Joint tax liability of insolvent company administrator for failure to file mandatory insolvency petition

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.- Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi comisia de Soluţionare a contestaţiilor împotriva deciziilor de angajare a răspunderii solidare, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr. 472698/11.11.2015 de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 27 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 92/2003 emisă de Administraţia Sector 2 a Finanţelor Publice, precum şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 1159/01.02.2016 emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva deciziilor de angajare a răspunderii solidare din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3723 din 24 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3723 din 24 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a invocat, în esenţă, următoarele:

- instanţa de fond a reţinut în mod greşit şi neargumentat faptul că autoritatea fiscală a indicat în cuprinsul deciziei contestate atât motivele de fapt cât şi temeiurile de drept reţinute, în condiţiile în care organul fiscal s-a limitat la redarea textelor legale cu caracter general, fără a exista corespondent în situaţia de fapt;

- instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) lit. a) şi art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală întrucât, în speţă, nu erau îndeplinite condiţiile instituite de lege pentru atragerea răspunderii solidare a recurentului-reclamant, respectiv nu a fost dovedită implicarea recurentului-reclamant în producerea stării de insolvabilitate a societăţii.

În opinia recurentului-reclamant, simplul fapt că acesta a exercitat funcţia de administrator al societăţii într-o perioadă în care debitele au cauzat insolvabilitatea acesteia nu dovedeşte reaua-credinţă în exercitarea funcţiei în acelaşi sens, simpla existenţă a unor datorii ale debitorului nu este de natură a face dovada faptului că neformularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei este rezultatul relei-credinţe a administratorului.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la data de 16.03.2017, intimata-pârâtă Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Bucureşti în nume propriu şi în reprezentarea Administraţiei Sector 2 a Finanţelor Publice a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esenţă, după prezentarea coordonatelor cauzei, a arătat că decizia contestată de atragere a răspunderii solidare respectă cerinţele de fond şi formă reglementate de Codul de procedură fiscală, fapta reţinută în sarcina recurentului-reclamant fiind aceea că a manifestat dezinteres faţă de îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau în calitatea sa de reprezentant legal al debitoarei, aceasta fiind declarată insolvabilă prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/28.04.2015 emis de Administraţia Sector 2 a Finanţelor Publice.

5. Procedura derulată în recurs

Prin rezoluţia din 22.10.2018 a completului investit cu soluţionarea cauzei a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, fără a mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

La data de 6.04.2017, recurentul-reclamant a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, în raport de prevederile art. 44 din Constituţia României.

Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost admisă prin încheierea dată în şedinţa publică de la 13.06.2019, fiind sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

Recurentrul-reclamant A. a supus controlului de legalitate decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 472698/11.11.2015 prin care organul fiscal -Administraţia Sector 2 a Finanţelor Publice - a stabilit răspunderea solidară, în temeiul art. 27 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 pentru obligaţii fiscale în sumă de 2.476.205 RON ale debitorului principal S.C. B. S.A. în sarcina recurentului-reclamant, reţinându-se că recurentul-reclamant a manifestat dezinteres faţă de îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau în calitatea sa de reprezentant legal al debitoarei, respectiv de a îndeplini toate obligaţiile fiscale declarative şi de plată a creanţelor fiscale declarate şi/sau stabilite conform prevederilor legale de organele cu atribuţii de control, de a iniţia procedura de insolvenţă în situaţia în care s-a constatat insuficienţa fondurilor băneşti pentru achitarea restanţelor la bugetul general consolidat.

Contestaţia administrativă formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă ca neîntemeistă prin decizia nr. 1159/1.02.2016.

Soluţionând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate criticile de nelegalitate formulate, soluţie însuşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente,nefiind susceptibilă de casare prin prisma criticilor formulate.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde motivelor de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile care vizează nerespectarea de către autoritatea fiscală a condiţiilor de fond prevăzute de lege pentru emiterea valabilă a actelor administrativ fiscale contestate sunt nefondate, întrucât atât decizia de angajare a răspundrii solidare, cât şi decizia de soluţionare a contestaţiei cuprind elementele prevăzute de art. 43 alin. (2), respectiv art. 213 din O.G. nr. 92/2003, fiind prezentate motivele de fapt şi temeiul de drept în baza cărora au fost emise actele contestate.

Astfel, în cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare este prezentată situaţia de fapt, însuşi recurentul-reclamant arătând, atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată cât şi în cadrul motivelor de recurs că organul fiscal a reţinut în fundamentarea deciziei de antrenare a răspunderii solidare, pe de o parte, nedeclararea la termenele stabilite de lege a obligaţiilor fiscale şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale declarate, iar pe de altă parte că nu a solicitat în calitate de administrator deschiderea procedurii de insolvenţă împotriva S.C. B. S.A., rezultând că acesta a realizat care sunt motivele de fapt pentru care s-au emis actele administrative contestate.

Totodată, organul fiscal a indicat, atât odată cu expunerea situaţiei de fapt, cât şi ca temei al angajării răspunderii solidare dispoziţiile art. 27 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003.

Nefondată este şi critica vizând greşita aplicare de către instanţă a dispoziţiilor care reglementează angajarea răspunderii solidare.

Preliminar, se impune precizarea că deşi temeiul legal al deciziei de angajare a răspundrrii solidare este reprezentat de dispoziţiile art. 27 alin. (1) lit. a), respectiv art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, cu ocazia soluţionării fondului a fost analizată întrunirea condiţiilor angajării răspunderii solidare doar din perspectiva dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, însă acest aspect nu a fost criticat de către recurenta-reclamantă.

De altfel, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că ipotezele de angajare a răspunderii solidare a altor persoane pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, astfel cum se regăsesc reglementate la art. 27 alin. (2) lit. a) - e) din O.G. nr. 92/2003 sunt alternative, iar nu cumulative, fiind suficient ca situaţia persoanei vizate să se încadreze în una dintre variantele textului pentru a fi obligat la plata creanţelor fiscale incumbând debitorului insolvabil.

Potrivit art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală "(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (…) c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate".

În speţă, recurentul-reclamant a deţinut calitate de administrator al debitoarei principale - S.C. B. SA- aspect necontestat de către recurentul-reclamant, fiind întrunită crerinţa prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală referitoare la calitatea persoanei.

În ceea ce priveşte condiţia relei-credinţe, cerută de textul sus arătat, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că aceasta implică atitudinea volitivă a persoanei în legătură cu îndeplinirea de către contribuabil a obligaţiilor legale ce îi incumbă în raporturile cu organul fiscal, atitudine constând în neîndeplinirea obligaţiei legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Prin urmare, există rea credinţă atunci când, fără justificare rezonabilă, nu intervine îndeplinirea obligaţiei de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Dat fiind că recurentul-reclamant deţinea calitatea de administrator al debitorului principal, în baza dispoziţiilor art. 27 alin. (1)-(1)1 din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 66 alin. (1)-(3) din Legea nr. 85/2014 îi incumba obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.

Potrivit dispoziţiilor aceluiaşi act normativ, insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, fiind prezumată atunci când debitorul, după 60 de zile de la scadenţă nu a plătit datoria sa faţă de creditor şi iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fonduri băneşti disponibile la data scadenţei.

Or, în speţă, obligaţiile fiscale neachitate de către debitorul principal la data de 21.10.2015 vizau obligaţii fiscale aferente perioadei 2004-2015 în cuantum de 2.476.205 RON, din care debite în sumă de 1.350.415 RON şi accesorii în cuantum de 1.125.790 RON.

Câtă vreme recurentul-reclamant nu a demonstrat o imposibilitate de îndeplinire a obligaţiei legale de a cere deschidrea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale restante şi neachitate şi nici nu a dovedit că s-ar fi angrenat în negocieri pentru restructurarea datoriilor societăţii, în mod corect instanţa de fond a constatat că nu poate fi recunoscut beneficiul bunei credinţe.

Susţinerile recurentului-reclamant vizând nedovedirea de către organul fiscal a implicării recurentului în starea de insolvabilitate a societăţii nu pot fi primite, întrucât dispoziţia legală ce constituie temeiul juridic al angajării răspunderii solidare - art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 nu condiţionează angajarea răspunderii solidare de dovedirea relei-credinţe a administratorului în provocarea stării de insolvabilitate a persoanei juridice debitoare, ci, aşa cum în mod corect subliniază judecătorul fondului, este suficient ca acesta, cu rea-credinţă, să nu îşi îndeplinească obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.

Concluzionând cu privire la aspectele analizate, Înalta Curte reţine netemeinicia motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele sus arătate dincare rezultă că este nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3723 din 24 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 iunie 2019.