Statutory interpretation of successive prosecutor delegations under Art. 57(7)-(8) Law 303/2004: absence of legal cap on number of delegations

I Cererea de chemare în judecată

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi B., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea Ordinului emis de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care doamna procuror B. a fost delegată începând cu data de 1 aprilie 2015 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

II sentinţa pronunţată de instanţa de fond

2. Prin Sentinţa nr. 1528 din 9 mai 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei de interes şi lipsei de obiect a acţiunii, a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi B.

III Recursul formulat de reclamant

3. Împotriva Sentinţei nr. 1528 din 9 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamantul A., a solicitat casarea în tot a sentinţei şi în rejudecare admiterea acţiunii, anularea Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015 emis de pârât, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

4. În motivarea recursului, recurentul a arătat că hotărârea este nelegală pentru că judecătorul fondului nu avea temei de drept în baza căruia să aprecieze că delegarea poate dura mai mult de 12 luni, "a adăugat la lege" atunci când a afirmat faptul că după o perioadă de întrerupere, fie chiar şi de o zi, delegarea în cauză poate fi reluată deoarece nu există interdicţii exprese care să cenzureze numărul de delegări. Instituţia delegării magistraţilor procurori este reglementată de art. 57 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004, astfel că niciun procuror nu poate fi delegat la acelaşi parchet pentru o perioadă mai mare decât cea admisă de lege, respectiv 1 an.

5. Hotărârea pronunţată încalcă principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, judecătorul nu poate face apel, în interpretarea normei juridice, la distincţii pe care legiuitorul nu le-a prevăzut expres; raţionamentul conform căruia după un ciclu de delegare (6 luni delegare, 6 luni prelungire) un alt ciclu de delegare/prelungire este permis cu condiţia de a se face o pauză, fie chiar şi de o zi, reprezintă o regretabilă completare a textului de lege, atribut care excede puterii unui judecător.

6. Hotărârea este nelegală pentru că judecătorul fondului apreciază că existenţa între delegări a unei pauze, întreruperi de 1 zi, justifică legalitatea actului administrativ atacat. Faptul că hotărârea este nelegală este evidenţiat şi prin compararea conţinutului art. 57 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 59/2009, cu forma actuală a textului (modificată prin O.U.G. nr. 59/2009) sau cu alte acte normative. Recurentul a arătat faptul că în forma actuala a legii sintagma "într-un an" a fost înlăturată din conţinutul art. 57 alin. (7), voinţa legiuitorului fiind evidentă, de a limita timpul în care instituţia delegării, situaţie de excepţie a raportului de drept public, cu prelungirea aferentă, poate produce efecte juridice, astfel că, dacă înainte de modificările aduse prin O.U.G. nr. 59/2009 opinia judecătorului fondului ar fi fost una întemeiată pe dispoziţiile legale în vigoare, în sensul în care rezultă fără dubiu faptul că delegarea şi prelungirea acesteia puteau fi repetate anual, singura cenzură impusă de către legiuitor vizând ciclul de 90 de zile, actualul text de lege exclude o nouă delegare.

7. În susţinerea afirmaţiilor sale, sunt şi alte acte normative care fac referire la delegare, de unde rezultă că legiuitorul prevede expres durata şi limitele delegării. Recurentul a indicat art. 44 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, art. 88 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 188/1999, art. 54 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului parlamentar, art. 4 din Ordinul nr. 298/2011 privind procedura şi cazurile de modificare şi/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale poliţiştilor, a concluzionat că în aceste norme care reglementează delegarea în dreptul intern nu există o prevedere expresă care să interzică o nouă delegare, însă tehnica de legiferare şi folosire a unor anumite sintagme ca "perioade succesive", "an calendaristic", "12 luni", ghidează aplicantul/interpretul să aprecieze în ce măsură este sau nu posibilă delegarea. În cazul textului actualizat al Legii nr. 303/2004, tocmai lipsa acestor sintagme, dar şi terminologia "cel mult", obligă aplicantul de bună credinţă să interpreteze faptul că delegarea nu mai este posibilă după expirarea celor 12 luni. Este evident faptul că, atât timp cât a crescut perioada delegării de la 90 de zile la 6 luni, cu o prelungire de cel mult încă 6 luni, odată cu modificarea Legii nr. 303/2004 prin O.U.G. nr. 59/2009, legiuitorul a exclus deliberat posibilitatea reluării delegării după expirarea celor 12 luni.

8. Aceasta evidenţă este validată şi de magistraţii CSM care, în avizul consultativ la proiectul de O.U.G. pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004, cu referire la prevederile art. 56 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, au sugerat faptul că nu trebuie limitată posibilitatea prelungirii delegării la o singură prelungire, precum şi că textul ar trebui să consacre posibilitatea prelungirii de mai multe ori a delegării, fiecare prelungire neputând depăşi 6 luni. CSM a propus modificarea astfel încât să se prevadă expres posibilitatea prelungirii de mai multe ori a delegării, fiecare prelungire neputând depăşi 6 luni. Legiuitorul a ignorat, însă, şi a limitat delegarea, cu prelungirea aferentă, la 12 luni, ceea ce nu lasă loc de interpretări cu privire la întinderea maximă a delegării.

9. Un al doilea motiv de recurs, a arătat recurentul, este aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 57 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004, atunci când a apreciat faptul că legiuitorul a reglementat expres două instituţii de drept, delegarea şi prelungirea delegării. Judecătorul susţine că existenţa unei perioade de întrerupere, fie şi de o zi, între cele două delegări, face ca natura juridică a Ordinului nr. 651/2015 să fie a unui ordin de delegare, iar nu a unui ordin de prelungire. Dacă ar fi fost un ordin de prelungire a prelungirii delegării, s-ar fi impus admiterea acţiunii, pentru că ordinele au născut raporturi de serviciu fără întrerupere. Judecătorul fondului analizează delegarea, respectiv prelungirea delegării, ca două instituţii juridice distincte, raţionament care l-a determinat să facă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 57 alin. (7) şi (8).

10. Prelungirea delegării nu este o instituţie juridică distinctă. Aşadar, atunci când se dispune prelungirea delegării, în realitate se dispune o nouă delegare şi nicidecum o altă instituţie juridică. Prin urmare, există o singură instituţie juridică, a delegării, cu două momente distincte, prima delegare, respectiv prelungirea acesteia, pentru care legiuitorul a avut în vedere un interval de timp de cel mult 12 luni.

11. Opinia sa, potrivit căreia există o singură instituţie juridică, a delegării, este identică cu cea a Plenului CSM prin Hotărârea nr. 823 din 7 mai 2009. Daca Plenul CSM considera că Legea nr. 303/2004, astfel cum urma să fie modificată, ar fi prevăzut două instituţii juridice distincte, delegarea şi prelungirea delegării, nu mai atrăgea atenţia legiuitorului cu privire la necesitatea de a nu limita numărul prelungirilor delegării, pentru că, după o pauză de doar o zi, ar fi putut să curgă o nouă delegare şi observaţia nu şi-ar mai fi avut rostul.

12. Deşi nelegal, chiar dacă acceptă validarea delegărilor repetate cu minimum o zi pauză între ele, instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii când a stabilit că ordinul contestat este un ordin de nouă delegare şi nu unul de prelungire a celei existente, pentru că acea zi de pauză nu a existat în fapt.

13. Prelungirea primei delegări s-a încheiat la 31 martie 2015 - ora 24:00 şi nu cum incorect afirmă intimata, pe 29 martie 2015, iar pretinsa noua delegare (ordinul contestat) a început să producă efecte juridice la data de 1 aprilie 2015. Dacă instanţa de recurs validează teoria instanţei de fond şi apreciază că pauza de o zi face ca Ordinul contestat sa fie valid, solicită să se constate faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 57 alin. (7) şi (8), în sensul în care Ordinul contestat, deşi intitulat "ordin de delegare", este în realitate un ordin de prelungire a prelungirii anterioare, pentru că între delegări nu a existat pauză.

14. Primul ordin de delegare (787) are valabilitate 6 luni, adică până pe 30 septembrie 2014, ora 24:00. Al doilea ordin (2115) se emite începând cu data de 30 septembrie 2014, când era încă în vigoare ordinul 787 pentru că nu a intervenit retractarea sau revocarea actului administrativ pentru ziua de 30 septembrie. Acesta îşi încetează efectele prin ajungerea la termen. Aşadar, ordinul 2115 ar fi trebuit să prelungească delegarea iniţială după expirarea acesteia, adică începând cu data de 1 octombrie 2014 până la 31 martie 2015 inclusiv. Fără nicio pauză, la data de 1 aprilie intră în vigoare Ordinul contestat.

15. Pretinsele zile de pauză în activitatea de urmărire penală, între ordinele de delegare, aşa cum au fost indicate de către intimată, în realitate nu au existat; în realitate, ordinul 2115 produce efecte juridice începând la 1 octombrie 2014 până la 31 martie 2015 inclusiv, conform art. 28 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 181 şi 182 din C. proc. civ. fără nicio pauză, la data de 1 aprilie intră în vigoare ordinul contestat. În acest sens, ataşează unul dintre documentele semnate de procuror în ziua de 31 martie 2015, învederând faptul că ziua de 31 martie a fost avută în vedere de către instanţa de fond ca zi de întrerupere atunci când a stabilit natura juridică a ordinului contestat drept un ordin de noua delegare.

16. În concluzie, a învederat faptul că activitatea procurorului delegat s-a desfăşurat neîntrerupt timp de doi ani, intimata urmărind de fapt trimiterea sa în judecată într-o cauza penală, cu eludarea dispoziţiilor legale, activitate care s-a încheiat exact în ziua în care procurorul a finalizat dosarul, zi care coincide cu a treia prelungire a unei delegări care a început la 1 aprilie 2014.

IV Apărările formulate de intimat

17. Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

18. A arătat că, potrivit Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015, doamna procuror B., procuror cu grad de parchet de pe lângă tribunal, a fost delegată, pe o perioadă de 6 luni, în funcţia de procuror la secţia de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

19. Astfel cum rezultă din actele dosarului, anterior emiterii Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015 doamna B. a fost delegată pentru o perioadă de 6 luni, în baza Ordinului nr. 787 din 21 martie 2014, delegare care a fost mai apoi prelungită pentru o perioadă de încă 6 luni, în baza Ordinului nr. 2115 din 30 septembrie 2014.

20. Aşadar, între momentul încetării efectelor Ordinului nr. 2115 din 30 septembrie2014 de prelungire a delegării dispuse prin Ordinul nr. 787 din 21 martie 2014 şi momentul la care a început să producă efecte actul administrativ contestat, respectiv Ordinul nr. 651 din 17 martie 2015 prin care s-a dispus o nouă delegare, a existat o perioadă de 2 zile (30 şi 31 martie 2015) în care doamna procuror B. a funcţionat în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, unde era titulară.

21. Textul de lege nu face nici o referire la numărul de delegări de care poate beneficia magistratul procuror. Singurele menţiuni avute în vedere de legiuitor se referă la durata unei delegări şi durata pentru care aceeaşi delegare poate fi prelungită. Nicăieri nu se menţionează în cadrul legii că magistratul nu poate fi delegat, în cursul desfăşurării carierei profesionale, de mai multe ori la aceeaşi instanţă/parchet, cu posibilitatea de prelungire, singura condiţie impusă legal fiind cea referitoare la obţinerea consimţământului magistratului.

22. Totodată, instituţiile delegării ori a detaşării nu răspund unor nevoi ale magistraţilor, ci nevoilor instanţelor la care magistratul este delegat/detaşat şi nu reprezintă un drept al magistratului de care acesta poate beneficia decât o singură dată, în condiţiile legii. În concluzie, existenţa unei perioade de întrerupere, fie şi de o zi, între cele două delegări, face ca natura juridică a Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015 să fie a unui ordin de delegare şi nu a unui ordin de prelungire a delegării anterioare.

V Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

23. Examinând sentinţa recurată prin prisma motivului de casare invocat prin cererea de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

24. Reclamantul A. a solicitat anularea Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015 emis de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care doamna procuror B., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, a fost delegată, începând cu data de 1 aprilie 2015, în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

25. Anterior emiterii Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015, aceasta a fost delegată pentru o perioadă de 6 luni, în baza Ordinului nr. 787 din 21 martie 2014, începând cu data de 31 martie 2014, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, delegare care a fost prelungită pentru o perioadă de încă 6 luni, în baza Ordinului nr. 2115 din 30 septembrie 2014, începând cu data de 30 septembrie 2014

26. Ordinul nr. 651 din 17 martie 2015 a fost emis în temeiul art. 76 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora "În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie emite ordine cu caracter intern.", şi art. 57 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, forma în vigoare la acea dată, care prevăd că "(7) În interesul serviciului, procurorii pot fi delegaţi, cu acordul scris al acestora, inclusiv în funcţii de conducere, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la parchetele din cadrul Ministerului Public pe o perioadă de cel mult 6 luni. (...) (9) Pe perioada delegării judecătorii şi procurorii beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcţia în care sunt delegaţi. Când salariul şi celelalte drepturi băneşti prevăzute pentru funcţia în care este delegat judecătorul sau procurorul sunt inferioare, acesta îşi păstrează indemnizaţia de încadrare lunară şi celelalte drepturi băneşti.". Dispoziţiile alin. (8) al art. 57 prevăd că "Delegarea procurorilor poate fi prelungită, cu acordul scris al acestora, cel mult încă 6 luni.".

27. Examinând legalitatea ordinului a cărui anulare s-a solicitat, raportat la dispoziţiile actului normativ în baza cărora a fost emis, Înalta Curte constată că instanţa de fond a aplicat şi interpretat în mod corect aceste dispoziţii.

28. Dispoziţiile art. 57 alin. (7) prevăd posibilitatea ca, în interesul serviciului, procurorii să fie delegaţi, cu acordul scris al acestora, la parchetele din cadrul Ministerului Public pe o perioadă de cel mult 6 luni, iar cele ale alin. (8) prevăd prelungirea delegării, cu acordul scris al acestora, cel mult încă 6 luni.

29. În mod corect a reţinut instanţa de fond că aceste texte de lege nu fac nicio referire la numărul de delegări de care poate beneficia procurorul, nu se menţionează faptul că procurorul poate fi delegat o singură dată. Faptul că nu există o prevedere legală care să dispună cu privire la posibilitatea unei noi delegări nu echivalează cu interdicţia de a dispune cu privire la o nouă delegare. Singurele menţiuni avute în vedere de legiuitor la redactarea textului de lege se referă la durata unei delegări şi durata pentru care aceeaşi delegare poate fi prelungită.

30. În lipsa unor dispoziţii exprese, sunt nefondate susţinerile privind interpretarea acestora în sensul limitării la o singură delegare, cu prelungirea aferentă, aşadar la o delegare de cel mult de 12 luni.

31. Pe cale de consecinţă, faptul că anterior a mai existat o delegare de 6 luni, prelungită cu 6 luni, nu constituie, în lipsa unor dispoziţii exprese privind limitarea numărului de delegări, motiv de nelegalitate a Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015.

32. În mod întemeiat a reţinut instanţa de fond că în ipoteza existenţei unui ordin de delegare de 6 luni, prelungit pentru o durată de încă 6 luni, şi în lipsa unor interdicţii legale exprese, este posibilă dispunerea unei noi delegări, cu posibilitatea de prelungire pentru aceeaşi durată, iar existenţa unei perioade de întrerupere, fie şi de o zi, între cele două delegări, face ca natura juridică a Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015 să fie a unui ordin de delegare şi iar nu a unui ordin de prelungire a delegării anterioare.

33. Interpretând astfel dispoziţiile legale în cauză, instanţa de fond nu a adăugat la lege, întrucât legiuitorul mu a prevăzut o limitare a numărului de delegări. Mai mult, instanţa a aplicat, astfel, principiul invocat de recurentul reclamant, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. O interpretare în sens contrar ar fi condus la încălcarea principiului invocat de recurentul reclamant, având în vedere conţinutul textului de lege care se referă exclusiv la durata maximă a delegării şi la durata maximă a prelungirii acesteia. De asemenea, este de observat că o interpretare în sensul solicitat de recurent ar conduce la concluzia că ar exista exclusiv posibilitatea unei singure delegări, cu prelungirea aferentă, aspect care nu rezultă din dispoziţia legală.

34. Mai mult, trebuie observat că instituţia delegării este reglementată de legiuitor, în condiţiile acordului scris al procurorului, în interesul serviciului, şi nu al procurorului; delegarea răspunde intereselor parchetelor şi nu celor ale procurorului, ceea ce justifică opţiunea legiuitorului de a nu limita numărul acestora.

35. În mod greşit susţine recurentul că este evident faptul că, atât timp cât a crescut perioada delegării de la un ciclu de 90 de zile la unul de 6 luni, cu o prelungire de cel mult încă 6 luni, odată cu modificarea Legii nr. 303/2004 prin O.U.G. nr. 59/2009, legiuitorul a exclus deliberat posibilitatea reluării delegării.

36. Anterior modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 59/2009, în vigoare din 26 iunie 2009, dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 303/2004 prevedeau că "(7) În interesul serviciului, procurorii pot fi delegaţi, cu acordul scris al acestora, inclusiv în funcţii de conducere, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la parchetele din cadrul Ministerului Public pe o perioadă de cel mult 90 de zile într-un an. (8) Delegarea procurorilor poate fi prelungită, cu acordul scris al acestora, cel mult încă 90 de zile." Era prevăzută, aşadar, o delegare de cel mult 90 de zile, cu o prelungire cel mult încă 90 de zile, spre deosebire de reglementarea incidentă în cauză, care prevede o durată de cel mult 6 luni, cât şi o limitare a delegării la cel mult 90 de zile într-un an.

37. Prin modificările aduse prin O.U.G. nr. 59/2009, limita delegării, respectiv a prelungirii, a fost majorată la 6 luni şi nu a mai fost prevăzută limita de un an, astfel că sunt nefondate susţinerile recurentei.

38. În ceea ce priveşte avizul consultativ exprimat de Consiliul Superior al Magistraturii la proiectul de O.U.G. pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004, cu referire la prevederile la art. 56 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, prin care s-a menţionat faptul că "nu trebuie limitată posibilitatea prelungirii delegării la o singură prelungire, precum şi că textul ar trebui să consacre posibilitatea prelungirii de mai multe ori a delegării, fiecare prelungire neputând depăşi 6 luni", interpretarea recurentului reclamant este eronată; faţă de propunerea de modificare a Legii nr. 303/2004, ceea ce s-a solicitat a fost să nu se limiteze posibilitatea prelungirii delegării la o singură prelungire, precum şi să se consacre posibilitatea prelungirii de mai multe ori a delegării, fiecare prelungire neputând depăşi 6 luni; or, în cauza de faţă, nu se pune problema mai multor prelungiri a aceleiaşi delegări.

39. În mod greşit arată recurentul că în susţinerea afirmaţiilor sale sunt şi alte acte normative care fac referire la delegare, astfel că rezulta că legiuitorul prevede expres durata şi limitele delegării.

40. Faptul că în alte acte normative ar fi prevăzută expres durata şi limita delegării, pentru alte categorii profesionale, nu conduce la concluzia că şi actul normativ în cauză ar conţine aceleaşi reglementări; revine legiuitorului să aprecieze şi să stabilească, în raport de categoriile vizate, statutul acestora şi obiectivele urmărite, condiţiile şi limitele delegării.

41. Este nefondat motivul de recurs privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 57 alin. (7) şi (8), întrucât instanţa ar fi apreciat faptul că legiuitorul a reglementat expres două instituţii de drept, delegarea şi prelungirea delegării.

42. Instanţa de fond nu a apreciat în acest sens. A precizat că textul de lege nu face nicio referire la numărul de delegări de care poate beneficia magistratul procuror, singurele menţiuni avute în vedere de legiuitor la redactarea textului de lege referindu-se la durata unei delegări şi durata pentru care aceeaşi delegare poate fi prelungită.

43. A constatat că existenţa unei perioade de întrerupere, fie şi de o zi, între cele două delegări, face ca natura juridică a Ordinului nr. 651/2015 să fie a unui ordin de delegare, iar nu a unui ordin de prelungire a delegării anterioare. Instanţa a făcut distincţie, astfel, între un nou ordin de delegare şi prelungirea unei delegări anterioare.

44. În ceea ce priveşte faptul că instanţa a stabilit greşit că ordinul contestat este un ordin de nouă delegare şi nu unul de prelungire a celei existente, susţinerile sunt nefondate. În mod eronat susţine recurenta că în succesiunea delegare-prelungire-delegare nu a existat pauză, fiind invocată greşit aplicabilitatea dispoziţiilor art. 181 şi art. 182 din C. proc. civ., în condiţiile în care acestea sunt aplicabile termenelor procedurale.

45. Prin Ordinul nr. 787 din 21 martie 2014 s-a dispus delegarea începând cu 31 martie 2014, pentru o perioadă de 6 luni, iar prin Ordinul nr. 2115 din 30 septembrie 2014 s-a dispus prelungirea delegării pentru o perioadă de 6 luni, începând cu data de 30 septembrie 2014.

46. Potrivit Ordinului nr. 2115 din 30 septembrie 2014, necontestat, prelungirea delegării a încetat la împlinirea celor 6 luni de la data de 30 septembrie 2014, la data de 29 martie 2015.

47. Prin Ordinul nr. 651 din 17 martie 2015, a cărui anulare s-a solicitat, s-a dispus delegarea pentru o perioadă de 6 luni, începând cu data de 1 aprilie 2015, astfel că nu a existat continuitate, ultima zi a prelungirii delegării anterioare fiind data de 29 martie 2015.

48. Împrejurările invocate de recurent constând în semnarea unor documente la data de 31 martie 2015 nu produc efecte în ceea ce priveşte legalitatea ordinului de delegare; acestea privind exclusiv procedura în cadrul căreia au fost semnate respectivele înscrisuri.

49. Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că este nefondat motivul de casare invocat prin cererea de recurs, instanţa a aplicat în mod corect normele de drept material incidente, art. 57 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, forma în vigoare la data de 17 martie 2015, şi a concluzionat în mod corect să sunt nefondate motivele de nelegalitate a Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015 emis de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a cărui anulare s-a solicitat, acesta fiind emis în conformitate cu dispoziţiile legale.

VI Soluţia instanţei de recurs

50. Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare invocat de recurentul reclamant, prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei civile nr. 1528 din 9 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 iulie 2019.

GGC - LM