Prescription of continuous audiovisual contraventions and breach of due process under freedom of expression in administrative sanctions

Şedinţa publică din data de 10 iulie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Acţiunea judiciară

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. " "A." S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea Deciziei nr. 489/06.10.2015 emisă de pârât, precum şi exonerarea sa de la plata amenzii contravenţionale aplicate.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 99/2016 din 23 mai 2016, a admis excepţia prescripţiei dreptului de aplicare a amenzii contravenţionale în ceea ce priveşte faptele săvârşite la data de 12.11.2014 şi, în consecinţă, a anulat Decizia nr. 489/06.10.2015 emisă de CNA în legătură cu aceste fapte; a admis acţiunea reclamantei, a anulat Decizia nr. 489/06.10.2015 emisă de pârât şi a exonerat reclamanta de plata amenzii în cuantum de 10.000 RON.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, care a solicitat casarea acesteia şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea acţiunii reclamantei, cu consecinţa menţinerii Deciziei nr. 489/06.10.2015, ca fiind legală şi temeinică.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a prezentat istoricul litigiului şi a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

3.1. La data aplicării amenzii contravenţionale, prin decizia atacată în prezenta cauză, pentru faptele produse la data de 12.11.2014, nu se împlinise termenul de prescripţie, prevăzut de dispoziţiile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001.

3.2. În ceea ce priveşte ediţiile emisiunii "Raport de caz" difuzate în zilele de 24 iunie şi de 12 august 2015, instanţa de fond a interpretat în mod greşit încălcările prevăzute de legislaţia audiovizuală reţinute de Consiliu în sarcina intimatei şi a aplicat eronat dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la libertatea de exprimare. Având în vedere anumite hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar fără a analiza aspectele reţinute în decizia de sancţionare, instanţa a concluzionat în mod greşit că decizia atacată a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Recurentul opinează în sensul că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la obligaţiile radiodifuzorului, la modul în care acesta a informat publicul, ci s-a raportat permanent, la felul în care alte persoane au înţeles să uzeze de drepturile lor sau la informaţiile date de acestea.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumentele prezentate la dosar.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimata S.C. A. S.R.L. a dedus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, în temeiul dispoziţiilor art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, Decizia nr. 489/06.10.2015 prin care recurentul a procedat la sancţionarea sa cu amendă în cuantum de 10.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului şi ale art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

Instanţa de primă jurisdicţie a admis acţiunea reclamantei, soluţie care nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor normative pertinente, în raport de situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Răspunzând punctual la criticile prezentate în cadrul memoriului de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

5.1. Referitor la excepţia prescripţiei dreptului de aplicare a sancţiunii contravenţionale pentru faptele săvârşite de intimată la data de 12.11.2014

Prima instanţă a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile în care în Legea audiovizualului nr. 504/2002 nu se face referire la prescripţia analizată. Ca atare, de la momentul săvârşirii faptei, respectiv 12.11.2014, şi până la data emiterii deciziei contestate s-a scurs un termen mai lung de şase luni, motiv pentru care, cu privire la această faptă contravenţională, a intervenit prescripţia.

Recurentul a arătat că este vorba despre o contravenţie continuă pentru care se aplică termenul de prescripţie prevăzut de dispoziţiile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001.

Intimata a menţionat că această critică este nefondată şi se întemeiază pe aprecierea greşită că faptele avute în vedere la emiterea Deciziei nr. 489/06.10.2015 au un caracter continuu, deşi acestea privesc date relativ îndepărtate, iar conţinutul pretinselor încălcări vizează situaţii diferite.

Înalta Curte apreciază că este fondată critica recurentului.

Aşa cum rezultă din conţinutul deciziei contestate, intimata a fost sancţionată contravenţional pentru nerespectarea prevederilor normative care reglementează asigurarea informării corecte a publicului şi respectarea dreptului la propria imagine, în cadrul celor trei ediţii ale emisiunii "Raport de caz", difuzate în perioada 12.11.2014 - 12.08.2015. Ca atare, faptele au fost săvârşite în cadrul aceleiaşi rezoluţii contravenţionale. Prin urmare, în discuţie este săvârşirea unei contravenţii continue căreia îi sunt aplicabile prevederile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, conform cărora termenul de 6 luni curge de la data încetării săvârşirii faptei; contravenţia este continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp. Pe cale de consecinţă, în cauza de faţă, termenul de 6 luni curge de la data încetării săvârşirii faptei, respectiv 12.08.2015 şi se împlineşte la data de 12.02.2016. Sancţiunea contravenţională a fost aplicată la data de 09.10.2015, înlăuntrul termenului legal anterior arătat.

5.2. Referitor la faptele reţinute prin decizia contestată

Emitentul deciziei a reţinut faptul că, în cadrul ediţiilor emisiunii "Raport de caz", difuzate în perioada 12.11.2014 - 12.08.2015, publicul nu a fost corect informat în legătură cu faptele şi evenimentele prezentate, ceea ce contravine prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului, potrivit cărora "toţi furnizorii de servicii media audiovizuale au obligaţia să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor." De asemenea, recurentul a avut în vedere faptul că, în cadrul aceloraşi ediţii, nu au fost prezentate dovezi în susţinerea acuzaţiilor formulate la adresa unor persoane şi nu a fost prezentat punctul de vedere al acestora, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzaţiile. Prin urmare, au fost încălcate dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, conform cărora "în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale sau imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere; dacă acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt."

Prima instanţă a apreciat că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 din CEDO care reglementează dreptul la libera exprimare, în condiţiile în care ""marja de apreciere de care poate dispune CNA pentru a restrânge prin sancţiunea aplicată libertatea de exprimare a societăţii de televiziune este variabilă, în funcţie de conţinutul mesajului media transmis, precum şi de valoarea legitimă pe care autoritatea o invocă pentru a justifica necesitatea ingerinţei."

Recurentul a susţinut faptul că instanţa nu a ţinut seama de conţinutul prevederilor din legislaţia naţională şi a aplicat eronat dispoziţiile art. 10 din CEDO.

În întâmpinarea depusă la dosar, intimata a menţionat că, prin considerentele hotărârii, cu caracter amplu şi explicit, instanţa a expus motivele pentru care faptele reţinute în sarcina sa prin decizia contestată nu reprezintă încălcări ale celor două texte normative aflate în discuţie. Totodată, partea a arătat faptul că obligaţiile stabilite de lege şi presupus a fi încălcate sunt întemeiate pe o formulare generală, iar părţile implicate, precum şi instanţele pot evalua în ce măsură au fost sau nu îndeplinite, şi faţă de contextul şi maniera de prezentare a informaţiilor, raportat la principiile de bază stabilite şi de jurisprudenţa CEDO. Radiodifuzorul a încercat să probeze faptele prezentate folosind dovezi caracteristice demersului jurnalistic. De asemenea, intimata opinează în sensul că partea adversă ignoră importanţa stabilirii necesităţii şi proporţionalităţii măsurii luate cu exigenţe ale libertăţii de exprimare, aspect pe care instanţa de fond la avut în vedere la pronunţarea soluţiei.

Înalta Curte apreciază că este fondată critica recurentului.

În jurisprudenţa sa (e.g: Decizia din 8 iulie 1986 în cauza "Lingens" contra Austriei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menţionat că trebuie să se facă distincţie între "faptele" imputate unei persoane care exercită o funcţie publică şi "judecăţile de valoare". Faptele, având o existenţă obiectivă, sunt supuse probei veridicităţii. În situaţia în care nu se poate proba existenţa lor, subiectul activ este susceptibil de sancţionare. Indubitabil, pentru judecăţile de valoare, nu se poate discuta despre existenţa unui probatoriu. Într-adevăr, instituirea unei astfel de obligaţii ar reprezenta încălcarea prevederilor art. 10 din CEDO.

Conform dispoziţiilor art. 30 alin. (6) din Constituţie, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

În acelaşi sens, art. 10 din CEDO menţionează că exercitarea libertăţii de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi şi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

De asemenea, prin art. 3 din Legea audiovizualului s-a prevăzut în mod expres faptul că prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat în mod constant în jurisprudenţa sa obligaţia jurnaliştilor de a relata faptele în mod exact, cu bună-credinţă, cu respectarea eticii profesionale.

În speţa de faţă, instanţa de control judiciar constată că informaţiile aduse la cunoştinţa publicului reprezintă declaraţii factuale, iar nu opinii, şi că acestea nu au fost verificate în prealabil, ceea ce reprezintă încălcarea dreptului cetăţeanului de a primi informaţii corecte. Pe acest aspect, este de observat faptul că judecătorul fondului nu a analizat obligaţiile radiodifuzorului, cu referire la modalitatea în care acesta a informat publicul.

În mod indiscutabil, informaţiile prezentate în cadrul emisiunilor analizate, care vizau unele acuzaţii formulate, trebuiau să aibă la bază dovezi şi, totodată, trebuia solicitat punctul de vedere al persoanei vizate. Or, aceste obligaţii nu au fost respectate de către intimată care se face vinovată de săvârşirea faptei contravenţionale menţionate în decizia dedusă judecăţii.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că soluţia pronunţată de prima instanţă a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului, precum şi a art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul dispoziţiilor art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, va respinge acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei nr. 99/2016 din 23 mai 2016 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând cauza:

Respinge acţiunea reclamantei SC "A." S.R.L., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iulie 2019.