Public audit sanctions partly upheld and partly quashed over recoverable damage ruling

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2014 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta A., în temeiul pct. 227 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum si valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 cu modificările si completările ulterioare şi în baza art. 1, 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României:

- anularea încheierii nr. 29/28.03.2014 emisă de Curtea de Conturi a României;

- anularea punctelor 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9,10,11, din secţiunea "Constatări" precum şi 117.; 11.8.; 11.9.; 11.10; 11.11.; 11.12; 11.13 din Decizia nr. 2/13.01.2014 emisă de Curtea de Conturi a României;

- anularea parţiala, corespunzător măsurilor contestate, a Raportului de control nr. x/13.12.2013;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2290 din 29 iunie 2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a anulat în parte încheierea nr. 29/28.03.2014, precum şi parţial pct. I.3 din Decizia nr. 2/13.01.2014 (pentru suma de 629.942 RON aferentă celor 7 autovehicule achiziţionate de reclamantă prin contractul x/10.05.2011 aferentă abaterii constatată la pct. 10 din aceeaşi decizie, parţial, cu privire la aceste vehicule), precum şi parţial măsura aferentă pct. II.9 din Decizia nr. 2/13.01.2014, pentru abaterea aferentă pct. 6 din aceeaşi Decizie-cu referire la 18.598,5 RON aferentă echipamentelor asigurate de către reclamantă, a omologat parţial raportul de expertiză astfel cum a fost realizat, cu răspunsurile la obiecţiuni, realizat de către expert B., cu excepţia răspunsului dat la obiectivul nr. 9 din raportul de expertiză, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, proporţional celor admise, a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată, luând act de cererea intervenientului accesoriu de renunţarea la soluţionarea cererii de intervenţie accesorie.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâta Curtea de Conturi a României, ambele părţi criticând-o pentru nelegalitate, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă Teletrans SA

Criticile recurentei-reclamante au vizat, în principal, următoarele aspecte:

- nulitatea sentinţei recurate pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că în partea finală a dispozitivului sentinţei nu se menţionează calea de atac şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac;

- ignorarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 969, 970 C. civ. şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, art. 10 din O.U.G. nr. 119/1999, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 în ceea ce priveşte abaterea pentru care s-a dispus măsura de la pct. II.6 din decizia nr. 2/13.01.2014 prin care auditorii publici externi au reţinut efectuarea unor plăţi nedatorate în cuantum de 696.411 RON către S.C. C. S.R.L..

În opinia recurentei-reclamante, sumele reprezentând cheltuieli cu majorarea taxei pentru servicii cu contravaloarea unor facturi emise de S.C. D. S.R.L., în cuantum de 308.815,2 RON care nu se regăsesc în totalitate înregistrate în contabilitatea prestatorului nu pot constitui prejudiciu în bugetul recurentei-reclamante, de vreme ce aceasta nu poate verifica facturile contractorilor furnizorului său C. S.R.L..

În acelaşi sens, majorarea taxei pentru servicii cu contravaloarea impozitului pe anul 2010 în cuantum de 327.815,2 RON nu poate fi imputată recurentei-reclamante, întrucât reprezintă o refacturare a sumelor prevăzute de art. 6.2.1 din Contractul nr. x/2009, acest din urmă considerente fiind invocat şi pentru justificarea plăţii sumei de 60.202,23 RON reprezentând majorare taxă pentru servicii de mentenanţă instalaţii aer condiţionat.

- aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) şi art. 32 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008, respectiv a prevederilor art. 5.26 şi art. 5.27 din contractul colectiv de muncă în ceea ce priveşte abaterea pentru care s-a dispus măsura de la pct. II.7 din decizie, prin care s-a constatat acordarea unor drepturi peste limita indemnizaţiei legale la care avea dreptul directorul general, întrucât plata primei de vacanţă s-a dispus în baza contractului colectiv de muncă şi a contractului de management, dispoziţiile art. 31 alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008 făcând trimitere la prevederile contractului colectiv de muncă, iar în ceea ce priveşte suportarea de către recurenta-reclamantă a cheltuielilor reprezentând contravaloarea chiriei locuinţei şi utilităţilor aferente puse la dispoziţia directorului general, plata s-a efectuat în baza dispoziţiilor art. 2.70 din contractul colectiv de muncă;

- interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 129/2000 şi a Legii nr. 192/2006 în ceea ce priveşte abaterea pentru care s-a dispus măsura de la pct. II.8 din decizie, prin care s-a reţinut efectuarea de cheltuieli nelegale reprezentând taxe de participare la cursuri de pregătire profesională pentru alte persoane decât salariaţii recurentei-reclamante, întrucât doi dintre participanţi au fost membrii Consiliului de administraţie, raporturile juridice cu aceştia fiind specifice contractelor de mandat care nu interzice avansarea unor sume de bani în scopul pregătirii profesionale a administratorului societăţii, în condiţiile în care cursurile au legătură directă cu activitatea prestată în beneficiul societăţii.

În ceea ce priveşte participarea consilierului juridic la cursurile de formare mediatori, în opinia recurentei-reclamante cheltuiala nu poate fi calificată nelegală întrucât procedura de informare cu privire la mediere era obligatorie.

- aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2, art. 5, art. 10 din O.U.G. nr. 119/1999 în privinţa abaterii pentru care s-a dispus măsura de la pct. II.10 din decizie, prin care s-a reţinut achiziţionarea a 200 de acumulatori care nu au fost daţi în consum, având drept consecinţă imobilizarea de fonduri băneşti, întrucât aceştia au fost predaţi prestatorului de servicii în baza procesului-verbal de custodie, fiind utilizaţi pentru realizarea obiectivului contractului nr. x/18.12.2017;

- aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 şi art. 256 din Legea nr. 53/2003 în privinţa abaterii pentru care s-a dispus măsura II.11 din decizie, prin care s-a constatat efectuarea de cheltuieli de natură salarială constând în acordarea fără bază legală a indemnizaţiilor către secretarul tehnic al Consiliului de Administraţie al Adunării Generale a Acţionarilor, întrucât plata indemnizaţiilor s-a efectuat în baza statelor de plată aprobate de directorul general, nefiind pusă la îndoială prestarea activităţii de către persoana remunerată;

- aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2, art. 11 şi art. 16 din H.G. nr. 518/1995 în ceea ce priveşte abaterea pentru care s-a dispus măsura II.12 din decizie, prin care s-a constatat efectuarea unor cheltuieli cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind drepturile şi obligaţiile personalului român trimis în străinătate, întrucât cheltuielile de protocol efectuate de conducerea recurentei-reclamante se înscriu în categoria şi limita prevăzută de art. 11 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 518/1995, aplicabile şi societăţilor comerciale cu capital de stat;

- aplicarea greşită a prevederilor Regulamentului de organizare şi funcţionare al recurentei-reclamante şi a dispoziţiilor Legii nr. 32/2000 în ceea ce priveşte măsura II.13 din decizie, prin care s-a reţinut acceptarea la plată a unor facturi lunare în domeniul asigurărilor în condiţiile în care avea personal de specialitate cu atribuţii în acest sens, întrucât prestarea serviciilor de consultanţă în domeniul asigurărilor este reglementată de Legea nr. 32/2000 care impune condiţia obiectului unic de activitate, niciunul dintre departamentele recurentei-reclamante neavând atribuţii cu privire la întocmirea de rapoarte sau opinii referitoare la consultanţa în asigurări;

- aplicarea greşită a dispoziţiilor H.G. nr. 2139/2004 şi a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 34/2009 în ceea ce priveşte măsura I.3 din decizie care vizează efectuarea nelegală a unor plăţi pentru achiziţia de aparatură birotică (15 aparate telefonice şi 8 multifuncţionale), întrucât încadrarea făcută de organele de control este incorectă, valoarea acestora nedepăşind suma de 1.800 RON pentru a fi considerate mijloace fixe conform art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 105/2007.

3.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României

Criticile recurentei-pârâte au vizat, în esenţă, următoarele aspecte:

- instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) şi art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 82/1991, pct. 46 din OMFP nr. 3055/2009, art. VI din O.U.G. nr. 55/2010, art. 24 şi 27 din O.U.G. nr. 34/2009 la pronunţarea hotărârii de anulare parţială a măsurii I.3 din decizia 2/2014 referitoare la efectuarea de plăţi în sumă totală estimată de 740.625 RON pentru achiziţia de bunuri interzise prin lege, întrucât în perioada 2011-2012 recurenta-reclamantă a preluat în leasing operaţional 8 autoturisme şi a achiziţionat aparatură birotică în condiţiile în care dispoziţiile legale în vigoare interziceau achiziţionarea acestora;

- în mod greşit instanţa de fond a dispus anularea parţială a măsurii II.9 referitoare la efectuarea de plăţi nedatorate constând în contravaloarea primelor de asigurare aferente unor echipamente de telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei incluse de 2 ori în contravaloarea poliţei de asigurare, în condiţiile în care echipa de audit a constatat, pe baza documentelor puse la dispoziţie de entitatea verificată, că echipamentele în valoare de 2.285.396 RON au fost incluse de 2 ori în anexele ataşate la poliţele de asigurare verificate.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 8.11.2016 recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi ca nefondat, reiterând coordonatele esenţiale ale cauzei.

Analizând punctual cele două măsuri anulate de către instanţa de fond, recurenta-reclamantă a concluzionat că raţionamentul recurentei-pârâte este greşit, ignorând în mod voit scopul urmărit de legiuitor la edictarea interdicţiei prevăzută de O.U.G. nr. 34/2009.

În ceea ce priveşte dublarea poliţelor de asigurare a arătat că motivarea instanţei de fond este în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente şi probele administrate în cauză.

4.2. Recurenta-pârâtă Curtea de Conturi nu a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de recurenta-reclamantă, depunând note scrise la data de 27.05.2019.

5. Procedura derulată în recurs

Prin rezoluţia din 11.10.2018 a completului investit cu soluţionarea cauzei a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică fără a mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

În şedinţa publică din data de 21.02.2019, Înalta Curte a invocat excepţia tardivităţii declarării recursului de către recurenta-reclamantă, excepţie respinsă prin încheierea dată în şedinţa publică din 30.05.2019.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal pe calea prevăzută de art. 228 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 cu o acţiune în anularea încheierii nr. 29/28.03.2014 prin care Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a respins ca nefondată contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 2/13.01.2014 emisă în baza raportului de control nr. x/13.12.2013, măsurile contestate fiind cele prevăzute la pct. I.3, II.6-II.13 din decizia nr. 2/13.01.2014 emisă de Departamentul IV al Curţii de Conturi.

În fapt, în perioada 07.10.2013-13.12.2013, auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi au efectuat o verificare cu privire la "situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului, precum şi realizarea veniturilor şi a efectuării cheltuielilor", pentru perioada 01.01.2011-31.12.2012 la A., verificarea finalizându-se prin încheierea Raportului de control nr. x/13.12.2013, emis de către Curtea de Conturi a României.

Urmare controlului, auditorii publici externi au constatat mai multe abateri de la legalitate şi regularitate, unele dintre acestea fără a aduce prejudicii, altele având drept consecinţă producerea de prejudicii în patrimoniul entităţii juridice controlate.

Soluţionând cauza, curtea de apel a admis în parte acţiunea, anulând în parte încheierea nr. 29/2014, precum şi parţial măsura la pct. I.3 din Decizia nr. 2/2014 (pentru suma de 629.942 RON aferentă celor 7 autovehicule achiziţionate de reclamantă prin contractul x/10.05.2011 aferentă abaterii constatată la pct. 10 din aceeaşi decizie, parţial, cu privire la aceste vehicule), precum şi parţial măsura aferentă pct. II.9 din decizie, pentru abaterea aferentă pct. 6, cu referire la 18.598 RON aferentă echipamentelor asigurate de către societate şi a respins ca nefondate celelalte critici de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă.

Soluţia instanţei de fond este însuşită de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Efectuând propria evaluare a ansamblului probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor formulate în cele 2 memorii de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

6.1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă Teletrans SA

O primă critică formulată de recurenta-reclamantă vizează nulitatea sentinţei recurate pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că în dispozitiv nu se menţionează calea de atac şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.

Este adevărat că dispoziţiile art. 425 alin. (3) reglementează conţinutul părţii finale a dispozitivului, statuând obligaţia instanţei de a indica în dispozitiv calea de atac şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac, însă lipsa acestor menţiuni este lipsită de consecinţe vătămătoare pentru părţi, dată fiind consacrarea legislativă a principiului legalităţii căilor de atac prin dispoziţiile art. 457 C. proc. civ.

Întrucât cerinţa nerespectată de către judecătorul fondului este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat, acela de a asigura părţilor o mai bună orientare în sistemul şi activitatea judiciară şi o eficientă exercitare a drepturilor lor, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 175 C. proc. civ. sancţiunea anulării actului pentru nerespectarea cerinţei legale este subordonată condiţiei ca vătămarea produsă părţii să nu poată înlăturată decât prin anularea actului, altfel spus, sancţiunea anulării operează numai în cazul inexistenţei unui alt remediu procesual de înlăturare a vătămării.

Or, în speţă, lipsa menţiunii privind calea de atac şi instanţa la care se depune, conform considerentelor sus arătate, nu a produs recurentei-reclamante nicio vătămare, atât timp cât căile de atac sunt reglementate de lege, iar instanţa de fond, în baza dispoziţiilor art. 177 C. proc. civ., prin încheierea dată în şedinţa din 12.08.2016 a dispus îndreptarea nregfularităţilor actului de procedură, în sensul menţionării în cuprinsul dispoziţiilor sentinţei recurate a căii de atac şi a instanţei la care se depune.

Prin urmare, critica vizând nulitatea hotărârii judecătoreşti pentru nerespectarea cerinţelor legale, care se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmează a fi respinsă ca nefondată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) cpt. 8 C. proc. civ., criticile de nelegalitate au vizat aplicarea sau interpretarea dispoziţiilor legale incidente fiecărei categorii de abateri reţinute de autoritatea de control.

Astfel, în privinţa măsurilor dispuse la pct. II.6 din decizia contestată, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a încălcat, pe de o parte, principiul forţei obligatorii a contractului, iar pe de altă parte că a aplicat greşit dispoziţiile legale incidente abaterii constând în efectuarea de plăţi nedatorate în cuantum de 686.411 RON către S.C. C. S.R.L., respectiv:

- 308.815,2 RON ca urmare a majorării Taxei pentru servicii cu contravaloarea unor facturi emise de S.C. D. S.R.L. care nu se regăsesc înregistrate în totalitate în situaţiile financiare ale acestei societăţi;

- 327.394,12lei, ca urmare a majorării Taxei pentru servicii cu contravaloarea impozitului pe anul 2010;

- 60.202,23 RON ca urmare a majorării Taxei pentru servicii cu contravaloarea serviciilor de mentenanţă instalaţii aer condiţionat ce erau în sarcina administratorului clădirii.

Cu referire la această abatere, organul de control a reţinut că entitatea verificată a încheiat cu S.C. C. S.R.L., contractul de închiriere nr. x/08.12.2009 având ca obiect închirierea spaţiului de birouri în suprafaţă de 1.169 mp şi un număr de 8 locuri de parcare situate în imobilul din Bucureşti, str. x, chiria lunară pentru suprafaţa închiriată fiind stabilită la 16,5 euro/mp pentru spaţiul de birouri şi de 150 euro/loc de parcare, iar pentru serviciile (dezinsecţie; spălare exterioară a geamurilor; întreţinere aferente grupurilor sanitare; întreţinere şi mentenanţă a clădirii, a lifturilor şi a instalaţiilor de alimentare cu apă, gaze şi electricitate; pază interioară şi exterioară; ridicare gunoi; administrare şi managementul clădirii; recepţie şi dispecerat) prestate de către proprietar menţionate în Anexa nr. 2 la contractul de servicii, a fost stabilită o taxă pentru servicii de 3,6 euro+TVA/mp.

Ulterior prin Actele adiţionale nr. x şi nr. 5 la Contractul nr. x/08.12.2009, recurenta-reclamantă a acceptat majorarea Taxei pentru servicii de la 3,6 euro+TVA/mp la 4,2 euro + TVA/mp pentru anul 2011, precum si regularizarea Taxei pentru servicii pentru anul 2010, cu suma de 6.537,08 Euro.

Echipa de control din cadrul recurentei-intimate a constatat că recurenta-reclamantă a acceptat majorarea nejustificată a Taxei pentru servicii, prin includerea (proporţional cu suprafaţa de 1253,17 mp din suprafaţa totală de 9723,81 mp) în calculul acestei taxe a unor cheltuieli nedatorate în sumă totală de 696.411 RON respectiv, a cheltuielilor în sumă de 308.815 RON (echivalentul a 73.165,43 euro) care nu se regăsesc înregistrate în situaţiile financiare ale S.C. D. S.R.L. (aceasta fiind societatea care a emis facturile către S.C. E. S.R.L. şi nu către proprietarul clădirii -SC C. SRL), a serviciilor de mentenanţă instalaţii aer condiţionat şi a lucrărilor de întreţinere ascensoare (în baza facturilor emise de S.C. F. SRL) în sumă de 60.202 RON (echivalentul a 14.167 euro) care erau în sarcina managerului imobilului (SC E. S.R.L., apreciindu-se că sunt incluse în tariful de administrare), precum şi a impozitului pe clădiri în sumă de 327.394 RON (echivalentul a 77.377,90 euro), care era în sarcina S.C. C. SRLproprietarul imobilului clădire care a constituit obiectul contractului de închiriere), în baza art. 8.4.1 din Contractul x/08.12.2009, fiind încălcate dispoziţiile art. 1 şi art. 10 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 precum şi dispoziţiile art. 6.2.1, art. 6.2.2 şi art. 8.4.1 lit. d) şi k) din contractul de servicii.

Potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv:

"Prezenta ordonanţă reglementează controlul intern/managerial, inclusiv controlul financiar preventiv la entităţile publice, cu privire la utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public cu eficienţă, eficacitate şi economicitate", iar conform art. 10 alin. (4) din acelaşi act normativ: "Conducătorii compartimentelor de specialitate prevăzuţi la alin. (3) răspund pentru realitatea, regularitatea şi legalitatea operaţiunilor ale căror documente justificative le-au certificat. Obţinerea vizei de control financiar preventiv propriu pe documente care cuprind date nereale sau inexacte si/sau care se dovedesc ulterior nelegale nu exonerează de răspundere pe şefii compartimentelor de specialitate care le-au întocmit."

Totodată, prin Contractului de servicii nr. x/08.12.2009, părţile au stipulat prin art. 6.2.1: "Chiriaşul va plăti proprietarului Taxa pentru servicii, calculată lunar, cu privire la serviciile prestate de către Proprietar în favoarea Chiriaşului, astfel cum sunt detaliate în Anexa 2 la prezentul contract", prin art. 6.2.2: "Taxa pentru servicii include toate cheltuielile făcute de proprietar în legătură cu serviciile menţionate în Anexa 2, asigurarea aferentă clădirii, taxele locale aferente Amplasamentului şi Clădirii", iar prin art. 8.4.1: "Obligaţiile proprietarului:d) Proprietarul se obligă să ia măsuri pentru repararea şi menţinerea în stare de siguranţă în exploatare şi funcţionalitate a Clădirii, pe toata durata închirierii, să întreţină în bune condiţii instalaţiile comune proprii clădirii... şi să execute pe cheltuiala sa lucrările de întreţinere la elementele de construcţii şi la instalaţii, devenite necesare ca urmare a uzurii morale a acestora, să efectueze reparaţiile pentru a menţine bunul în starea de întrebuinţare în care a fost închiriat... k)(...) Proprietarului ii revine şi obligaţia plăţii impozitelor datorate pentru Proprietate, conform legislaţiei în vigoare(...)".

Critica recurentei-reclamante referitoare la încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului de servicii x/8.12.2009 este nefondată, întrucât instanţa de fond după o analiză detaliată a argumentelor de fapt şi de drept invocate de către părţi, luând în considerare şi concluziile expertului desemnat de instanţă, necombătute de recurenta-reclamantă, a concluzionat în mod corect că recurenta-reclamantă a efectuat plăţi nedatorate către S.C. C. S.R.L..

Astfel, taxa pentru servicii reglementată de art. 6.2 din Contractul nr. x/8.12.2009 a fost majorată nejustificat prin luarea în considerare a unor valori cu caracter formal, constatate prin documente contabile care nu au avut la bază situaţii de lucrări care să ateste că serviciile respective, în limita valorii imputate recurentei-reclamante, ar fi fost prestate.

Susţinerile recurentei-reclamante în sensul că verificările şi constatările cu privire la situaţia financiară a S.C. D. S.R.L. nu îi sunt opozabile întrucât respectiva societate este terţ faţă de recurenta-reclamantă nu pot fi primite, întrucât conducătorii compartimentelor de specialitate răspund, conform dispoziţiilor art. 10 alin. (4) din O.G. nr. 119/1999, pentru realitatea, regularitatea şi legalitatea operaţiunilor ale căror documente justificative le-au certificat.

Totodată, în mod corect instanţa de fond a reţinut includerea nejustificată în calculul taxei pentru servicii a valorii serviciilor de mentenanţă instalaţii aer condiţionat şi a lucrărilor de întreţinere ascensoare întrucât aceste cheltuieli constituiau deja parte din tariful contractului de administrare, fiind incluse în taxa pentru servicii.

În acest context, acceptarea de către recurenta-reclamantă, în mod nejustificat faţă de dispoziţiile contractului de închiriere nr. x/8.12.2009, a includerii separate în taxa pentru servicii a valorii serviciilor de mentenanţă instalaţii aer condiţionat (în baza facturilor emise de S.C. G. SRL), precum şi a valorii lucrărilor de întreţinere ascensoare (în baza facturilor emise de S.C. F. SRL), în sumă de 91.271 RON fără TVA(21.480 Euro: cheltuieli cu întreţinerea instalaţiilor de climatizare - 9200 euro şi cheltuieli cu întreţinerea ascensoarelor - 12.280 euro aferente anului 2010) în condiţiile în care, aceste servicii/lucrări erau în sarcina managerului imobilului (SC E. SRL) şi cuprinse deja în tariful aferent Contractului de administrare a proprietăţii încheiat între S.C. C. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L., reprezintă o plată nedatorată, cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului.

În ceea ce priveşte includerea impozitului pe clădire în taxa pentru servicii, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 8.4.1 lit. k) din contractul de închiriere, obligaţia plăţii impozitului pe clădire incumbă proprietarului clădirii, aşa încât suma achitată cu acest titlu constituie un prejudiciu adus bugetului recurentei-reclamante.

Criticile de nelegalitate vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 31 alin. (1), art. 32 alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008 şi prevederile contractului colectiv de muncă în ceea ce priveşte măsura II.7 din decizie cu referire la abaterea constând în acordarea de către recurenta-reclamantă a unor drepturi salariale în sumă de 4.270 RON peste limita indemnizaţiei la care aveau dreptul persoanele respective, precum şi decontarea chiriei şi utilităţilor în cuantum de 17.777 RON aferente închirierii unei locuinţe pentru directorul general sunt de asemenea, nefondate.

Astfel, potrivit art. 31 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008:

"(1) Directorul general/directorul beneficiază de o remuneraţie lunară acordată prin contractul de mandat, după cum urmează:

a) la nivelul regiilor autonome, societăţilor şi companiilor naţionale şi societăţilor comerciale aflate în coordonarea, subordonarea sau sub autoritatea ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a autorităţilor publice centrale la care statul este acţionar unic sau majoritar, precum şi al filialelor acestora, remuneraţia nu poate depăşi nivelul indemnizaţiei lunare acordate prin lege pentru funcţia de secretar de stat.

(2) Directorul general/directorul beneficiază prin contractul de mandat de concediu de odihnă anual şi indemnizaţia aferentă, diurnă şi cheltuieli de delegare în interesul serviciului, concediu medical conform legii şi zile libere plătite pentru sărbătorile legale, zile festive specifice, căsătorie, naşterea unui copil sau în caz de deces al unui membru de familie, acordate prin similitudine cu cele din contractul colectiv de muncă aplicabil unităţii respective."

De asemenea, art. 32 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ statuează că:

"(1) Remuneraţia lunară a directorului general/directorului stabilită prin contractul de mandat în condiţiile art. 31 alin. (1) este unica formă de recompensare în bani a activităţii depuse de persoana respectivă.

(2) Directorului general/directorului nu i se pot acorda prin contractul de mandat alte beneficii, de orice formă, în afara celor prevăzute la art. 31 alin. (2)."

În speţă, potrivit constatărilor organului de control, recurenta-reclamantă a acordat în anul 2011 directorului general drepturi de natură salarială în cuantum de 4270 RON reprezentând prima de vacanţă în condiţiile în care, potrivit acestui act normativ, directorilor generali desemnaţi să asigure conducerea societăţilor comerciale la care statul este acţionar unic sau majoritar, li se acordă prin contractul de mandat o remuneraţie lunară la nivelul indemnizaţiei pentru funcţia de secretar de stat, aceasta fiind unica formă de recompensare în bani a activităţii depuse.

Susţinerile recurentei-reclamante în sensul că acest drept salarial este cuprins în contractul colectiv de muncă nu pot fi primite, întrucât prima de vacanţă (distinctă de indemnizaţia cuvenită directorului general aferentă perioadei în care acesta s-a aflat în concediul de odihnă) nu se regăseşte printre aceste drepturi, strict şi limitativ reglementate prin O.U.G. nr. 79/2008, privind măsuri economico-sociale la nivelul unor operatori economici.

De altfel, în cuprinsul contractului de mandat încheiat de directorul general cu societatea recurentă aprobat de Consiliul de Administraţie prin decizia nr. 6 înregistrată sub nr. x/25.05.2011, părţile au stipulat ca directorul general să beneficieze pe durata contractului de mandat de toate facilităţile şi drepturile echivalente acelora de care beneficiază salariaţii societăţii, cu excepţia acelora care se suportă din fonduri de salarii. Or, natura juridică a primei de vacanţă este aceea de drept salarial, astfel că, în considerarea sursei acestor cheltuieli, în mod corect organul de control a reţinut acordarea nelegală a sumei sus menţionate.

În ceea ce priveşte decontarea chiriei aferentă locuinţei închiriate pentru directorul general în baza contractului de închiriere nr. x/16.11.2011, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că prevederile art. 270 din contractul colectiv de muncă invocate de către recurenta-reclamantă contravin dispoziţiilor imperative ale art. 32 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008 potrivit cu care remuneraţia lunară stabilită prin contractul de mandat este unica formă de recompensare în bani a activităţii directorului general, fiind nelegală acordarea sumei de 17.777 RON contravaloare chirie şi utilităţi peste nivelul remuneraţiei lunare la care avea dreptul.

Nefondate sunt şi criticile vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 129/2000, ale Legii nr. 192/2006 şi ale C. proc. civ. cu referire la mediere în ceea ce priveşte măsura II.8 aferentă abaterii constând în efectuarea de cheltuieli nelegale în sumă totală de 33.980 RON reprezentând taxe de participare la cursuri de pregătire profesională, pentru alte persoane decât salariaţii S.C. Teletrans S.A..

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor, societăţile comerciale, companiile şi societăţile naţionale şi alte unităţi aflate sub autoritatea administraţiei publice centrale (angajatori), trebuie să ia toate măsurile care să asigure condiţii salariaţilor pentru a avea acces la formare profesională, drepturile şi obligaţiile ce revin angajatorilor şi salariaţilor în perioada în care salariaţii participă la programele de formare profesională fiind prevăzute în contractul colectiv de muncă.

În cauză, în urma verificărilor efectuate auditorii publici externi au constatat efectuarea de cheltuieli în sumă de 30.480 RON pentru participarea la cursuri de pregătire profesională desfăşurate în străinătate a doi membri ai Consiliului de Administraţie, respectiv în sumă de 3500 RON pentru participarea consiliului juridic la cursul de formare a mediatorilor.

În ceea ce priveşte plata taxei de participare la cursuri de formare profesională pentru membrii Consiliului de Administraţie în mod corect instanţa de fond a reţinut caracterul nelegal al plăţilor efectuate, întrucât formarea profesională este legal reglementată numai pentru salariaţi, iar membrii Consiliului de Administraţie nu au calitatea de salariaţi.

Referitor la participarea consilierului juridic la cursul de formare a mediatorilor, Înalta Curte reţine că funcţia de mediator nu se regăseşte pe statul de funcţii al recurentei-reclamante, cursul de formare a mediatorilor nu intra în categoria cursurilor de formare/pregătire a salariaţilor reclamantei a căror profesie/ocupaţie se regăseşte pe statul de funcţii al entităţii şi nu avea ca obiectiv principal actualizarea cunoştinţelor, deprinderilor specifice postului de consilier juridic la S.C. Teletrans S.A. şi nici perfecţionarea pregătirii profesionale pentru ocupaţia de bază de consilier juridic, astfel cum prevăd dispoziţiile O.G. nr. 129/2000, precum şi dispoziţiile art. 4 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societăţii recurente, situaţie în care în mod corect instanţa de fond a constatat legalitatea măsurii dispusă de organul de control.

Criticile vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor O.G. nr. 119/1999 în ceea ce priveşte măsura II.10 din decizia cu referire la abaterea constând în existenţa unor imobilizări de fonduri băneşti pentru achiziţia de bunuri care nu au fost date în consum sunt nefondate, întrucât acumulatorii în valoare de 28.179 RON, achiziţionaţi în baza contractului nr. x/18.12.2007, conform facturii fiscale nr. x/8.09.2008, la data desfăşurării activităţii de verificare au fost identificaţi în custodia furnizorului, cu termenul de garanţie expirat.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, măsura dispusă de organul de control este conformă dispoziţiilor O.G. nr. 119/1999 având în vedere data achiziţiei celor 200 de acumulatori care până la data efectuării controlului nu fuseseră puşi în funcţiune, majorând stocurile unităţii.

Împrejurarea că ulterior efectuării controlului furnizorul a livrat acumulatori noi care se aflau în perioada de garanţie nu prezintă relevanţă asupra legalităţii măsurii dispuse de organul de control, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.

Criticile referitoare la aplicarea dispoziţiilor legale privind acordarea drepturilor de natură salarială în sumă totală de 23.400 RON prin plata secretarului tehnic al Consiliului de Administraţie al Adunării Generale a Acţionarilor circumscrise măsurii II.11 din decizie sunt nefondate, întrucât potrivit art. 129 alin. (5) din Legea nr. 31/1991 "Preşedintele va putea desemna, dintre angajaţii societăţii, unul sau mai mulţi secretari tehnici, care să ia parte la executarea operaţiunilor prevăzute la alineatele precedente".

În cauză, plata indemnizaţiilor acordate secretarului tehnic, care nu era salariatul societăţii recurente, s-a efectuat în baza statelor de plată aprobate de către directorul general, în baza Hotărârii nr. 7/12.062009 a Adunării generale a acţionarilor în lipsa încheierii unui contract individual de muncă, în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Codul Muncii.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că pentru a beneficia de indemnizaţia acordată, între secretarul tehnic al Consiliului de Administraţie şi al Adunării Generale a Acţionarilor era necesar a fi încheiat un contract individual de muncă sau un alt contract reglementat de Codul Muncii, remunerarea acestuia doar în baza Hotărârii Adunării generale a acţionarilor fiind lipsită de temei legal.

Critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor H.G. nr. 518/1995 cu referire la efectuarea unor cheltuieli de protocol în cuantum de 6177 RON care conform măsurii II.12 din decizie sunt, de asemenea, nefondate întrucât potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 518/1995, în vederea acoperirii unor cheltuieli de ordin protocolar, pot beneficia de sume în valută primul ministru, secretarul general al Guvernului şi miniştrii conducători de delegaţii oficiale pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar în străinătate.

În cauză, din verificarea modului de justificare a sumelor cheltuite în valută de către personalul trimis în străinătate în perioada 2011 - 2012, pentru îndeplinirea unor misiuni economice cu caracter temporar, respectiv participarea la conferinţe, seminarii, întâlniri de afaceri, auditorii publici externi au constatat decontarea unor cheltuieli în sumă totală de 6.177,03 RON (651 USD şi 908,3 Euro) reprezentând contravaloarea meselor de protocol oferite de directorii generali şi directorul general adjunct, cu ocazia deplasărilor efectuate în străinătate.

Susţinerile recurentei-reclamante în sensul că sumele decontate au reprezentat cheltuieli neprevăzute necesare pentru îndeplinirea misiunii în străinătate care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 11 alin. (1) din H.G. nr. 518/1995 nu pot fi primite, întrucât prevederile legale invocate fac referire la cheltuielile neprevăzute limitate la convorbiri telefonice, comisioane de schimb, diferenţe de tarif la cazare şi altele asemenea şi se acordă în limita unei sume de până la 50% din totalul diurnei şi al plafonului de cazare la care are dreptul personalul.

Or, cheltuielile decontate de recurenta-reclamantă în sumă de 6177 RON (651 USD şi 908,3 Euro) reprezintă contravaloarea unor mese de protocol oferite de directorul general şi directorul general adjunct cu ocazia deplasărilor în străinătate, neputând fi calificate drept cheltuieli neprevăzute.

În ceea ce priveşte critica vizând aplicarea greşită a prevederilor ROF şi ale Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor cu referire la măsura II.13 corelativă abaterii constând în angajarea şi decontarea serviciilor de consultanţă în sumă de 199.449,80 RON pentru care în vederea culegerii informaţiilor în domeniul asigurărilor respectiv al achiziţiei şi contractării de servicii în acest domeniu avea personal de specialitate cu atribuţii stabilite în Regulamentul de Organizare şi Funcţionare, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, auditorii publici externi au constatat că recurenta-reclamantă, în perioada iunie 2009- iunie 2012, în baza contractului de prestări servicii nr. x/1.06.2009 încheiat cu S.C. H. S.R.L. având ca obiect prestări servicii de consultanţă în domeniul asigurărilor; servicii de consultanţă pentru întocmirea caietelor de sarcini; servicii de consultanţă acordată comisiei de evaluarea ofertelor; servicii de intermediere privind elaborarea poliţelor de asigurare; servicii de asistenţă pe perioada de valabilitate a poliţelor intermediate, au acceptat lunar la plată facturi însoţite de rapoarte de activitate în care sunt enumerate activităţi presupuse a fi prestate, fără a fi prezentate şi alte documente din care să rezulte efectuarea serviciilor, reţinându-se şi împrejurarea că în cadrul entităţii verificate funcţiona un departament de achiziţii şi derulări contracte.

În acord cu instanţa de fond, Înalta reţine că motivul esenţial care a condus la reţinerea acestei abateri în sarcina recurentei-reclamante a constat în lipsa documentaţiei care a stat la baza întocmirii rapoartelor de activitate, neputând fi verificată realitatea prestării serviciilor.

Susţinerile recurentei-reclamante în sensul că serviciile decontate vizau consultanţa în asigurări, niciun departament din cadrul societăţii recurente neavând atribuţii în acest domeniu nu pot conduce la o altă concluzie de vreme ce recurenta-reclamantă a acceptat plata unor servicii pentru care nu a făcut dovada prestării efective, fiind corectă concluzia organelor de control în sensul că recurenta-reclamantă nu a acţionat pentru o bună gestionare a patrimoniului în vederea utilizării fondurilor cu respectarea principiilor eficienţei, eficacităţii şi economicităţii, având în vedere că aceasta intră în sfera întreprinderilor publice astfel cum sunt definite de art. 2 pct. 2 lit. c) din O.U.G. nr. 109/2011.

Referitor la critica formulată de recurenta-reclamantă cu privire la soluţia instanţei de fond în privinţa măsurii I.3 din decizie cu referire la achiziţia de aparatură birotică (15 aparate telefonice şi 8 multifuncţionale), în condiţiile în care, începând cu luna iulie 2010 au fost interzise astfel de operaţiuni la societăţi naţionale, companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital integral sau majoritar de start, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 34/2009:

"De la data intrării în vigoare a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 21 li se interzice achiziţionarea, preluarea în leasing sau închirierea de "b)mobilier şi aparatură birotică, aşa cum sunt prevăzute la subgrupele 3.1. "Mobilier" şi 3.2. "Aparatură birotică" din cadrul grupei 3 "Mobilier, aparatură birotică, sisteme de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte active corporale" din Hotărârea Guvernului nr. 2.139/2004 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe, cu modificările ulterioare, precum şi obiecte de inventar de natura acestora, în scopul dotării spaţiilor cu destinaţia de birou."

În cauză, recurenta-reclamantă a achiziţionat bunuri pentru care a efectuat plăţi în valoare totală de 57.578 RON, respectiv 15 aparate telefonice în valoare de 44.444 RON de la I. S.A. şi 8 multifuncţionale în valoare de 13.134 RON.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante în sensul că bunurile achiziţionate nu pot fi încadrate în categoria mijloacelor fixe potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 105/2007, Înalta Curte constată că acest act normativ reglementează valoarea de intrare a unui mijloc fix din perspectiva aplicării dispoziţiilor legale privind amortizarea, fără a avea relevanţă asupra legalităţii cheltuielilor efectuate.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă a achiziţionat aparatură birotică, aparatele sus menţionate fiind cuprinse în subgrupa 3.2.2 "Aparate de telecomunicaţii pentru birou" din catalogul privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe aprobat prin H.G. nr. 2139/2004 într-o perioadă în care era interzisă achiziţionarea unor astfel de bunuri conform O.U.G. nr. 34/2009 şi O.U.G. nr. 55/2010 justifică legalitatea măsurii dispusă de auditorii publici externi.

6.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României

Criticile vizând soluţia instanţei în sensul anulării parţiale a măsurii I.3 în ceea ce priveşte preluarea, în perioada 2011-2012, în leasing operaţional a 7 autoturisme, respectiv II.9 aferentă abaterii constând în includerea în poliţele de asigurare de două ori a echipamentelor, odată ca echipamente independente şi odată în valoarea altor echipamente obţinute prin relocare sunt apreciate ca nefondate.

În ceea ce priveşte abaterea constând în preluarea leasingului operaţional, Înalta Curte reţine că prin contractul de leasing operaţional nr. x/10.05.2011 reclamanta a dobândit 7 vehicule de teren 4X4, mixt, transport de persoane pentru intervenţii marca x, valoarea totală achitată în perioada supusă controlului fiind în cuantum de 629.942, incluzând valoarea unor penalităţi de întârziere şi a unor reparaţii.

Potrivit expertizei contabile efectuate în cauză, vehiculele au fost încadrate - în baza relaţiilor comunicate de Registrul Auto Român - în categoria de omologare N1G-autoutilitare de teren, conform omologării naţionale de tip acordate prin certificatul de omologare, încadrare care rezultă din chiar cărţile de identitate ale acestora.

Potrivit art. 24 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementrarea unor măsuri financiar fiscale:

"De la data intrării în vigoare a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 21 li se interzice achiziţionarea, preluarea în leasing sau închirierea de:

"a)autoturisme, astfel cum sunt acestea definite la alin. (1) al art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 102/2006, cu modificările şi completările ulterioare" iar conform pct. VI din O.U.G. nr. 55/2010 "Prevederile art. 24 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, aprobată prin Legea nr. 227/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător şi societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi regiilor autonome".

În raport de prevederile legale precitate, Înalta Curte reţine că interdicţia legală vizează doar achiziţionarea autoturismelor care îndeplineau condiţiile prevăzute de art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, respectiv "autovehicul cu cel puţin 4 roţi şi o viteză maximă constructivă mai mare de 25 km/h, conceput şi construit pentru transportul de persoane, care are cel mult 9 locuri pe scaune, inclusiv locul conducătorului auto".

Or, în cauză, cele 7 autovehicule preluate în leasing, conform constatărilor expertizei efectuate în cauză, sunt încadrate în categoria autovehiculelor autoutilitare de teren şi astfel, nu intra sub incidenţa interdicţiei legale privind restrângerea cheltuielilor bugetare şi nu are natura unui prejudiciu, fiind dobândite în limita prevederilor bugetare legal aprobate, cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului.

Referitor la abaterea constând în plata unor prime de asigurare nedatorate, în condiţiile în care acestea au fost incluse de două ori în contravaloarea poliţelor de asigurare, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit constatărilor auditorilor publici externi, pentru asigurarea echipamentelor de telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, S.C. Teletrans S.A. a încheiat cu S.C. J. S.A., poliţe de asigurare pentru care a plătit prime de asigurare în valoare totală estimată de 227.716, respectiv:

- poliţa de asigurare nr. 70235/28.10.2009, valoarea asigurată a echipamentelor fiind de 2.275.000 euro, perioada asigurată fiind de 12 luni, iar prima de asigurare fiind de 5.008 euro/an ce a fost plătită în câte 4 rate la cursul BNR din data plăţii;

- poliţele de asigurare nr. 73232/02.12.2010 şi nr. 107118/24.01.2012, valoarea asigurată fiind de 11.761.808,29 RON/poliţă, perioada asigurată fiind de 12 luni, iar prima de asigurare fiind de 25.876 RON/poliţă, ce a fost plătită în câte 4 rate fiecare;

- pentru echipamente de tehnologia informaţiei (routere, switchuri, servere) a încheiat poliţa de asigurare nr. 6261/28.10.2009, valoarea asigurată a echipamentelor fiind de 1.360.000 euro, perioada asigurată fiind de 12 luni, iar prima de asigurare fiind de 14.620 euro/an ce a fost plătită în câte 4 rate la cursul BNR din data plăţii;

- poliţele de asigurare nr. 56027/01.12.2010 şi nr. 73715/24.01.2012, valoarea asigurată a echipamentelor fiind de 3.891.060,42 RON/poliţă, perioada asigurată fiind de 12 luni, iar prima de asigurare fiind de 46.693 RON/poliţă, ce a fost plătită în 4 rate fiecare.

Auditorii publici externi au constatat faptul că echipamente (de telecomunicaţii şi un echipament de tehnologia informaţiei) în valoare totală de 2.285.396 RON, au fost incluse de 2 ori în anexele ataşate la poliţele de asigurare sus menţionate, fapt pentru care valoarea estimată a primelor de asigurare în sumă de 21.023 RON, a fost plătită de două ori, după cum urmează:

- în anexa ataşată la poliţele de asigurare nr. 70235/28.10.2009, nr. 73232/02.12.2010 respectiv nr. 107118/24.01.2012, au fost trecute echipamente de telecomunicaţii în valoare totală estimată de 2.083.354 RON/fiecare poliţă, a căror valoare a fost cuprinsă de 2 ori, odată ca echipamente independente şi odată în valoarea altor echipamente obţinute prin relocare;

- în anexa ataşată la poliţele de asigurare nr. 6261/28.10.2009, nr. 56027/01.12.2010, respectiv nr. 73715/24.01.2012, valoarea de 202.042 RON a echipamentului "Sistem integrat de telecomunicaţii", a fost cuprinsă de 2 ori/în fiecare poliţă.

În urma probatoriului administrat în cauză s-a constatat că numai suma de 2424,50 RON a fost reţinută în mod legal de organul de control, întrucât echipamentul sistem integrat de telecomunicaţii a cărui valoare asigurată a fost de 202.042 RON a fost într-adevăr cuprins de două ori în poliţa de asigurare nr. 73715/24.01.2012 (aferent locaţiilor indicate în cuprinsul răspunsului expertului la obiecţiuni-dosar fond), fiind descrise în cadrul anexei la poliţă şi asigurate atât în mod individual, cât şi ca parte a sistemului integrat utilizat de către recurenta-reclamantă în diverse locaţii, astfel încât prima de asigurare aferentă acestei poliţe de asigure reflectă o plată dublă pentru acest echipament, reprezentând astfel un prejudiciu în cuantum de 2.424,50 RON.

Având în vedere că pentru celelalte poliţe de asigurare nu s-a putut reţine o dublare a echipamentelor asigurate, în mod corect judecătorul fondului a anulat în parte actele atacate cu privire la măsura II.9 în limita sumei de 18.598,5 RON, sumă care nu are natura unui prejudiciu imputabil recurentei-reclamante.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Nefiind identificate motive de casarea sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în baza art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr. 2290 din 29 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2019.