Mayor's concurrent role as company auditor confirmed as incompatible; appeal against integrity agency report dismissed as unfounded.

Asupra cererii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de contencios administrativ şi fiscal, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, formulată de reclamanta A. s-a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integrare, să se dispună anularea Raportului de Evaluare nr. x din 23 noiembrie 2015 emis de către Agenţia Naţională de Integritate, Inspecţia de Integritate, cu cheltuieli de judecată.

În considerentele acţiunii, reclamanta a învederat faptul că, prin Raportul de Evaluare cu nr. x din 23 noiembrie 2015, se reţine că reclamanta ar fi într-o situaţie de incompatibilitate, anume, generată de faptul că a deţinut concomitent, funcţia de cenzor al SC B. SA şi aceea de primar al oraşului Reghin, aferentă mandatului 2012 - 2016.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin Sentinţa nr. 41 din data de 15 aprilie 2016 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE INSPECŢIA DE INTEGRITATE.

Pentru a pronunţa această hotărâre, constatând legalitatea şi temeinicia raportului de evaluare contestat, prima instanţă a apreciat că acţiunea reclamantei nu este fondată, având în vedere următoarele considerente:

Prin Raportul de evaluare nr. x din 23 noiembrie 2015, emis de pârâtă Agenţia Naţională Pentru Integritate s-a reţinut în sarcina reclamantei A. încălcarea regimului juridic al incompatibilităţilor deoarece a deţinut concomitent funcţia de primar al municipiului Reghin, judeţul Mureş şi calitatea de cenzor la SC B. SA în perioada 19 iunie 2012 - 10 decembrie 2014, încălcând prevederile art. 87 alin. (1) lit. d) şi k) din Legea nr. 161/2003, precum şi dispoziţiile art. 91 alin. (3) teza I din Legea nr. 161/2003.

Conform art. 87 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei: funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu: (...) d) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administraţie ori cenzor sau orice funcţie de conducere ori de execuţie la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, la regiile autonome de interes naţional sau local, la companiile şi societăţile naţionale, precum şi la instituţiile publice; k) orice alte funcţii publice sau activităţi remunerate (...).

Prin Încheierea nr. 522/CC din 19 iunie 2012, pronunţată de Judecătoria Reghin în Dosarul nr. x/2012 a fost validată alegerea reclamantei A. în funcţia de primar al municipiului Reghin, judeţul Mureş, din data de 19 iunie 2012 până în prezent, reclamanta A. exercitând mandatul de primar al municipiului Reghin.

De asemenea, reclamanta a deţinut începând cu data de 28 iulie 1995 calitatea de cenzor la SC B. SA (conform extras ORC -fila x şi urm.), această calitate încetând ca urmare a demisiei reclamantei în data de 10 decembrie 2014 (demisia fiind înregistrată sub nr. x din 18 noiembrie 2014).

În calitate de cenzor la SC B. SA, reclamanta a obţinut venituri salariale: în cuantum de 6.804 RON în anul 2012, în cuantum de 7.556 RON în anul 2013, respectiv în cuantum de 7.271 RON în anul 2014, conform adeverinţelor de venituri, copiilor fişelor fiscale şi extraselor din bazele de date comunicate de ANAF - AJFP Mureş - Serviciul Fiscal Municipal Reghin.

Din examinarea stării de fapt expuse, în aplicarea dispoziţiilor normative enunţate, prima instanţă a reţinut că reclamanta A. a deţinut concomitent funcţia de primar al municipiului Reghin, judeţul Mureş şi calitatea de cenzor la SC B. SA în perioada 19 iunie 2012 - 10 decembrie 2014 şi a obţinut venituri salariale inclusiv ca urmare a exercitării calităţii de cenzor, încălcând astfel prevederile art. 87 alin. (1) lit. d) şi k) din Legea nr. 161/2003.

Contrar susţinerilor reclamantei, prima instanţă a apreciat că exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de cenzor într-un mod limitat - neparticiparea la luarea deciziilor, nedesfăşurarea unor activităţi de natură managerială care să influenţeze activitatea societăţii - nu este de natură să înlăture starea de incompatibilitate, acesta, spre deosebire de conflictul de interese, fiind determinată de simpla deţinere concomitentă a calităţilor prohibite de dispoziţiile legale.

În viziunea legiuitorului, interdicţia cumulului de funcţii ca urmare a reglementării stării de incompatibilitate nu este condiţionată de afectarea în concret a imparţialităţii, obiectivităţii atribuţiilor îndeplinite. În consecinţă, nu prezintă relevanţă juridică faptul că municipiul Reghin nu a încheiat contracte de achiziţii publice cu SC B. SA.

3. Cererea de recurs.

Împotriva Sentinţei nr. 41 din data de 15 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta reclamantă a susţinut că s-ar fi impus distincţia între o funcţie de cenzor exercitată cu drepturi depline ori restrânse, funcţia de cenzor nu poate fi privită de manieră ut singuli, prin simpla denumire a funcţiei per se, ci trebuie raportată în context, în acord cu exercitarea sau lipsa exercitării atribuţiilor corelative funcţiei de cenzor.

Consideră că în mod greşit a reţinut prima instanţă că neexercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de cenzor într-un mod repetat, neparticiparea la luarea deciziilor, nedesfăşurarea activităţilor de natura managerială care să influenţeze activitatea societăţii nu este de natură să înlăture starea de incompatibilitate.

De asemenea, arată că trebuia realizată o distincţie între poziţia de conducere/execuţie/director şi cea de cenzor, raportat la valenţele exercitării atributelor inerente funcţiei îndeplinite. Or, din acest punct de vedere, este evidentă distincţia netă între a deţine o funcţie de cenzor, care presupune o funcţie de supraveghere, faţă de o funcţie de director/preşedinte, care implică exercitarea unei funcţii de conducere.

Reiterează cele arătate prin poziţia exprimată ca răspuns la adresa A.N.I., în sensul că atribuţiile specifice poziţiei de "cenzor" în cadrul B. S.A. au fost exercitate în mod limitat de către recurenta reclamantă, în contextul în care aceasta nu a deţinut acţiuni, nu a deţinut nicio funcţie de administrare, conducere, execuţie, management şi nu a fost membru în consiliul de administraţie, aspecte care să conducă de plano la încadrarea într-o situaţie de incompatibile astfel cum este reglementată de prevederile Legii nr. 161/2003.

Astfel:

1. În cadrul societăţii B. SA, funcţia de cenzor nu a reprezentat o funcţie de execuţie în sensul inerent funcţiilor enumerate ope legis în dispoziţia art. 87 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

2. În cadrul SC B. SA, au fost trei cenzori, printre care, astfel cum a arătat, a fost singura care nu a deţinut acţiuni;

3. Atribuţiile expres îndeplinite în cadrul Comisiei de Cenzori al B. SA presupuneau doar verificarea balanţelor şi a bilanţului contabil. Vizarea acestora intră în spectrul de atribuţii al Preşedintelui Comisiei de cenzori, care deţinea şi calitatea de expert contabil;

4. Rolul său în cadrul reprezentărilor Adunării Generale a Acţionarilor a fost doar de supraveghere, toate celelalte atribuţii aparţinând Preşedintelui Comisiei de Cenzori;

5. Potrivit art. 101 din Legea nr. 31/1990, alin. (1):

"Orice acţiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală (...)", iar potrivit art. 120 alin. (1), din acelaşi act normativ "Acţionarii exercită dreptul lor de vot în adunarea generală, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă, cu excepţia prevăzută la art. 101 alin. (2)". Mai mult, art. 128 din Legea nr. 31/1990, legea societăţilor comerciale, statuează cu titlul de principiu incesibilitatea dreptului de vot, astfel că "Dreptul de vot nu poate fit cedat". Din corelarea textelor de lege menţionate, şi, ţinând cont de faptul că nu deţine acţiuni în cadrul unei societăţi constituită pe acţiuni, B. SA, se deduce cu forţa evidenţei faptul că nu a luat parte la nicio decizie de management în cadrul Adunărilor Generale a Acţionarilor.

6. Astfel cum se învederează şi în cuprinsul Referatului de Evaluare, potrivit răspunsului comunicat de către Agenţia pentru Agenda Digitală a României prin Adresa nr. x din 26 martie 2015, nu au fost încheiate contracte de achiziţii publice de către operatorul B. SA care să conducă la suspiciuni de incompatibilitate, deci nu s-a putut reţine niciun conflict de interese între activitatea exercitată în calitate de primar şi cea de cenzor, nici măcar în considerentele Raportului de evaluare contestat în acţiunea pendinte.

Consideră că a dovedit că prin deţinerea unei funcţii care nu implică atribuţii de ordin executiv, decizional ori administrativ, în mod concomitent cu funcţia de primar, nu pot fi incidente dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) şi lit. k) din Legea nr. 161/2003. Astfel, în aplicarea principiului prevalentei substanţei asupra formei, nu poate fi pus semnul egalităţii între o persoană care exercită funcţia de "cenzor" cu atribuţii depline şi o persoană care exercită funcţia într-o limită rezonabilă cu respectarea întocmai a normelor privind măsurile pentru asigurarea transparenţei în exercitarea funcţiilor publice.

Totodată, arată că îşi susţine aceste critici şi din perspectiva jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care s-a pronunţat cu privire la modul în care trebuie interpretate aspectele de incompatibilitate reglementate de Legea nr. 161/2003. Aşadar, prin Decizia din 21 ianuarie 2015 a fost respins ca nefondat recursul declarat de către Agenţia Naţională de Integritate, şi s-a statuat ca fiind compatibilă funcţia de primar cu cea de reprezentant al municipalităţii în Adunarea Generală a Acţionarilor al SC C. SA Sibiu. De asemenea, raportat la orientarea practicii judiciare, mai arată faptul că şi prin Decizia nr. 131 din 18 noiembrie 2014, pronunţată de către Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea promovată împotriva Raportului de Evaluare al Inspecţiei de Integritate al ANI, prin care se susţinea existenţa stării de incompatibilitate între funcţia de viceprimar şi cea de administrator al unei societăţi. Astfel s-a concluzionat că starea de incompatibilitate nu poate fi reţinută atâta timp cât faţă de persoana în cauză, deşi a îndeplinit anumite atribuţii (declaraţii date la AFP), nu s-a dovedit exercitarea în fapt a activităţii de administrator. Prin urmare se desprinde concluzia că, în analizarea existenţei unei stări de incompatibilitate, instanţa reţine că trebuie analizată poziţia celui în cauză în concreto, în raport cu atribuţiile faptic exercitate, iar nu cu denumirea in abstracto a funcţiei deţinute, ceea ce prima instanţă a omis.

Analizând comparativ faţă de atribuţiile administratorului, enunţate prin dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 31/1990, atribuţiile exercitate cu titlul de "cenzor" sunt de supraveghere, care în lipsa deţinerii unor acţiuni ori alte beneficii din activitatea societăţi sunt mult diluate, şi nu ridică nicio situaţie de incompatibilitate ori de conflict de interese. Astfel, dat fiind că instanţa nu a reţinut o situaţie de incompatibilitate între funcţia de administrator şi cea de viceprimar, cu atât mai mult, raportat la situaţia dedusă judecăţii, nu subzistă legătura de cauzalitate între funcţia îndeplinită şi starea de incompatibilitate reţinută prin Raportul de evaluare contestat.

Cu privire la societatea B. SA, subliniază că la momentul curent, nu mai deţine această calitate.

Prin cererea înregistrată la data de 4 martie 2019, anterior primului termen de judecată, recurenta reclamantă a solicitat instanţei de recurs să constate existenţa unor motive de casare de ordine publică şi să pună în discuţia părţilor nulitatea absolută a Raportului de evaluare nr. x din 23 noiembrie 2015 emis de pârâta Agenţia Naţională de Integritate, având în vedere încălcarea normelor imperative de drept material prevăzute de art. 13.alin. (2) raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 şi art. 9 alin. (1) şi art. 13 alin. (1) din acelaşi act normativ, privitoare la repartizarea aleatorie a lucrărilor de evaluare.

Prin concluziile orale formulate în şedinţă publică din data de 6 martie 2019, recurenta reclamantă a precizat că motivele de ordine publică invocate în faţa instanţei de recurs vizează atât sentinţa cât şi legalitatea raportului de evaluare.

De asemenea, prin notele de şedinţă înregistrate la data de 15 mai 2019, recurenta reclamantă a solicitat instanţei de recurs să constate prescripţia răspunderii pentru incompatibilitatea reţinută, în temeiul art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 54/2019.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 06 martie 2019.

6. Soluţia instanţei de recurs

Cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în vederea interpretării dispoziţiilor art. 489 alin(3) C. proc. civ., în sensul de a lămuri dacă prin norma legală vizată s-a interzis părţilor să invoce motive de recurs de ordine publică şi dacă s-a permis exclusiv instanţei de recurs să invoce asemenea motive, se reţine:

În temeiul dispoziţiilor art. 519 din C. proc. civ., "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Pentru declanşarea acestei proceduri, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din C. proc. civ., a instituit condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

- ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

- chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă;

- chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată pe rolul secţiei de contencios administrativ şi fiscal al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul învestit cu soluţionarea recursului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., este definitivă.

Asupra condiţiei referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că art. 519 din C. proc. civ. nu defineşte noţiunea de "chestiune de drept". În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În acelaşi timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că este îndeplinită cerinţa ca de interpretarea dispoziţiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în sensul de a lămuri dacă prin norma legală vizată s-a interzis părţilor să invoce motive de recurs de ordine publică şi dacă a permis exclusiv instanţei de recurs să invoce aceste motive, să depindă soluţionarea recursului.

Cu toate acestea, chestiunea de drept cu care recurenta reclamantă solicită sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu constituie o problemă de drept reală, care să necesite lămurire, întrucât este clară şi nu este de natură să conducă la interpretare diferită sau contradictorie din parte instanţelor judecătoreşti.

În temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., "Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică".

Nemotivarea recursului prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, este sancţionată cu nulitatea, conform art. 489 C. proc. civ. De asemenea, în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. recursul va fi nul. Cu titlu de excepţie, art. 489 alin. (3) C. proc. civ. permite ca motivele de ordine publică să fie invocate din oficiu de instanţa de recurs, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fiind lipsit de echivoc că această posibilitate este recunoscută numai instanţei, nu şi părţilor.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă, a apărărilor intimatei-pârâte invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin criticile de nelegalitate invocate în recurs, încadrate la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a susţinut că prima instanţă trebuia să observe diferenţa între o funcţie de cenzor exercitată cu drepturi depline ori restrânse, diferenţa între exercitarea sau lipsa exercitării atribuţiilor corelative funcţiei de cenzor, respectiv distincţia între poziţia de conducere/execuţie/director şi cea de cenzor, care este o funcţie de supraveghere, care nu implică exercitarea unei funcţii de conducere.

Prima instanţă a validat constatările în fapt şi în drept efectuate de intimata pârâtă, sens în care a reţinut că începând din data de 19 iunie 2012 reclamanta A. exercită mandatul de primar al municipiului Reghin concomitent cu exercitarea calităţii de cenzor, încasând veniturile aferente acestei funcţii, conform adeverinţelor de venituri, copiilor fişelor fiscale şi extraselor din bazele de date comunicate de ANAF - AJFP Mureş - Serviciul Fiscal Municipal Reghin, declaraţia sa vizând demisia din calitatea de cenzor fiind formulată în data de 18 noiembrie 2014, cu depăşirea evidentă a termenului de 15 zile prevăzut de art. 91 alin. (3) teza I din Legea nr. 161/2003.

Înalta Curte împărtăşeşte opinia primei instanţe, în sensul că exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de cenzor într-un mod limitat - neparticiparea la luarea deciziilor, nedesfăşurarea unor activităţi de natură managerială care să influenţeze activitatea societăţii - nu este de natură să înlăture starea de incompatibilitate reţinută.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, interdicţia cumulului de funcţii ca urmare a reglementării stării de incompatibilitate nu este condiţionată de afectarea în concret a imparţialităţii, obiectivităţii atribuţiilor îndeplinite. În consecinţă, nu prezintă relevanţă juridică faptul că municipiul Reghin nu a încheiat contracte de achiziţii publice cu SC B. SA.

În privinţa jurisprudenţei la care reclamanta face referire, Înalta Curte observă că aceasta este neconcludentă în prezenta cauză, analogia făcută în sensul că starea de incompatibilitate s-ar fi putut reţine numai în situaţia exercitării în fapt a funcţiei de administrator este fundamentată de o interpretare vădit eronată a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. d) şi k) din Legea nr. 161/2003, precum şi dispoziţiile art. 91 alin. (3) teza I din Legea nr. 161/2003.

Astfel, incompatibilitatea funcţiei de primar cu funcţiile private enunţate de dispoziţiile art. art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 constituie cazuri distincte de incompatibilitate. Astfel, recurenta reclamantă, deţinând concomitent funcţia de primar cu cea de cenzor şi încasând drepturile salariale aferente funcţiei de cenzor, nu se poate apăra afirmând că nu a exercitat în fapt atribuţii de conducere şi administrare în cadrul societăţii, întrucât aceste atribuţii exced celor specifice funcţiei de cenzor.

Astfel, potrivit atribuţiilor stabilite de Legea nr. 31/1990 (art. 163), cenzorii sunt obligaţi să supravegheze gestiunea societăţii, să verifice dacă situaţiile financiare sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele, dacă acestea din urmă sunt ţinute regulat şi dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, aducând la cunoştinţă membrilor consiliului de administraţie neregulile în administraţie şi încălcările dispoziţiilor legale şi ale prevederilor actului constitutiv pe care le constată, iar cazurile mai importante, la cunoştinţă adunării generale.

Nu este concludentă nici apărarea conform căreia simpla deţinere a unei funcţii nu determină starea de incompatibilitate. În prezenta cauză, prezumţia care operează în temeiul menţiunii înscrise în registrul comerţului, a cărei opozabilitate este reglementată prin dispoziţiile art. 1601 din Legea nr. 31/1990 coroborate cu art. 50 din acelaşi act normativ, este întărită şi de faptul că recurenta reclamantă a beneficiat de remuneraţia de cenzor. Mai mult, nu au putu fi identificate împrejurări de fapt care să înlăture efectele acestei prezumţii.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită cererea recurentei reclamante prin care solicită instanţei de recurs să constate existenţa unor motive de casare de ordine publică şi să pună în discuţia părţilor nulitatea absolută a Raportului de evaluare nr. x din 23 noiembrie 2015 emis de pârâta Agenţia Naţională de Integritate, pe motivul încălcării art. 13.alin. (2) raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 şi art. 9 alin. (1) şi art. 13 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, potrivit cărora aceste critici vizează hotărârea primei instanţe şi, ca atare, constituie motive de recurs de ordine publică, Înalta Curte observă că în realitate vizează legalitatea raportului evaluare contestat şi constituie motive noi de nulitate faţă de cele invocate în prima instanţă.

În temeiul dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În materia contenciosului administrativ, controlul judiciar are ca obiect hotărârea prin care în prima instanţă a tranşat litigiul născut în legătură cu emiterea sau încheierea unui act administrativ, control care se exercită în limitele cadrului procedural stabilit în primă instanţă.

Prin urmare, nu pot fi analizate în recurs criticile privind încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează emiterea actului administrativ atacat care nu au format obiectul judecăţii în prima instanţă.

Cu referire la excepţia prescripţiei, Înalta Curte apreciază că nici aceasta nu poate fi invocată pentru prima oară în recurs. Prescripţia răspunderii, în ceea ce priveşte incompatibilităţile stabilite de Legea nr. 161/2003, pentru a putea fi avută în vedere de instanţă în examinarea legalităţii raportului de evaluate contestat, trebuie invocată în condiţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, în termen de 15 zile de la comunicarea acestuia.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. nu pot fi reţinute în cauză, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat şi la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru interpretarea şi aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., formulată de recurenta-reclamantă A.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva Sentinţei nr. 41 din 15 aprilie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2019.

GGC - LM