Precautionary seizure annulled; tax authority's appeal dismissed as unfounded and ancillary appeal voided for lack of grounds.

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2019

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 14.12.2016 contestatoarea S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/29.11.2016 cu consecinţa desfiinţării măsurilor dispuse.

Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 55 din 21 martie 2017, Curtea de Apel Piteşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Ploieşti şi a respins acţiunea faţă de aceasta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a admis contestaţia formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice PloieştI, a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/29.11.2016 şi în consecinţă şi decizia de ridicare a acestei măsuri nr. 19544/29.12.2016.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., au formulat recurs Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în nume propriu şi în numele Administraţiei pentru Contribuabili Mijlocii susţinând că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., context în care solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea acţiunii în contradictoriu atât cu Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti cât şi cu Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Ploieşti, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în ceea ce priveşte Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/29.11.2016şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă 4 Târgu Jiu susţinând că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., context în care solicită admiterea recursului, casarea, în tot, a sentinţei recurate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În opinia recurentei, D.G.R.F.P. Ploieşti, era necesară introducerea în cauză, în calitate de pârât a Administraţiei pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Ploieşti, întrucât Procesele-verbale de sechestru asigurător pentru bunuri mobile au fost emise de această instituţie.

Recurenta reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a Administraţiei pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Ploieşti în ceea ce priveşte cererea reclamantei de anulare a Deciziei nr. AFGJ 18136/29.11.2016 de instituire a măsurilor asiguratorii fiscale, întrucât actul contestat a fost emis de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, structură fără personalitate juridică cu atribuţii de prevenire, descoperire şi combaterea actelor şi faptelor de evaziune fiscală şi frauda fiscală şi vamală, care funcţionează în cadrul A.NA.F.

Recurenta A.N.A.F. apreciază că sentinţa recurată este netemeinică şi nelegală, întrucât instanţa nu a arătat motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de pârâte, aceasta depăşindu-şi rolul activ.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă A.N.A.F. precizează că este fără dubiu că legiuitorul a scos din sfera dreptului comun măsurile asigurătorii, acestea urmând a fi dispuse doar în cazuri excepţionale, cazurile excepţionale fiind atunci când, tot legiuitorul spune, există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod colectiv colectarea.

În continuare, recurenta-pârâtă susţine că nu trebuie omis faptul că măsurile luate sunt doar asigurătorii, legea prevăzând posibilitatea adoptării lor de către organul de executare chiar şi în condiţiile în care nu este pe deplin dovedită certitudinea şi exigibilitatea creanţelor fiscale.

Mai departe, recurenta-pârâtă critică considerentele instanţei, apreciind că nu sunt necesare probe concrete pentru luarea unor astfel de măsuri asigurătorii.

Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat în principal anularea recursurilor, întrucât recurentele nu au indicat motivele de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei recurate.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă Direcţia Regională Antifraudă 4 Târgu Jiu prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerente pentru care excepţia nu este întemeiată.

În ceea ce priveşte recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în nume propriu şi în numele Administraţiei pentru Contribuabili Mijlocii, instanţa de control judiciar constată că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă nu a indicat niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci s-a rezumat la a reitera susţinerile sale de la instanţa de fond, privind lipsa calităţii sale procesuale pasive.

Trecând la analiza cererii de recurs şi examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă Direcţia Regională Antifraudă 4 Târgu Jiu prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a probatoriului administrat în cauză şi a apărărilor exprimate prin întâmpinarea formulată de intimată, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin Decizia nr. 18136/29.11.2016, emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii asupra patrimoniului S.C. A. S.R.L. în vederea recuperării sumelor estimate prin procesul-verbal de control nr. x/28.11.2016, apreciind organul de control că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să-şi risipească sau să-şi diminueze în mod considerabil patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, pericol considerat concret şi obiectiv.

Anterior emiterii acestei decizii, contestatoarea a fost supusă unui control de fond privind TVA şi impozit pe profit pentru perioada 01.01.2012 - 30.04.2015, fiind emisă decizia de impunere nr. x/99.07.2015 pentru suma de 394.569 RON, achitată integral.

Au urmat mai multe controale în perioada 02.10.2015 - 28.11.2016, efectuate de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 4 Târgu Jiu, fiind întocmit procesul-verbal nr. x/08.12.2015 prin care s-au estimat obligaţii fiscale în cuantum total de 1.480.894 RON, pentru care s-a emis decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/11.12.2015 în temeiul căreia s-a instituit sechestrul asigurător nr. 113/14.12.2015 asupra unor bunuri mobile în valoare de 2.221.341 RON, şi, deşi a trecut mai mult de un an de la decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, termen în care nu s-a emis vreun titlu de creanţă, organele fiscale nu au dispus încetarea acestor măsuri.

Potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile."

Prin aceste dispoziţii, legiuitorul a prevăzut că măsurile asigurătorii pot fi dispuse "în cazuri excepţionale", "respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă A.N.A.F., precizează că " este fără dubiu că legiuitorul a scos din sfera dreptului comun măsurile asigurătorii, acestea urmând a fi dispuse doar în cazuri excepţionale, cazurile excepţionale fiind atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Astfel, instanţa observă că recurenta deşi arată că înţelege faptul că legiuitorul a dorit ca aceste măsuri să fie dispuse doar în cazuri excepţionale, acolo unde într-adevăr există pericolul ca un contribuabil să se sustragă, în realitate, în cazul intimatei-reclamante aceasta nu a indicat nicio dovadă a faptului că s-ar afla într-o astfel de situaţie de excepţie.

A mai susţinut recurenta, că "nu trebuie omis faptul că măsurile luate sunt doar asigurătorii, legea prevăzând posibilitatea adoptării lor de către organul de executare chiar si în condiţiile în care nu este pe deplin dovedită certitudinea si exigibilitatea creanţelor fiscale".

Din aceste susţineri, reiese faptul că recurenta-pârâtă recunoaşte că emiterea deciziei contestate este întemeiată pe propriile constatări intrinseci faptelor controlate.

Prin art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, se instituie o limitare în timp a efectelor măsurilor asigurătorii în cazul în care acestea au fost instituite înainte de emiterea titlului de creanţă, iar acesta din urmă nu este emis în termen de 6 luni de la data dispunerii măsurilor asigurătorii.

Această prevedere confirmă faptul că pericolul care justifică luarea măsurilor asigurătorii trebuie să fie extrinsecă faptelor controlate. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere un pericol intrisec, această prevedere ar fi fost lipsită de sens, întrucât, dacă pericolul rezulta din modul în care contribuabilul şi-a nesocotit obligaţiile fiscale, acest pericol nu ar fi dependent de perioada de timp până la emiterea titlului de creanţă, ci ar dăinui în toată această perioadă şi ulterior. Or, încetarea efectelor măsurilor sau reanalizarea pericolului la 6 luni, arată faptul că acesta trebuie să fie apreciat prin raportare la atitudinea a contribuabilului ulterioară celei avute la data realizării operaţiunilor controlate.

Înalta Curte este în acord cu soluţia pronunţată de instanţa de fond şi cu motivele reţinute de aceasta în considerentele sentinţei recurate, în sensul că, cel puţin în ipoteza emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii înainte de emiterea titlului de creanţă, pericolul nu poate fi intrinsec faptelor controlate, întrucât la acest moment, nu suntem în sfera colectării obligaţiilor fiscale, astfel încât să existe posibilitatea periclitării sau îngreunării acesteia, ci, cel mult, în sfera stabilirii obligaţiilor fiscale. Din acest punct de vedere, rezultă clar că nu se poate invoca vreo confuzie între colectare şi stabilire.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că, luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a debitorului care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală. Astfel, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.

Or, în cauza de faţă, trebuie avut în vedere şi faptul că intimata-reclamantă, după emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, a înfiinţat garanţii imobiliare pentru garantarea achitării debitului, ceea ce dovedeşte încă odată buna-credinţă a acesteia şi intenţia vădită de a-şi achita obligaţiile.

În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de casare în care se încadrează criticile recurentei-pârâte, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este neîntemeiat, astfel că recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de Direcţia Regională Antifraudă 4 Târgu Jiu prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Respinge recursul formulat de Direcţia Regională Antifraudă 4 Târgu Jiu prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 55 din 21 martie 2017 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Constată nulitatea recursului formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în nume propriu şi în numele Administraţiei pentru Contribuabili Mijlocii împotriva sentinţei nr. 55 din 21 martie 2017 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 iunie 2019.