală, ca soluţie la aspectele sesizate de Prefectul Judeţului Sibiu, constituie discriminare, în accepţiunea art. 2 alin. (1), art. 12 alin. (1), art. 13 şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Contestaţia formulată de recurentul reclamant împotriva Hotărârii CNCD nr. 419/15.06.016 a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr. 48 din 3 martie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, soluţie ce se impune a fi menţinută, pentru considerentele ce urmează.

Astfel cum s-a arătat mai sus, recurentul reclamant susţine că în mod greşit a reţinut CNCD şi ulterior prima instanţă existenţa discriminării, în contextul în care nu a fost demonstrată existenţa a două situaţii comparabile asupra cărora să fi fost aplicat un tratament diferenţiat, cu scopul sau efectul restrângerii sau înlăturării unor drepturi sau libertăţi fundamentale.

Contrar celor afirmate de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că existenţa discriminării, în accepţiunea art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 a fost dovedită prin faptul că, în locul soluţiilor de minimă îmbunătăţire a calităţii vieţii grupului de romi stabiliţi în arealul menţionat în hotărâre, s-a propus îndepărtarea lor de pe raza municipiului Sibiu şi "implicarea efectivă a Prefectului Judeţului Sibiu în încercarea de a direcţiona comunitatea spre zona rurală a judeţului unde fiecare să întemeieze o gospodărie şi să beneficieze de rezultatul muncii lor."

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, constituie discriminare orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, a fost demonstrată existenţa unui tratament diferenţiat, în sensul că în locul găsirii unor soluţii concrete pentru asigurarea unui nivel minim de condiţii igienico-sanitare comunităţii de romi stabilite în zona cartierului Turnişor, autorităţile administraţiei publice locale având obligaţia de asigurare a serviciilor publice de alimentare cu apă curentă şi preluare a apelor uzate precum şi de colectare a deşeurilor menajere la nivelul întregii unităţi administrativ teritoriale, fără deosebire de apartenenţa etnică a cetăţenilor ce formează acea comunitate, soluţia propusă a fost aceea a îndepărtării grupului de romi şi relocării lor într-o zonă rurală, nedefinită nici la cel mai înalt nivel aproximativ.

Argumentaţia recurentului reclamant, în sensul că discriminarea ar fi existat numai dacă în vecinătatea grupului de romi ar fi existat o altă comunitate minoritară din punct de vedere etnic, iar pentru aceasta ar fi fost găsită o soluţie de asigurare a minimelor condiţii igienico-sanitare, reflectă ignorarea literei şi spiritului Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, cât timp obligaţia de asigurare a accesului la condiţii igienico-sanitare nu este condiţionată de apartenenţa la comunitarea majoritară sau minoritară, şi de aceea orice tratament concretizat în refuzul manifest de a rezolva favorabil situaţia unei comunităţi etnice naşte, în mod rezonabil, prezumţia de discriminare pe criterii de apartenenţă la etnia respectivă.

Într-o atare ipoteză, dispoziţiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 prevăd că atunci când persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament, or se observă cu uşurinţă faptul că recurentul reclamant nu a combătut cu argumente pertinente de ce a ales să rezolve problemele sesizate de Prefectul Judeţului Sibiu în privinţa situaţiei grupului de romi identificat în cauză prin îndepărtarea acestuia de pe raza administrativ teritorială a municipiului şi îndemnul la muncă.

În atare context, urmează a fi înlăturate şi argumentele recurentului reclamant privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000, fiind evident că în accepţiunea "orice alte mijloace de asimilare, strămutare sau colonizare de persoane", avută în vedere de art. 12 alin. (1) din ordonanţa amintită trebuie inclusă şi propunerea de mutare a unei colectivităţi particularizate prin apartenenţa la o etnie dată de pe raza unei localităţi, după cum nu poate fi contestat faptul că îndemnul la muncă, strecurat în cuprinsul propunerii de relocare a grupului de romi, este susceptibil, fără doar şi poate să conducă la atingerea demnităţii, din moment ce nu poate avea altă explicaţie decât consideraţia personală a autorului propunerii cu privire la obiceiurile atribuite întregului grup etnic.

Faţă de aceste considerente Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul civil de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Instituţiei Prefectului Judeţului Sibiu.

Respinge recursul formulat de Primarul Municipiului Sibiu împotriva sentinţei nr. 48 din 3 martie 2017 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 septembrie 2019.