Legality of fixed deadlines for adjusting natural gas minimum stock obligations in annual cycles

Şedinţa publică din data de 12 septembrie 2019

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 18.04.2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat a se constata nulitatea parţială a art. 8 alin. (1) şi a art. 8 alin. (5) din Metodologia privind determinarea anuală a nivelului stocului minim de gaze naturale pentru titularii licenţelor de furnizare de gaze naturale şi pentru titularii licenţelor de operare a sistemelor de transport al gazelor naturale, aprobată prin Ordinul preşedintelui ANRE nr. 14 din 11 martie 2015 respectiv a lit. a) şi b) din art. 8 alin. (1) din Metodologie, împreună cu sintagma "după cum urmează" din acelaşi alineat potrivit cărora "(...) după cum urmează:

a) până la data de 15 iunie, situaţia centralizatoare aferentă modificărilor portofoliilor de clienţi finali în perioada cuprinsă între data publicării listei iniţiale privind stocul minim de gaze naturale aferent fiecărui titular de licenţă de furnizare de gaze naturale, prevăzută la art. 7 alin. (1), şi data de 31 mai;

b) până la data de 15 septembrie, situaţia centralizatoare aferentă modificărilor portofoliilor de clienţi finali intervenite în perioada 1 iunie-31 august; - sintagmei "în termen de 15 zile lucrătoare de la datele prevăzute la alin. (1)" din art. 8 alin. (5) din Metodologie, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3897 din 7 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând, admiterea acţiunii în anulare. În subsidiar, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În motivarea căii de atac, recurenta reclamantă susţine că hotărârea atacată este afectată de motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Dezvoltând primul motiv de casare, recurenta reclamantă susţine că hotărârea primei instanţe nu cuprinde considerentele pentru care au fost respinse motivele de nelegalitate invocate de societate.

Astfel, apreciind că problema esenţială în cauză este nelegalitatea prevederilor atacate şi nu lipsa de oportunitate a acestora, or, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra legalităţii şi efectelor prevederilor atacate ci numai asupra oportunităţii acestor prevederi.

Susţine recurenta reclamantă că instanţa de fond nu a analizat niciunul dintre argumentele A. privind nelegalitatea prevederilor legale atacate şi netemeinicia argumentelor ANRE, în fapt, instanţa doar însuşindu-şi, în mod necritic şi fără motivare, o parte din susţinerile ANRE privind oportunitatea prevederilor legale atacate.

În continuare, recurenta reclamantă arată că sentinţa atacată nu cuprinde motivele pentru care instanţa a considerat că nu poate verifica în ce măsură prevederile atacate sunt conforme cu Constituţia.

Instanţa fondului nu a analizat dacă prevederile legale atacate încalcă dreptul de proprietate al furnizorilor, aceeaşi omisiune a motivării fiind sesizabilă şi în privinţa criticilor reclamantei privind încălcarea Regulamentului nr. 994/2010, a Directivei 2004/CE A Consiliului dar şi a legislaţiei interne respectiv a prevederilor Legii Energiei, ale Legii nr. 346/2007 şi ale Legii Concurenţei.

În egală măsură, susţine recurenta reclamantă faptul că instanţa fondului nu a arătat motivele pentru care consideră că prevederile atacate respectă principiul nediscriminării şi nici argumentul de oportunitate privind necesitatea unei perioade de timp pentru realizarea ajustării.

Aceleaşi considerente se regăsesc şi cu privire la argumentul de oportunitate privind intervalul fezabil de timp pentru a permite furnizorilor îndeplinirea obligaţiei şi al considerentului potrivit căruia permiterea ajustării ar crea un haos pe piaţa de gaze naturale şi dezechilibrarea Sistemului Naţional de Transport.

Pentru aceste considerente, pe larg dezvoltate în cererea de recurs, reclamanta susţine că hotărârea criticată este afectată de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de casare invocat prin cererea de recurs, reclamanta susţine că prevederile art. 8 alin. (1) şi a art. 8 alin. (5) din Metodologia privind determinarea anuală a nivelului stocului minim de gaze naturale pentru titularii licenţelor de furnizare de gaze naturale şi pentru titularii licenţelor de operare a sistemelor de transport al gazelor naturale, aprobată prin Ordinul preşedintelui ANRE nr. 14 din 11 martie 2015 încalcă nepermis Legea Energiei.

În esenţă, recurenta reclamantă afirmă că obligaţia de înmagazinare, aşa cum a fost reglementată prin prevederile atacate, reflectă o încălcare a Legii Energiei prin aceea că impune în sarcina furnizorilor obligaţia de înmagazinare şi pentru clienţi care nu mai sunt în portofoliul său.

Recurenta reiterează şi în contextul dezvoltării acestui motiv de casare critica referitoare la refuzul instanţei de a cerceta conformitatea prevederilor atacate cu normele de ordin constituţional menţionate în motivarea acţiunii sale.

Astfel, recurenta consideră că prin reglementarea conţinută de ordinul atacat se încalcă prevederile art. 53 din Constituţie, fiind restrânsă libertatea economică a furnizorilor de gaze naturale, fără respectarea condiţiilor impuse de norma constituţională.

De asemenea, recurenta reiterează argumentul său, în sensul că prevederile legale atacate restrâng dreptul de proprietate al furnizorilor de gaze naturale, întrucât îi obligă să folosească propriile resurse financiare pentru a acoperi costurile de înmagazinare aferente unor foşti clienţi.

În ceea ce priveşte problema nediscriminării, recurenta reclamantă afirmă că în mod greşit a considerat instanţa de fond că nu pot fi primite susţinerile societăţii privind încălcarea principiului nediscriminării, întrucât, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, potrivit Prevederilor Legale Atacate furnizori aflaţi în situaţii juridice similare (respectiv furnizorii ce au obligaţia de înmagazinare şi al căror portofoliu de clienţi suferă modificări anterior datei scadenţei - 31 octombrie) sunt trataţi diferit, întrucât doar unii dintre furnizori beneficiază de ajustarea stocului minim de gaze naturale (respectiv doar cei ale căror portofolii au suferit modificări anterior 31 august).

Fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, potrivit Prevederilor Legale Atacate furnizorii aflaţi în situaţii juridice diferite (cei al căror portofoliu a suferit modificări în perioada 1 septembrie - 31 octombrie şi cei al căror portofoliu nu a suferit modificări în această perioadă) sunt trataţi identic, având în vedere că niciunii nu beneficiază de ajustarea stocului minim de gaze naturale ce trebuie înmagazinat la data de 31 octombrie.

Refuzul de ajustare a stocului cu o perioadă de două luni anterior scadenţei obligaţiei şi crearea diferenţelor de tratament între furnizori pentru o perioadă atât de lungă este o măsură disproporţionată, nejustificată prin raportare la scopurile urmărite prin Prevederile Legale Atacate. ANRE, în calitatea de autoritate de reglementare, trebuia să găsească şi să aplice măsurile care nu creează diferenţe de tratament nejustificate şi nerezonabile.

Dorinţa ANRE de a avea la dispoziţie o perioadă îndelungată de timp pentru a ajusta stocul minim coroborat cu pretinsa închidere a perioadei de injecţie a gazelor naturale în cazul unui singur depozit nu reprezintă motive obiective şi rezonabile care să justifice diferenţele create de Prevederile Legale Atacate, ci, din contră, sunt motive subiective şi aleatorii.

În fine, recurenta arată că potrivit art. 10 alin. (1) pct. 29.aa) din O.U.G. nr. 33/2007, ANRE "aplică, dacă este cazul, măsuri de orice natură pentru corectarea efectelor reglementărilor emise", deci poate corija efectele nelegale ale Prevederilor Legale Atacate, prin ajustarea stocului minim în afara calendarului prevăzut de acestea. Ca atare, nu se justifică afirmaţia instanţei de fond potrivit căreia nu intră în atribuţiile ANRE a oferi sprijin furnizorilor aflaţi în situaţii particulare ce exced cadrului legal.

În continuare, recurenta reclamantă susţine că prevederile atacate sunt contrare Regulamentului întrucât instituie o sarcină nejustificată, disproporţionată, discriminatorie şi inutilă asupra furnizorilor de gaze naturale şi în acelaşi timp denaturează concurenţa.

Totodată, recurenta susţine că prevederile atacate generează un impact negativ asupra funcţionării pieţei interne a gazelor naturale, sunt contrare art. 1 şi art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 346/2007 şi, de asemenea, încalcă legislaţia în domeniul concurenţei.

Faţă de aceste considerente, pe larg dezvoltate în memoriul de exercitare a căii de atac, reclamanta solicită admiterea recursului său, aşa cum a fost formulat.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul civil de faţă, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge în consecinţă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Sintetizând circumstanţele cauzei, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect anularea parţială a art. 8 alin. (1) şi a art. 8 alin. (5) din Metodologia privind determinarea anuală a nivelului stocului minim de gaze naturale pentru titularii licenţelor de furnizare de gaze naturale şi pentru titularii licenţelor de operare a sistemelor de transport al gazelor naturale, aprobată prin Ordinul preşedintelui ANRE nr. 14 din 11 martie 2015 ("Metodologia"), respectiv a - lit. a) şi b) din art. 8 alin. (1) din Metodologie, împreună cu sintagma "după cum urmează" din acelaşi alineat potrivit cărora "(...) după cum urmează:

a) până la data de 15 iunie, situaţia centralizatoare aferentă modificărilor portofoliilor de clienţi finali în perioada cuprinsă între data publicării listei iniţiale privind stocul minim de gaze naturale aferent fiecărui titular de licenţă de furnizare de gaze naturale, prevăzută la art. 7 alin. (1), şi data de 31 mai;

b) până la data de 15 septembrie, situaţia centralizatoare aferentă modificărilor portofoliilor de clienţi finali intervenite în perioada 1 iunie-31 august"; - sintagmei "în termen de 15 zile lucrătoare de la datele prevăzute la alin. (1)" din art. 8 alin. (5) din Metodologie.

În motivarea acţiunii sale, recurenta reclamantă a arătat, în esenţă următoarele:

Societatea reclamantă a arătat că prevederile atacate nu recunosc furnizorilor de gaze naturale ce au în portofoliu clienţi finali dreptul de a notifica, solicita şi obţine recalcularea/ajustarea nivelului stocul minim de gaze naturale ce trebuie înmagazinat în depozitele subterane până la data de 31 octombrie pentru a reflecta modificările intervenite în portofoliul de clienţi finali în perioada 1 septembrie - 31 octombrie a aceluiaşi an calendaristic, respectiv anterior scadenţei obligaţiei de înmagazinare.

Întrucât, dispoziţiile legale atacate prevăd ajustarea nivelului stocului minim doar pentru o parte din modificările intervenite în portofoliu de clienţi anterior scadenţei obligaţiei, acestea au ca efect instituirea obligaţiei furnizorilor de gaze naturale de a constitui stocuri minime de gaze naturale pentru foşti clienţi finali, respectiv pentru clienţi care au migrat în portofoliul altui furnizor şi pentru entităţi care nu mai consumă gaze naturale.

Prevederile atacate sunt lovite de nulitate întrucât încalcă dispoziţiile din Constituţie şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care reglementează libertatea economică a furnizorilor de gaze naturale, dreptul de proprietate privată, precum şi principiul nediscriminării şi reglementările cu forţă juridică superioară, naţionale şi comunitare.

S-a arătat că efectele calendarului prevăzut de Metodologie pentru ajustarea stocului minim de gaze naturale (art. 8 alin. (1), (4) şi (5) din Metodologie au ca şi consecinţă obligaţia pentru un furnizor de a constitui stoc minim pentru o persoană care nu mai consumă gaze naturale în cazul în care în perioada 1 septembrie - 31 octombrie persoana în cauză îşi încetează activitatea (de ex. ca urmare a falimentului, dizolvării, schimbării obiectului de activitate etc.) sau decide să folosească alt timp de combustibil (de ex. cărbune, păcură etc); precum şi obligaţia de a constitui stoc minim pentru clientul altui furnizor de gaze naturale, în cazul în care în perioada 1 septembrie - 31 octombrie un client decide să schimbe furnizorul de gaze naturale; un furnizor poate să nu aibă obligaţia de a constitui stoc minim de gaze naturale pentru o parte din clienţii săi finali, în cazul în care aceşti clienţii finali au intrat în portofoliu său în perioada 1 septembrie - 31 octombrie.

În ceea ce priveşte situaţia societăţii reclamante primele două consecinţe/efecte anterior menţionate s-au produs, având în vedere ANRE a impus în sarcina sa obligaţia de a constitui stoc minim de gaze naturale pentru entităţi care nu mai erau în portofoliul său de clienţi, respectiv (i) pentru Electrocentrale, care începând cu 27 septembrie 2015 nu mai este clientul Societăţii întrucât nu este consumator constant de gaze naturale pe perioada sezonului rece (octombrie- martie) şi (ii) pentru B., care începând cu 1 octombrie 2015 a migrat în portofoliul unui alt furnizor de gaze naturale.

Prevederile legale atacate încalcă prevederile constituţionale care garantează libertatea economică şi principiile economiei de piaţă. În acest sens s-a susţinut că restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi este posibilă dar, numai cu titlu excepţional şi în condiţii strict prevăzute de lege iar dispoziţiile în litigiu restrâng în mod neconstituţional libera desfăşurare a activităţii de furnizare a gazelor naturale. Prin nerecunoaşterea obligaţiei ANRE de ajustare/recalculare a stocurilor minime de gaze naturale pentru a reflecta modificările intervenite în portofoliile de clienţi ale furnizorilor în perioada 1 septembrie - 31 octombrie a aceluiaşi an, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 53 din Constituţie, întrucât: restrângerea este prevăzută de norme cu o forţă juridică inferioară legii (respectiv printr-un act administrativ emis de ANRE), restrângerea nu urmăreşte unul dintre scopurile limitativ enumerate la art. 53 din Constituţie, restrângerea nu este necesară într-o societate democratică întrucât, restrângerea nu respectă principiul proporţionalităţii, întrucât, impun o sarcină excesivă în sarcina unui furnizor respectiv, obligaţia de a constitui stoc minim pentru clienţii altui furnizor şi/sau pentru persoane care nu mai consumă gaze naturale.

Prevederile legale în litigiu restrâng dreptul de proprietate cu încălcarea normelor constituţionale şi convenţionale, întrucât, pentru îndeplinirea obligaţiei stabilite prin prevederile în litigiu, furnizorii de gaze naturale trebuie să plătească în plus faţă de costul de achiziţie al gazelor naturale, tariful de înmagazinare al acestora. Prin urmare, în acest mod este restrâns dreptul de proprietate al furnizorilor de gaze naturale pentru că limitează dreptul lor de a se dispune liber de resursele lor financiare, obligându-i la plata unor tarife de înmagazinare pentru un consum de gaze naturale care nu are legătura cu portofoliul acelor furnizori. Această limitare încalcă art. 53 din Constituţie dar şi Convenţia Europeană.

Prevederile legale atacate încalcă principiul nediscriminării consacrat de Constituţie şi Convenţia Europeană, întrucât instituie o dublă discriminare între furnizorii de gaze naturale prin nerecunoaşterea dreptului de ajustare/recalculare a stocurilor minime de gaze naturale corespunzător tuturor modificărilor intervenite în portofoliul de clienţi anterior scadenţei, determină apariţia unor situaţii discriminatorii, în fapt, lipsa obligaţiei ANRE de a ajusta nivelul stocului pentru modificările din perioada 1 septembrie - 31 octombrie a anului scadenţei.

Prevederile legale atacate contravin Regulamentului nr. 994/2010 privind măsurile de garantare a securităţii aprovizionării cu gaze naturale şi îndatoririle statelor membre, care stabileşte cadrul comun la nivelul statelor membre pentru a garanta securitatea în aprovizionarea cu gaze naturale şi buna funcţionare a pieţei interne a gazelor naturale. În acest sens, Regulamentul stabileşte în sarcina autorităţilor naţionale obligaţia pregătirii şi punerii în aplicare a unor planuri conţinând măsuri de prevenţie şi de urgenţă în materia securităţii aprovizionării cu gaze naturale, prevederile în litigiu încălcând condiţiile stabilite de Regulament, întrucât, instituie o sarcină nejustificată, disproporţională si inutilă asupra furnizorilor de gaze naturale, ca urmare a faptului că furnizorii au obligaţia de înmagazinare pentru cei care au părăsit portofoliul lor de clienţi în perioada 1 septembrie - 31 octombrie şi au trecut în portofoliul altui furnizor şi pentru persoanele care au încetat să mai consume gaze naturale (fie pentru că folosesc alt tip de combustibil, fie pentru că şi-au încetat activitatea), în acest din urmă caz caracterul inutil al măsurii fiind cu atât mai evident, instituie o sarcină discriminatorie deoarece fără justificare obiectivă şi rezonabilă sunt trataţi identic furnizorii aflaţi în situaţii diferite şi sunt trataţi diferit furnizorii aflaţi în situaţii comparabile, denaturează în mod nejustificat concurenţa prin faptul că este de natură să determine în mod nejustificat creşterea costurilor unora dintre furnizori, creând astfel o situaţie privilegiată celorlalţi, generează un impact negativ asupra funcţionării pieţei interne a gazelor naturale întrucât sunt de natură să conducă la indisponibilizarea temporară a unor cantităţi de gaze naturale din circuitul civil în condiţiile în care un furnizor este obligat să constituie stocuri minime de gaze naturale pentru clienţi care nu se mai găsesc la data scadenţei (31 octombrie) în portofoliul său şi este posibil ca furnizorul să nu aibă către cine să le vândă/livreze dată fiind obligaţia respectării destinaţiei gazelor naturale.

Prevederile legale criticate adaugă nepermis la Legea Energiei întrucât, obligaţia de înmagazinare este limitată potrivit Legii Energiei la portofoliul de clienţi al furnizorului, iar prin aceste prevederi se instituie obligaţia de înmagazinare şi pentru persoane care nu mai sunt clienţi ai unui furnizor (fie pentru că au devenit clienţii altui furnizor, fie pentru că nu mai consumă gaze naturale). Or, furnizorul nu are obligaţia de alimentare a persoanelor care nu mai sunt clienţi şi, deci, nici obligaţia de asigurare a continuităţii alimentării lor cu gaze naturale.

Prevederile legale atacate încalcă principiul legalităţii actelor administrative care presupune că acestea trebuie să respecte limitele şi spiritul legii în a cărei aplicare au fost emise, neputând să contravină sau să adauge acesteia.

Prevederile legale atacate încalcă Legea nr. 346/2007 întrucât instituie măsuri disproporţionate, discriminatorii şi incompatibile cu exigenţele unei pieţe concurenţiale.

Prevederile legale atacate încalcă legislaţia concurenţei, fiind de natură să afecteze negativ concurenţa pe piaţa furnizării de gaze naturale.

Soluţionând acţiunea reclamantei, prima instanţă a constatat că este neîntemeiată, pentru considerentele prezentate în cuprinsul sentinţei civile nr. 3897 din 7 decembrie 2016.

Împotriva sentinţei civile pronunţate de instanţa fondului a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., criticând hotărârea din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este casabilă hotărârea ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, apreciind recurenta reclamantă că în cauză este incidentă prima ipoteză, respectiv nemotivarea hotărârii.

Prima ipoteză vizată de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. trebuie analizată, în concret, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească analiza instanţei pe marginea obiectului cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Întinderea motivării hotărârii judecătoreşti trebuie raportată la circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, obligatoriu fiind, în contextul analizei respectării exigenţelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., ca hotărârea să reflecte aplecarea efectivă a judecătorului asupra aspectelor esenţiale şi determinante ale cauzei.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru soluţionarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observaţiile părţilor sunt într-adevăr "ascultate" adică examinate temeinic de către instanţa sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menţionate în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigenţa motivării hotărârilor judecătoreşti nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuşi ca partea în cauză să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei şi Ruiz Torija contra Spaniei).

În speţa de faţă, hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, din lecturarea sentinţei civile criticate rezultă faptul că instanţa fondului a abordat toate motivele de nelegalitate invocate de către reclamantă în cuprinsul acţiunii sale.

Contrar celor afirmate de instanţa fondului, instanţa fondului a examinat criticile reclamantei la adresa legalităţii Ordinului preşedintelui ANRE nr. 14 din 11 martie 2015 atât prin raportare la legislaţia naţională, cât şi prin raportare la principiile ce se degajă din legislaţia europeană invocată de reclamantă.

Faptul că instanţa de fond nu şi-a însuşit argumentele reclamantei nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, după cum maniera de a concluziona în sensul că anumite motive de nelegalitate nu pot fi reţinute, fără o detaliere de genul celei pretinse, este justificată, întrucât în mod logic constatarea legalităţii prevederilor atacate de instanţă conduce la lipsa de pertinenţă a unora din criticile la adresa legalităţii ordinului contestat.

În consecinţă, Înalta Curte constată că este nefondată critica reclamantei vizând nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Pentru dezlegarea celui de al doilea motiv de casare este necesar a fi revăzute dispoziţiile criticate de recurenta reclamantă în prezenta cauză.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Metodologia aprobată prin ordinul nr. 149 din 11 martie 2015, în vederea ajustării nivelurilor stocurilor minime de gaze naturale aferente titularilor licenţelor de furnizare de gaze naturale corespunzător modificării portofoliilor de clienţi finali ca urmare a exercitării, de către clienţii finali, cu excepţia clienţilor casnici, a dreptului de schimbare a furnizorului de gaze naturale sau ca urmare a încetării contractelor de furnizare de gaze naturale, titularii licenţelor de furnizare de gaze naturale au obligaţia de a transmite Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei situaţii centralizatoare întocmite în conformitate cu modelul prevăzut în anexa nr. 1, în format electronic - fişier Excel, şi pe suport hârtie, semnate de către reprezentantul legal al titularilor de licenţă de furnizare de gaze naturale respectivi, după cum urmează:

a) până la data de 15 iunie, situaţia centralizatoare aferentă modificărilor portofoliilor de clienţi finali în perioada cuprinsă între data publicării listei iniţiale privind stocul minim de gaze naturale aferent fiecărui titular de licenţă de furnizare de gaze naturale, prevăzută la art. 7 alin. (1), şi data de 31 mai;

b) până la data de 15 septembrie, situaţia centralizatoare aferentă modificărilor portofoliilor de clienţi finali intervenite în perioada 1 iunie-31 august.

(5) În termen de 15 zile lucrătoare de la datele prevăzute la alin. (1), Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei stabileşte, prin ordin al preşedintelui, noile obligaţii de constituire a stocului minim ce revin titularilor licenţelor de furnizare de gaze naturale care au comunicat modificări ale portofoliului de clienţi finali; ordinul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi se afişează pe pagina de internet a instituţiei după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I."

Contrare celor afirmate de recurenta reclamantă, reglementarea criticată de aceasta în prezenta cauză nu contravine normelor de drept material incidente în cauză, aspect subliniat şi de prima instanţă, prin hotărârea atacată.

Reglementarea criticată de recurenta reclamantă este menită să particularizeze obligaţiile furnizorilor de gaze naturale, în vederea constituirii stocului minim de gaze naturale pentru ciclul de înmagazinare 2015-2016.

Circumscris prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă susţine că hotărârea primei instanţe este nelegală, întrucât în mod greşit au fost respinse motivele de nelegalitate, prin care a arătat că Metodologia atacată adaugă la Legea energiei şi, totodată, încalcă limitele şi caracteristicile obligaţiei de înmagazinare stabilite de Legea Energiei.

Particularizat stadiului pricinii, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă nu a identificat care este norma de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 123/2012, încălcată sau aplicată greşit de către prima instanţă.

Prin dispoziţiile art. 143 lit. q) din Legea nr. 123/2012(Legea energiei) se stabileşte obligaţia de înmagazinare în sarcina furnizorilor de gaze iar prin dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 346/2007, se prevede că nivelul minim al stocului de gaze naturale se stabileşte anual, prin decizie a Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, având în vedere în principal capacităţile de depozitare existente, prognozele de consum, frecvenţa şi durata perioadelor cu temperaturi scăzute, asigurarea unui nivel corespunzător consumului intern.

Este evident că prevederile Legii Energiei precum şi cele ale Legii nr. 346/2007 pornesc de la presupunerea că obligaţia de înmagazinare se datorează numai pentru clienţii aflaţi în portofoliul furnizorului de gaze naturale însă este de necontestat faptul că, din perspectiva ciclicităţii obligaţiei de înmagazinare, autoritatea de reglementare este ţinută să stabilească termene de referinţă, pentru a stabili perioada ce trebuie luată în considerare în vederea determinării stocului minim de gaze naturale în fiecare an.

Ceea ce nemulţumeşte recurenta reclamantă este faptul că nu poate ajusta datele necesare în vederea stabilirii stocului minim pentru ciclul 2015-2016 pentru modificările intervenite în portofoliul său după data de 31 august 2015, or, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, faptul impunerii unor termene ce nu pot fi calificate ca fiind nerezonabile, pentru obligaţia de ajustare, nu reflectă nicidecum exercitarea prerogativei de reglementare de către ANRE, cu depăşirea limitelor Legii Energiei.

Stabilind, prin dispoziţiile art. 3 din Metodologie, că pentru siguranţa aprovizionării cu gaze naturale a clienţilor finali, titularii licenţelor de furnizare de gaze naturale au obligaţia de a constitui în depozitele de înmagazinare subterană un stoc minim de gaze naturale, în fiecare an "n", până la data de 31 octombrie inclusiv, ANRE avea şi obligaţia de a reglementa precis reperele cantitative şi temporale în raport de care stabileşte stocul minim de gaze naturale ce urmează a fi constituit de către fiecare titular de licenţă de furnizare de gaze naturale.

În acest sens, au fost elaborate prevederile art. 5 din Metodologie, potrivit cărora, la determinarea nivelului stocului minim naţional de gaze naturale care urmează a fi constituit în anul "n" şi a defalcării acestuia pe fiecare titular al licenţei de furnizare de gaze naturale şi pe fiecare categorie de clienţi finali, se iau în considerare următoarele elemente:

a) consumul de gaze naturale înregistrat la nivel naţional în perioada 1 octombrie anul "n-2" - 31 martie anul "n-1", defalcat pe următoarele categorii de clienţi finali: clienţi casnici, producători de energie termică, numai pentru cantităţile de gaze naturale utilizate la producerea de energie termică în centralele de cogenerare şi în centralele termice destinate consumului populaţiei, şi clienţi noncasnici;

b) consumul de gaze naturale înregistrat la nivel naţional în perioada 1 aprilie anul "n-1" - 30 septembrie anul "n-1", defalcat pe categoriile de clienţi finali menţionate la lit. a);

c) cantităţile de gaze naturale efectiv livrate de către titularii licenţelor de furnizare de gaze naturale către clienţii finali din portofoliul propriu în anul "n-1", defalcate pe categoriile de clienţi finali menţionate la lit. a);

d) procentul corespunzător ponderii consumului fiecărei categorii de clienţi finali menţionate la lit. a) din portofoliul fiecărui titular al licenţei de furnizare de gaze naturale în consumul naţional total al categoriei respective de clienţi finali în anul "n-1".

În fine, formula concretă de calcul pentru determinarea stocului minim ce urmează a fi constituit de fiecare furnizor de gaze naturale este cea prevăzută la art. 6 din Metodologie.

În mod evident, în perioadele de referinţă menţionate de ANRE în cuprinsul art. 5 şi 6 din Metodologie pot apărea modificări în portofoliul de clienţi al furnizorului de gaze, şi de aceea au fost elaborate prevederile art. 8, menite a acorda furnizorilor de gaze posibilitatea de ajustare a nivelurilor stocurilor minime de gaze naturale aferente titularilor licenţelor de furnizare de gaze naturale corespunzător modificării portofoliilor de clienţi finali ca urmare a exercitării, de către clienţii finali, cu excepţia clienţilor casnici, a dreptului de schimbare a furnizorului de gaze naturale sau ca urmare a încetării contractelor de furnizare de gaze naturale.

În concret, recurenta reclamantă este nemulţumită de faptul că Metodologia nu permite ajustarea stocurilor şi pentru modificările survenite în intervalul de timp 1 septembrie 31 octombrie, arătând că în această perioadă a pierdut din portofoliul său clientul S.C. C. S.A. şi clientul S.C. B. S.R.L., fără ca această modificare de portofoliu să se reflecte în privinţa obligaţiei de constituire a stocului pentru ciclul 2015-2016.

Astfel cum a arătat şi prima instanţă, instanţa de control judiciar constată că termenele impuse de art. 8 alin. (1) lit. a) şi b) din Metodologie sunt reglementate pentru a da posibilitatea furnizorilor de gaze naturale să/şi îndeplinească obligaţia de înmagazinare dar şi pentru a permite ANRE îndeplinirea operaţiunilor necesare emiterii ordinului prevăzut de art. 8 alin. (5) din Metodologie.

Argumentele recurentei reclamante, în sensul că obligaţia de înmagazinare poate fi îndeplinită prin metode alternative precum şi cele conform cărora activitatea de înmagazinare se desfăşoară oricum până la finele lunii octombrie nu reliefează nelegalitatea prevederilor Ordinului nr. 149 din 11 martie 2015.

În ceea ce priveşte critica recurentei reclamante, în sensul că în mod greşit a apreciat prima instanţă că nu poate cerceta constituţionalitatea prevederilor atacate din Metodologia în discuţie, întrucât verificare specifică litigiilor de contencios administrativ nu presupune altceva decât conformitatea actului administrativ cu normele superioare în executarea sau organizarea executării acestora a fost emis.

O atare concluzie rezultă din definiţia legală a actului administrativ, prevăzută la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia prin act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Cu toate acestea, în mod nejustificat susţine recurenta pârâtă că prevederile atacate sunt nelegale întrucât restrâng libertatea economică a furnizorilor de gaze naturale, prin impunerea obligaţiei de înmagazinare pentru clienţi care nu mai sunt în portofoliul lor.

Astfel cum s-a arătat mai sus, furnizorii de gaze naturale au, prin lege, obligaţia de a constitui stocuri de gaze naturale, în vederea asigurării continuităţii furnizării gazelor naturale, astfel că libertatea economică a acestora este restrânsă prin efectul legii (art. 143 lit. q) din Legea nr. 123/2012

Nu în ultimul rând, este de subliniat faptul că obligaţia de constituire a stocului minim pentru ciclul 2012-2016, ca de altfel şi pentru ciclurile anterioare sau ulterioare, are în vedere cantităţile de gaze naturale furnizate anterior de către titularii licenţei de furnizare de gaze naturale, prin urmare este stabilită în raport de activitatea economică proprie a titularului de licenţă. Aceleaşi considerente sunt valabile şi pentru a concluziona în sensul lipsei de fundament a criticilor vizând încălcarea dreptului de proprietate al furnizorilor de gaze naturale, întrucât nivelurile stocurilor minime pentru furnizori se determină în funcţie de activitatea economică a acestora într-un interval anterior.

Cât priveşte încălcarea principiului nediscriminării, Înalta Curte subliniază, cum şi prima instanţă a făcut-o, că prevederile art. 8 din Metodologie se aplică tuturor titularilor de licenţă aflaţi în ipotezele prevăzute de actul administrativ în discuţie. Astfel, prevederile art. 8 alin. (5) din Metodologie obligă ANRE să ajusteze obligaţiile de constituire a stocului minim ce revin titularilor licenţelor de furnizare de gaze naturale care au comunicat modificări ale portofoliului de clienţi finali survenite în interiorul termenelor prevăzute la art. 8 alin. (1).

Prin urmare, nu se poate susţine că actul administrativ tratează diferit subiecţi de drept aflaţi în situaţii identice, pentru a se contura, într-adevăr, caracterul discriminatoriu al normei în analiză.

În aceeaşi ordine de idei, instanţa de control judiciar constată că în mod întemeiat a înlăturat prima instanţă argumentele reclamantei, prin care a încercat să demonstreze că actul administrativ încalcă şi legislaţia în domeniul concurenţei, fiind de subliniat, din nou, lipsa pertinenţei comparaţiei pe care o face recurenta reclamantă între furnizorii de gaze cărora li se aplică prevederile art. 8 alin. (5) lit. a) sau b) din Metodologie şi ceilalţi furnizori.

În esenţă, asigurarea unui mediu concurenţial presupune, din perspectiva modalităţii de reglementare a pieţei gazelor naturale, elaborarea unor reguli nediscriminatorii, or, aşa cum s-a arătat mai sus, nu se poate reţine în cauză că Ordinul nr. 149 din 11 martie 2015, cuprinde, prin modalitatea de elaborare a prevederilor art. 8 alin. (1) şi art. 8 alin. (5) norme cu efect discriminatoriu.

În fine, nici critica recurentei reclamante la adresa considerentelor primei instanţe, prin care aceasta a arătat că nu sunt aplicabile în cauză prevederile Regulamentului (UE) nr. 994/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 octombrie 2010 privind măsurile de garantare a securităţii aprovizionării cu gaze naturale, fiind evident că, în raport de obiectul său de reglementare, norma europeană excede domeniului abordat prin ordinul contestat în cauza de faţă.

Astfel, recurenta reclamantă a invocat, în sprijinul acţiunii sale, încălcarea prevederilor art. 3 alin. (6) din Regulament, acestea vizând măsurile de asigurare a securităţii aprovizionării conţinute în planurile de acţiune preventive şi în planurile de urgenţă.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (3) Regulamentului (UE) nr. 994/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 octombrie 2010, măsurile de asigurare a securităţii aprovizionării conţinute în planurile de acţiune preventive şi în planurile de urgenţă sunt clar definite, transparente, proporţionale, nediscriminatorii şi verificabile, nu denaturează în mod nejustificat concurenţa sau funcţionarea eficace a pieţei interne a gazelor şi nu pune în pericol securitatea aprovizionării cu gaze a celorlalte state membre sau a Uniunii în ansamblul său.

În continuare, art. 7 din Regulament statuează în sensul următor: "Autoritatea competentă a fiecărui stat membru, după consultarea întreprinderilor din sectorul gazelor, a organizaţiilor relevante care reprezintă interesele consumatorilor casnici şi industriali de gaze şi a autorităţii naţionale de reglementare, în cazul în care aceasta este diferită de autoritatea competentă, elaborează, fără a aduce atingere alin. (3), la nivel naţional:

(a)

un plan de acţiune preventiv conţinând măsurile necesare pentru reducerea riscurilor identificate, în conformitate cu evaluarea de risc efectuată potrivit articolului 9; şi (b)

un plan de urgenţă conţinând măsurile care trebuie luate pentru a elimina sau a limita impactul unei întreruperi a aprovizionării cu gaze, în conformitate cu articolul 10."

Or, potrivit prevederilor H.G. nr. 980/2015, autoritatea competentă pentru punerea în aplicare a Regulamentului este Ministerul Energiei iar prin Ordinul ministrului energiei nr. 7/2016 au fost aprobate Planul de acţiuni preventive şi Planul de urgenţă, astfel că numai examinarea eventualei concordanţe a acestor acte poate fi realizată din perspectiva Regulamentului în discuţie şi nicidecum Metodologia aprobată de intimata pârâtă prin ordinul contestat în cauza de faţă.

Faţă de aceste considerente, constatând că recurenta reclamantă nu a demonstrat nelegalitatea sentinţei civile nr. 3897 din 7 decembrie 2016 din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recursul de faţă va fi respins ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 3897 din 7 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 septembrie 2019.