VAT deduction for services rendered by an unregistered subcontractor and unlawful suspension of administrative tax review due to concurrent criminal proceedings

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, după declinarea de competenţă dispusă de Tribunalul Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava a solicitat:

- suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 7 iulie 2014, a Raportului de Inspecţie fiscală nr. x din 7 iulie 2014, precum şi a Deciziei nr. x din 7 septembrie 2015 prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă, până la soluţionarea definitivă a cauzei;

- anularea în totalitate a Deciziei nr. x din 7 septembrie 2015 prin care a fost soluţionată contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere x din 7 iulie 2014 emisă în baza Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x din 7 iulie 2014;

- anularea în totalitate a Deciziei de impunere nr. x din 7 iulie 2014 emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x din 7 iulie 2014 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere x din 7 iulie 2014.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 263 din 9 noiembrie 2016, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a AJFP Iaşi; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta AJFP Iaşi pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a respins excepţia de inadmisibilitate ca neîntemeiată; a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SRL - prin administrator B., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava; a anulat punctul 3 din Decizia nr. 5596 din 7 septembrie 2015 şi a obligat la soluţionarea contestaţiei administrative şi în ceea ce priveşte suma de 1.064.972 RON şi a respins cererea ca neîntemeiată în ceea ce priveşte restul pretenţiilor formulate de reclamantă.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva Sentinţei nr. 263 din 9 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs reclamanta SC A. SRL - prin administrator B. şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. Recursul declarat de reclamanta SC A. SA

Criticile recurentei-reclamante au vizat, în esenţă, următoarele aspecte:

- în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând anularea Deciziei nr. x din 7 septembrie 2015, a Deciziei de impunere nr. x din 7 iulie 2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 7 aprilie 2014 cu referire la constatarea dreptului de deducere pentru suma totală de 210.723 RON reprezentând TVA aferentă facturilor emise de către SC C. SRL, prima instanţă nu a analizat motivul de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă în sensul neconcordanţei datelor înscrise în actele administrative fiscale şi modalitatea concretă în care s-a realizat inspecţia fiscală. Învederează recurenta că, contrar susţinerilor organului fiscal, inspecţia fiscală nu a avut loc la sediul social al societăţii reclamante, iar administratorul societăţii nu a semnat o declaraţie pe propria răspundere cu privire la punerea la dispoziţie a organelor fiscale a documentelor contabile, în condiţiile în care nu a existat o astfel de solicitare;

- instanţa de fond a aplicat greşit normele juridice care reglementează sarcina probei, în sensul că nu se poate reţine buna credinţă a recurentei-reclamante pe motiv că nu a propus administrarea unor probe concludente pentru dovedirea bunei credinţe şi a caracterului efectiv al operaţiunilor contabile pentru care nu s-a acordat dreptul de deducere, deşi conform art. 14 alin. (2) C. civ., buna credinţă se prezumă până la proba contrară, iar organul fiscal nu a administrat nicio probă din care reiasă că recurenta cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască comportamentul ilicit al partenerului contractual SC C. SRL;

- sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în Directiva 2006/112/CE astfel cum au fost interpretate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-277/14 în sensul că autorităţile fiscale nu pot cere contribuabilului să facă verificări care în mod obiectiv nu pot fi făcute de acesta, fiind în sarcina organului fiscal să constate eventuale fraude sau neregularităţi comise de partenerii de afaceri;

- în ceea ce priveşte acordarea dobânzii fiscale, având în vedere obligaţia organului fiscal de a soluţiona solicitarea de decont TVA cu opţiune de rambursare până la data de 10 iunie 2013, conform dispoziţiilor art. 70 C. proc. fisc. , urmează a fi obligată la plata dobânzii fiscale, începând cu data de 11 iunie 2013 până la rambursarea efectivă a sumei de 210.723 RON solicitată.

3.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava

Criticile recurentei-pârâte au vizat respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de anulare a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 7 iulie 2014 care a stat la baza emiterii actelor administrative contestate, precum anularea pct. 3 din decizia contestată prin care s-a suspendat soluţionarea contestaţiei în ceea ce priveşte suma de 1.064.972 RON TVA, considerată fără drept de deducere, până la soluţionarea Dosarului penal nr. x/2012

În opinia recurentei-pârâte, actul emis de organul fiscal care prezintă trăsăturile actului administrativ este reprezentat de decizia de impunere, iar nu de raportul de inspecţie fiscală.

În ceea ce priveşte decizia de suspendare, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că cercetarea penală nu vizează în mod direct conduita SC A. SRL, în condiţiile în care în speţă se ridică problema realităţii tranzacţiilor derulate de către recurenta-reclamantă cu SC D. şi SC E. SRL, impunându-se stabilirea, în mod prioritar, a stării de fapt fiscală în acţiunea penală.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 20 martie 2017, recurenta-reclamantă SC A. SRL a solicitat respingerea recursului formulat de către recurenta-pârâtă ca nefondat, cu consecinţa menţinerii soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii anulării Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 7 iulie 2014 şi a celei de anulare a punctului nr. 3 din Decizia nr. 5596 din 7 septembrie 2015 şi obligarea recurentei la soluţionarea contestaţiei administrative în ceea ce priveşte suma de 1.064.972 RON dispuse prin Sentinţa nr. 263 din 9 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. x/2015.

În esenţă, sub aspectul soluţiei dispuse de către instanţa de fond cu privire la decizia de suspendare a soluţiei contestaţiei administrative a arătat că hotărârea instanţei de fond este legală, întrucât sesizarea penală formulată de către organul fiscal nu vizează activitatea societăţii recurente-reclamante, ci a altor societăţi comerciale, respectiv E. SRL, D. SRL şi altele.

Recurenta-pârâtă AGRFP Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava nu a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat de recurenta-reclamantă.

5. Procedura derulată în recurs

Prin rezoluţia din 22 octombrie 2018 a completului investit cu soluţionarea cauzei a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, fără a mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanşat de recurenta-reclamantă SC A. SRL are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 5596 din 7 septembrie 2015 prin care autoritatea fiscală a suspendat soluţionarea contestaţiei administrative în ceea ce priveşte suma de 1.064.972 RON reprezentând TVA fără drept de deducere până la soluţionarea cauzei penale înregistrată sub nr. x/2012 şi a respins ca neîntemeiată contestaţia în ceea ce priveşte suma de 210.723 RON reprezentând TVA solicitată la rambursare pentru achiziţiile de bunuri şi servicii facturate societăţii recurente de către SC C. SRL Botoşani.

În esenţă, inspecţia fiscală desfăşurată la sediul societăţii recurente-reclamante în perioada 20 iunie 2013 - 30 martie 2014 s-a finalizat prin emiterea de către organele fiscale a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 7 iulie 2014 privind obligaţiile suplimentare de plată în valoare totală de 1.275.965 RON din care 992.751 RON reprezentând TVA respinsă la rambursare, iar 282.944 RON reprezentând TVA rămasă de plată.

Reţinând existenţa unei cercetări penale asupra legalităţii operaţiunilor desfăşurate de către societatea recurentă-reclamantă constând în înregistrarea în evidenţa contabilă a unor facturi fiscale emise de către SC D. SRL şi SC E. SRL, fără conţinut economic şi pentru care în perioada 6 septembrie 2011 - 26 martie 2013 a dedus nelegal TVA în cuantum de 1.064.972 RON, organele de inspecţie fiscală au dispus suspendarea soluţionării contestaţiei împotriva actelor administrative fiscale pentru suma de 1.064.972 RON până la soluţionarea laturii penale, procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu dispoziţiile art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

Prin aceeaşi decizie de soluţionare a contestaţiei administrative, respectiv Decizia nr. 5596 din 7 septembrie 2015, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia în ceea ce priveşte suma de 210.723 RON reprezentând TVA solicitată la rambursare pentru achiziţiile de bunuri şi servicii facturate de SC C. SRL, dreptul de deducere nefiind acordat pe considerentul neprezentării documentelor prin care să se justifice scopul realizării operaţiunilor taxabile.

Soluţia primei instanţe de anulare în parte a deciziei contestate în ceea ce priveşte măsura suspendării soluţionării contestaţiei şi obligarea autorităţii fiscale la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative cu referire la suma de 1.064.972 RON, respectiv de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei în privinţa refuzului de acordare a dreptului de deducere TVA în sumă de 210.723 RON reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport de starea de fapt fiscală reţinută.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor formulate Înalta Curte reţine următoarele:

6.1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă

Criticile vizând hotărârea primei instanţe asupra soluţiei autorităţii fiscale de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei cu referire la suma de 210.723 RON reprezentând TVA fără drept de deducere aferentă facturilor emise de către SC C. SRL sunt apreciate ca nefondate.

Autoritatea fiscală a reţinut că, în perioada 1 octombrie 2010 - 15 ianuarie 2011, recurenta-reclamantă a înregistrat în evidenţa contabilă un număr de 21 de facturi emise de către SC C. SRL Botoşani în valoare de 878.011,86 RON şi 210.723 RON TVA, iar în urma unei verificări încrucişate, întrucât societatea SC C. SRL nu a prezentat documentele aferente achiziţiilor de bunuri şi nici nu a avut personal angajat pentru realizarea prestărilor de servicii, a concluzionat că recurenta-reclamantă nu are drept de deducere TVA aferentă celor 21 de facturi, întrucât nu a făcut dovada că serviciile prestate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.

Astfel, aspectul litigios dedus judecăţii constă în verificarea îndeplinirii condiţiilor de acordare a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată.

În dezlegarea acestei chestiuni de drept în dispută judecătorul fondului a reţinut că, deşi SC C. SRL nu a fost declarată inactivă în perioada de referinţă (1 octombrie 2010 - 15 ianuarie 2011), din situaţia de fapt fiscală nu rezultă îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru acordarea dreptului de deducere.

Astfel, în cuprinsul art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în forma aplicabilă la data derulării operaţiunilor, referitor la sfera de aplicare a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată se arată că:

"(2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:

a) operaţiuni taxabile".

Totodată, în ceea ce priveşte condiţiile de exercitare a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, acestea sunt stipulate la art. 146 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în forma aplicabilă începând cu data de 3 aprilie 2007. Potrivit alin. (1) lit. a) al acestui articol:

"(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, să deţină o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5)".

Prin urmare, potrivit acestor prevederi legale, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată aferentă bunurilor care i-au fost sau urmează să-i fie livrate, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, pentru exercitarea acestui drept, persoana impozabilă având obligaţia să deţină o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din legea fiscală. Astfel, după cum bine a reţinut judecătorul fondului, din interpretarea textelor de lege mai sus citate, rezultă că acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată este condiţionată de îndeplinirea atât a cerinţelor de fond cât şi a celor de formă, primele vizând însăşi existenţa dreptului de deducere, iar celelalte condiţiile de exercitare a acestuia.

În speţă, cele 21 de facturi au fost emise în baza Contractului de antrepriză nr. x din 21 iunie 2010 încheiat între recurenta-reclamantă în calitate de antreprenor general şi SC C. SRL în calitate de subantreprenor, pentru executarea obiectului Contractului de execuţie lucrări nr. x din 10 iunie 2010 - Desfiinţare construcţii grajd (C30, C31, C32, P) şi construire grajd P (vaci lapte), localitatea Dorneşti, judeţul Suceava - încheiat între recurenta-reclamantă în calitate de antreprenor şi SC F. SRL în calitate de beneficiar.

În acord cu instanţa de fond, având în vedere prevederile art. 12 din Contractul de lucrări nr. x/2010 care condiţionează cesiunea drepturilor şi obligaţiilor rezultate din contract de consimţământul părţilor, lipsa acordului beneficiarului lucrării, lipsa oricărei referiri cu privire la subantreprenorul SC C. SRL în cuprinsul documentaţiei obiectivului de lucrări, împrejurarea că această din urmă societate nu a avut niciun angajat în perioada de referinţă, conform datelor comunicate de ITM şi nu a prezentat organelor fiscale documentaţia aferentă obiectivului de investiţii, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada caracterului real al operaţiunilor pentru care solicită acordarea dreptului de deducere.

Această concluzie se impune şi din perspectiva analizei conţinutului celor 21 de facturi emise în perioada 1 octombrie 2010 - 15 ianuarie 2011 care, în marea majoritate cuprind menţiuni sumare "prestări servicii conform deviz", fără a se preciza în concret serviciul prestat şi niciun alt element din care să se poată concluziona prestarea serviciilor pentru operaţiuni taxabile. Aceasta cu atât mai mult cu cât, fiind vorba de lucrări efectuate în baza unui contract de antrepriză, era necesar a se individualiza lucrările efectuate de către subantreprenor, în condiţiile în care, conform art. 2 din contractul de antrepriză, plăţile urmau a se face eşalonat, pe baza documentelor justificative lucrare-situaţii lucrări verificate şi confirmate de beneficiar, cofinanţator şi proiectant, documente care nu au fost depuse de către recurenta-reclamantă.

Se impune şi precizarea că facturile depuse în valoare de 878.011,86 RON nu se coroborează cu procesele-verbale de control efectuate pe parcursul edificării obiectivului de investiţii. Astfel, deşi conform susţinerilor recurentei-reclamante, în perioada 1 octombrie 2010 - 15 ianuarie 2011 s-ar fi executat integral obiectul Contractului de antrepriză nr. x din 21 iunie 2010 - Desfiinţare construcţii grajd şi construire grajd P- totuşi, din cuprinsul procesului-verbal de control întocmit de Inspectoratul de Stat pentru Construcţii la data de 19 ianuarie 2011 rezultă că la data controlului era executată doar săpătura fundaţiei şi terenului la cota de turnare.

Aşa fiind, în acord cu instanţa de fond Înalta Curte constată că din starea de fapt fiscală rezultă că prestarea serviciilor de către SC C. SRL nu reprezintă operaţiuni care să dea drept de deducere, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA.

Fără a nega existenţa construcţiei, raţionamentul fiscului s-a construit în jurul constatării că societatea recurentă nu a justificat că serviciile prestate în baza celor 21 de facturi au fost reale şi destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile.

Susţinerile recurentei-reclamante cu referire la aplicarea greşită a normelor de drept ce reglementează sarcina probei nu pot fi primite, instanţa de fond respingând în mod corect proba cu expertiza în construcţii ca nefiind utilă cauzei, de vreme ce autoritatea fiscală nu neagă existenţa construcţiei.

Totodată, în raport de obiectul propus pentru încuviinţarea expertizei fiscale, respectiv să se stabilească dacă pentru cele 21 de facturi recurenta-reclamantă are drept de deducere TVA, în mod corect instanţa de fond, în baza dispoziţiilor art. 255 cu referire la art. 330 C. proc. civ., a reţinut că proba solicitată excede competenţei unui expert care îşi poate spune părerea exclusiv cu privire la împrejurări de fapt.

În ceea ce priveşte comportamentul ilicit al partenerului contractual, Înalta Curte constată că instanţa de fond a înlăturat argumentul autorităţii fiscale referitor la inactivitatea SC C. SRL în perioada de referinţă, neacordarea dreptului de deducere fiind justificată din perspectiva nedovedirii realităţii prestării serviciilor în folosul operaţiunilor taxabile.

Astfel, agentul economic are libertate deplină în a achiziţiona orice fel de servicii consideră că îi sunt oportune la un moment dat, însă fiind în prezenţa unui raport juridic de drept public, este necesar a se supune rigorilor legislaţiei fiscale, autoritatea fiscală având dreptul de a aprecia dacă o anumită cheltuială este deductibilă sau nu, conform dispoziţiilor art. 11 alin. (1) C. fisc.

În acest context, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea dreptului de deducere TVA, deţinerea unor facturi nefiind suficientă pentru a beneficia de dreptul de deducere, fiind necesar, aşa cum rezultă din considerentele sus menţionate, să se demonstreze că serviciile facturate au fost prestate în folosul operaţiunilor taxabile.

Această soluţie se impune şi din perspectiva jurisprudenţei CJUE invocată de către recurenta-reclamantă, întrucât faţă de situaţia de fapt fiscală persoana impozabilă dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenţei unor nereguli.

6.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Iaşi

Criticile vizând soluţia primei instanţe asupra excepţiei inadmisibilităţii, precum şi asupra decizie de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative sunt apreciate ca nefondate.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 7 iulie 2014 care a stat la baza emiterii actelor administrative contestate Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii în raport de dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 potrivit cu care instanţa de contencios administrativ este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actelor contestate.

Referitor la soluţia de suspendare a contestaţiei administrative în ceea ce priveşte suma de 1.064.972 RON TVA, Înalta Curte reţine că suspendarea soluţiei contestaţiei administrative a intervenit ca urmare a existenţei Dosarului penal nr. x/2012 care vizează legalitatea operaţiunilor desfăşurate de recurenta-reclamantă care a înregistrat în evidenţa contabilă documente fără conţinut economic emise de către SC D. SRL Rădăuţi şi SC E. SRL. Dărmăneşti şi pentru care în perioada 6 septembrie 2011 - 26 martie 2013 a dedus suma de 1.064.972 RON reprezentând TVA.

Potrivit dispoziţiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Astfel, pentru a fi dispusă măsura suspendării soluţionării contestaţiei de către organul de soluţionare a contestaţiei se cer a fi îndeplinite cumulativ condiţiile privind sesizarea organelor de cercetare penală cu privire la indiciile săvârşirii unei infracţiuni şi constatarea înrâuririi hotărâtoare a săvârşirii infracţiunii asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.

În speţă, deşi îndeplinită condiţia sesizării organelor penale, organul de soluţionare a contestaţiei nu a arătat motivat care este legătura de cauzalitate între posibilul caracter penal al faptelor sesizate şi stabilirea obligaţiilor fiscale ale contribuabilului, în condiţiile în care, potrivit relaţiilor comunicate de DIICOT - Serviciul Teritorial Suceava, în Dosarul penal nr. x/2012 nu s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de recurenta-reclamantă şi faţă de administratorului acesteia.

În acest context, instanţa de control judiciar constată că organul fiscal care soluţionează contestaţia administrativă împotriva actului de impunere are suficiente elemente factuale pentru a analiza şi a stabili realitatea şi legalitatea operaţiunilor economice şi a consecinţelor pe tărâm fiscal, fără a fi ţinut de cercetările penale împotriva partenerilor contractuali ai recurentei-reclamante.

În aceste condiţii, menţinerea suspendării procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei pronunţată de autoritatea recurentă ar conduce la împiedicarea pronunţării unei instanţe cu privire la fondul raportului fiscal litigios, fiind create premisele încălcării dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât din perspectiva dreptului de acces la instanţă, cât şi din perspectiva depăşirii duratei rezonabile a procedurii.

Aşa fiind, pentru a asigura un just echilibru între interesul public pe care în exprimă organul fiscal şi interesul privat al contribuabilului de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală, Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de fond a anulat decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei administrative, cu consecinţa obligării organului competent să se pronunţe asupra fondului contestaţiei administrative.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în baza art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL - prin Administrator B. şi de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava împotriva Sentinţei nr. 263 din 9 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 iunie 2019.

GGC - LM