Discrimination sanction for disability parking fee: Objective justification requirement for differential treatment under discrimination law

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2019

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, să se dispună anularea Hotărârii nr. 381/02.09.22015 emisă în dosarul x/2015 de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi exonerarea reclamantei de la plata amenzii contravenţionale în cuantum de 1000 RON şi de la obligaţia de publicare în mass-media a rezumatului hotărârii de constatare.

2. Soluţia instanţei de fond Prin sentinţa nr. 236 din 12 octombrie 2016, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi intervenientul forţat B., în calitate de Preşedinte al C., a anulat Hotărârea nr. 381/2.09.2015 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a exonerat reclamanta de la plata amenzii contravenţionale în cuantum de 1000 de RON şi de la obligaţia de publicare în mass-media a rezumatului hotărârii de constatare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că pentru a fi în prezenţa unei fapte de discriminare, trebuie să existe două situaţii comparabile, la care tratamentul aplicat să fi fost diferit. Subsecvent, tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice. Principiul egalităţii nu se opune aplicării unor reguli diferite în raport cu persoane care se află în situaţii diferite. Principiul egalităţii în faţa legii nu înseamnă uniformitate, ci presupune instituirea unui tratament egal în situaţii care nu sunt diferite.

S-a mai arătat că, în acord cu susţinerile reclamantei că persoanei cu dizabilităţi nu i s-a solicitat să achite parcarea în detrimentul unei alte persoane cu handicap (care este scutită de la plată) sau a vreunei persoane fără handicap care a fost scutită. Or, numai atunci se poate vorbi de o discriminare, în care handicapul să poată fi considerat un criteriu de referinţă, în sensul disp. art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi prin urmare, nu există o justificare obiectivă pentru diferenţa de tratament constatată. Nu poate fi asimilată unei fapte de discriminare nerespectarea de către un agent economic a dispoziţiilor legale prev. de art. 65 din Legea 448/2006, petentul însă ar fi putut fi supus unei sancţiuni contravenţionale dintre cele care se regăsesc în cuprinsului aceluiaşi act normativ, respectiv art. 100-101.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 236 din 12 octombrie 2016 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat, în esenţă, următoarele:

- considerăm că sentinţa civilă recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (8) noul C. proc. civ.), deoarece instanţa de fond analizează prin sentinţa recurată doar o formă a discriminării, respectiv forma de jure sau formală. În acest sens, se poate afirma cu tărie că instanţa de fond a emis o sentinţa civila netemeinică, dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, deoarece atât în litera cât şi în spiritul Constituţiei României se interzic ambele feţe ale discriminării: atât cea formală, cât şi cea substanţială.

- a discrimina înseamnă a diferenţia sau a trata diferit două persoane sau situaţii, atunci când nu există o distincţie relevantă sau de a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situaţii care sunt în fapt diferite. Principiul egalităţii impune ca dreptul să trateze egal persoane aflate în situaţii comparabile, respectiv dreptul să trateze diferit persoane aflate în situaţii diferite. Statul încalcă principiul tratamentului egal atunci când pe parcursul elaborării legilor sau a aplicării acestora distinge între persoane care sunt în situaţii analoage, respectiv atunci când în procesul de elaborare a legilor sau a aplicării acestora nu ia în considerare diferenţele efective între persoane.

- în acest caz, intimatul-reclamant, era obligat să ia toate măsurile ce se impun şi să aducă la cunoştinţa angajaţilor prevederile legale. Situaţia comparabilă la care trebuie să ne raportăm, constă în situaţia celorlalte persoane care pot beneficia de parcare şi care au avut parte de un tratament adecvat situaţiei personale (achitarea taxei de parcare), respectiv ne raportăm la faptul că reclamanţii în speţa de faţă au acţionat similar faţă de o persoana cu dizabilitaţi, deşi situaţia specială, cât si legislaţia în vigoare presupune un tratament adecvat şi diferit faţă de tratamentul aplicat persoanelor "normale" (acces gratuit la locurile de parcare).

- aspectele semnalate de petent trebuie analizate din perspectiva dreptului persoanei cu dizabilitaţi la autonomie şi a dreptului de participare efectivă la viaţa comunităţii. Accesibilitatea este un factor esenţial de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor persoanelor cu handicap, egalizarea şanselor presupunând procesul prin care libertatea de mişcare şi de acces în anumite spaţii devine disponibilă acestei categorii de persoane cu dizabilitate de natură locomotorie. Este evident faptul că dreptul de a nu fi supus discriminării constituie unul dintre drepturile fundamentale într-o societate democratică, dreptul la egalitate constituind un drept cu aplicare imediată şi nu progresivă având în vedere că discriminarea în sine este un afront adus demnităţii umane.

4. Apărările intimatului

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata S.C. A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că:

- instanţa de fond a apreciat în mod corect că, pentru a interveni cazul de discriminare, trebuie să existe doua situaţii comparabile la care tratamentul să fi fost diferit, atitudine ce trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege.

- s-a reţinut corect în sentinţa atacată faptul că angajatul societăţii nu i-a solicitat intervenientului (persoană cu dizabilităţi) să achite parcarea, în detrimentul altei persoane cu handicap (scutită de la plată) sau a vreunei persoane fără handicap (pe care s-o fi scutit, deşi avea obligaţia să plătească biletul).

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, cu o acţiune îndreptată împotriva Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Hotărârii nr. 381/02.09.22015 emisă în dosarul x/2015 şi exonerarea de la plata amenzii contravenţionale în cuantum de 1000 RON şi de la obligaţia de publicare în mass-media a rezumatului hotărârii de constatare.

Prima instanţă, pentru considerentele prezentate pe scurt la punctul 2, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi intervenientul forţat B., în calitate de Preşedinte al C., a anulat Hotărârea nr. 381/2.09.2015 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a exonerat reclamanta de la plata amenzii contravenţionale în cuantum de 1000 de RON şi de la obligaţia de publicare în mass-media a rezumatului hotărârii de constatare.

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, după cum vom arăta în continuare. Astfel, intimatul-intervenient B., în calitate de Preşedinte al C. a formulat o petiţie susţinând că în data de 14.09.2014 a efectuat o excursie pe Transfăgărăşan, împreună cu un grup de persoane cu dizabilităţi, însoţitori şi voluntari, iar în parcarea de la Bâlea Lac, angajatul firmei de parcare a solicitat petentului să plătească locul de parcare deşi acesta din urmă beneficia de scutire.

Prin Hotărârea nr. 381 din 2.09.2015, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a stabilit că sesizarea petentului B., în calitate de Preşedinte al C., constituie faptă de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. h) "refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilităţi, din O.G. nr. 137/2000 republicată şi a dispus sancţionarea părţii reclamate, în speţă S.C. A. S.A. Sibiu, cu amendă contravenţională în cuantum de 1000 RON potrivit art. 26 alin. (1) şi (2) "Consiliul sau, după caz, instanţa de judecată poate obliga partea care a săvârşit fapta de discriminare să publice, în mass-media, un rezumat al hotărârii de constatare, respectiv al sentinţei judecătoreşti" din acelaşi act normativ.

Conform prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare:

"prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect, restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".

Actul normativ mai arată că, sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate si necesare (art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare).

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare:

"(4)Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.

Înalta Curte constată că pentru a lămuri dacă în cauză sunt întrunite elementele constitutive (latura materială şi componenta subiectivă) ale contravenţiei pentru care a fost sancţionată intimata reclamantă se impune a analiza condiţiile legale menţionate mai sus în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Prin raportare la prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, o faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare dacă îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

- Existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (existenţa unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile). În cauza de faţă, condiţia este îndeplinită întrucât a fost restricţionat accesul în parcarea unităţii, impunându-se plata taxei de parcare, deşi legal beneficiau de scutire. - Existenţa unui criteriu de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Erau persoane cu deficienţe de mişcare, însă, legiuitorul nu a limitat aceste criterii întrucât sintagma "sau orice alt criteriu" oferă posibilitatea reţinerii oricărui alt element nespecificat de lege, dar care este materializat ca fapt determinant în săvârşirea formei de discriminare constând în refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilităţi.

- Tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege. Impunerea plăţii taxei de parcare a condus evident la restrângerea exercitării dreptului conferit de lege.

Astfel, potrivit art. 65 din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap:

"(1) În spaţiile de parcare de pe lângă clădirile de utilitate publică, precum şi în cele organizate vor fi adaptate, rezervate şi semnalizate prin semn internaţional cel puţin 4% din numărul total al locurilor de parcare, dar nu mai puţin de două locuri, pentru parcarea gratuită a mijloacelor de transport pentru persoane cu handicap.

(2) Persoanele cu handicap sau reprezentanţii legali ai acestora, la cerere, pot beneficia de un card-legitimaţie pentru locurile gratuite de parcare. Autovehiculul care transportă o persoană cu handicap posesoare de card-legitimaţie beneficiază de parcare gratuită.

(3) Modelul cardului-legitimaţie va fi stabilit în normele metodologice*) de aplicare a prevederilor prezentei legi. Eliberarea cardurilor se face de către autorităţile administraţiei publice locale.

(4) Costurile aferente dreptului prevăzut la alin. (2) se suportă din bugetele locale.

(5) În spaţiile de parcare ale domeniului public şi cât mai aproape de domiciliu administratorul acestora repartizează locuri de parcare gratuită persoanelor cu handicap care au solicitat şi au nevoie de astfel de parcare."

Apare evident faptul că alte persoane cu handicap posesoare de card-legitimaţie au putut beneficia de parcare gratuită.

- Tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop, să nu fie adecvate şi necesare.

Impunerea achitării taxei de parcare nu a fost justificată obiectiv de un scop legitim. Nu se poate reţine susţinerea intimatei cum că angajatul său nu cunoştea acest drept al persoanelor cu dizabilităţi, întrucât avea obligaţia să instruiască angajaţii care se ocupau de parcare cu privire la toate situaţiile ce se puteau ivi. Mai ales că, în spaţiile de parcare organizate există obligaţia adaptării, rezervării şi semnalizării prin semn internaţional cel puţin 4% din numărul total al locurilor de parcare, dar nu mai puţin de două locuri, pentru parcarea gratuită a mijloacelor de transport pentru persoane cu handicap.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei nr. 236 din 12 octombrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa recurată şi rejudecând va respinge acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei nr. 236 din 12 octombrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi în rejudecare:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 iunie 2019.