Tax assessment suspension denied: substantive validity claims exceed summary review of apparent illegality

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov, suspendarea executării Deciziei de impunere privind taxa pe valoarea adăugată şi alte obligaţii stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane fizice care realizează venituri impozabile din activităţi economice nedeclarate organelor fiscale nr. x din 29 octombrie 2013 şi Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. x din 20 aprilie 2017, emise de pârâte.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 1843 din 18 aprilie 2018, a respins cererea de suspendare formulată de reclamant, ca neîntemeiată, dispunând restituirea cauţiunii în cuantum de 17.260,42 RON către acesta, consemnată prin Recipisa nr. x din 13 aprilie 2018 emisă de B.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situaţia de fapt expusă în faţa primei instanţe, susţinând, în esenţă, că prima instanţă a dispus extinderea nejustificată a aplicării unei norme de drept la situaţia de fapt concretă, pronunţând o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la situaţia de fapt incidentă în cauză. Astfel, a reţinut în mod greşit că toate susţinerile detaliate de către reclamant în cuprinsul cererii vizează critici de nelegalitate ale actelor administrative-fiscale, care nu pot fi analizate în cadrul acestei proceduri sumare, fără administrarea de probe şi fără antamarea fondului, apreciind în acest sens că aspectele ce ţin de necomunicarea actelor atacate nu ţin de legalitatea lor, ci de opozabilitatea acestora, iar relevanţa aspectelor ce ţin de legala comunicare reprezintă o chestiune care antamează fondul cauzei, fiind apreciate ca nerelevante, din perspectiva aparenţei de nelegalitate, şi soluţiile pronunţate de instanţa competentă în cadrul contestaţiei la executare.

De asemenea, în mod greşit s-a reţinut că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ cele două cerinţe legale, apreciindu-se că indiferent dacă executarea actelor administrative ar produce o diminuare a patrimoniului reclamantului, această diminuare ar constitui o pagubă numai în sens economic, nu şi în sens juridic, câtă vreme nu este produsă de acte vădit ilegale.

Potrivit recurentului, prima instanţă nu a avut în vedere argumentele cu privire la motivele pe care se sprijină cererea de suspendare, făcând referire pe larg la cele două decizii de impunere contestate.

În ceea ce priveşte Decizia de impunere nr. x din 29 octombrie 2013, a invocat că nu i-a fost comunicat în mod direct actul administrativ fiscal reprezentat de deciziile de impunere în baza cărora au fost stabilite obligaţii fiscale principale aferente TVA decât în data de 26 iunie 2017, aşa încât aceste acte produc efecte doar începând cu respectiva dată.

Or, în condiţiile în care modalitatea de comunicare a actelor administrative fiscale produce efecte asupra posibilităţii de a porni executarea silită pentru creanţe fiscale, este evident faptul că acesta reprezintă un motiv legal şi temeinic care se circumscrie cazului bine justificat, în plus, în lipsa comunicării titlului de creanţă reprezentat de decizia de impunere amintită, acesta nu poate reprezenta un titlu executoriu valabil.

Recurentul a mai susţinut că o mare parte a bunurilor sale fiind sechestrate, nu există riscul ca intimata-pârâtă să fie prejudiciată în vreun fel de admiterea prezentei cereri de suspendare şi nici nu există posibilitatea să devină insolvabil.

Referitor la Decizia privind obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. x din 20 aprilie 2017, a susţinut că dispoziţiile Codului de procedură fiscală stabilesc cu claritate că obligaţiile fiscale accesorii se stabilesc doar ulterior depăşirii scadenţei achitării obligaţiilor fiscale principale.

Aşadar, scadenţa obligaţiilor fiscale principale se stabileşte prin raportare la momentul comunicării titlului de creanţă, act comunicat în cauză la data de 26 iunie 2017, prin urmare scadenţa acestora trebuie raportată la momentul comunicării, nu la momentul emiterii titlului de creanţă.

A apreciat astfel că la o simplă analiză a neregulilor constatate în privinţa titlurilor de creanţă - decizii de impunere contestate, se impune a se observa că există o îndoială rezonabilă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat.

Recurentul a susţinut, de asemenea, că în cauză este îndeplinită şi condiţia existenţei unei pagube iminente câtă vreme o mare parte a bunurilor sale sunt indisponibilizate, conducând la imposibilitatea valorificării acestora prin tranzacţii imobiliare.

Astfel, continuarea executării actelor administrative prin instituirea popririi asupra conturilor, în sensul valorificării bunurilor mobile şi imobile pe care le deţine, în contextul unei creanţe ridicată pusă în executare, produce un dezechilibru semnificativ, având drept efect crearea unei stări de insolvabilitate evidentă.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

4. Apărarea intimatei-pârâte

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în nume propriu şi în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate, fiind temeinică şi legală.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor formulate de intimat şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei de impunere privind taxa pe valoarea adăugată şi alte obligaţii stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane fizice care realizează venituri impozabile din activităţi economice nedeclarate organelor fiscale, nr. 40055 din 29 octombrie 2013 şi Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, nr. 85593 din 20 aprilie 2017, emise de pârâte.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Prin prisma acestor condiţii, soluţia pronunţată de prima instanţă şi considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, pentru că s-a apreciat corect că nu pot fi reţinute, în argumentarea cazului bine justificat, susţinerile reclamantului legate de necomunicarea actelor administrativ-fiscale, prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili în sarcina sa obligaţii fiscale aferente perioadei 2007 - 2008, lipsa calităţii de persoană impozabilă, încălcarea normelor legale naţionale şi europene referitor la determinarea bazei de calcul a TVA şi la recunoaşterea dreptului de deducere, inexistenţa unui cadru legal predictibil anterior anului 2010, stabilirea în mod eronat a scadenţei obligaţiilor fiscale principale, cu consecinţe asupra stabilirii accesoriilor, întrucât nu pot fi analizate în cadrul prezentului demers, constituind apărări de fond.

Aşadar, motivele de nelegalitate circumscrise de recurentul-reclamant cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenţei dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăşi limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Instanţa de control judiciar reţine că aparenţa de nelegalitate poate viza şi aspecte de drept material, însă este esenţial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare suplimentare), etc.

Or, în speţă, recurentul-reclamant a invocat ca împrejurări de fapt şi de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative a căror suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate care urmează/ar urma să fie analizate de instanţa învestită cu cererea de anulare a respectivelor acte.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a reţinut faptul că s-au invocat aspecte ce ţin de fondul cauzei care nu pot fi analizate într-o cerere de suspendare, în cadrul căreia nu se poate antama fondul dreptului dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte hotărârea judecătorească invocată de recurentul-reclamant, se reţine că aceasta nu constituie un reper în existenţa unui caz bine justificat, relevante fiind împrejurările concrete ale cauzei. Legalitatea sentinţei este apreciată de instanţa de control judiciar prin raportare la motivele avute în vedere de judecătorul fondului şi nu de judecătorul din cauza Tribunalului Ilfov, cu atât mai mult cu cât, la prima facie, soluţia de care se prevalează partea apare ca fiind pronunţată de o instanţă necompetentă material prin raportare la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi ţinând cont de criteriul valoric.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, deşi nu se mai impune a fi analizată, ambele condiţii trebuind să fie îndeplinite cumulativ, se reţine că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, într-adevăr, punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecinţă diminuarea patrimoniului recurentului-reclamant, însă câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerinţelor textului de lege sus-menţionat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei nr. 1843 din 18 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

GGC - MM