Judges’ salary parity claim upheld; ministerial appeal dismissed, recalculation ordered.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 martie 2016, pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, au solicitat obligarea pârâtului la emiterea ordinelor de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2015, ţinând cont de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia îndeplinită în instanţă, precum şi obligarea pârâtului la plata diferenţei salariale rezultată din aplicarea art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, începând cu data de 9 aprilie 2015.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 154/F-CONT din 6 septembrie 2016, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal:

(i) a respins excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei;

(ii) a admis cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei;

(iii) a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită, pentru fiecare reclamant, ordine de salarizare cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, începând cu 9 aprilie 2015, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (51) şi art. 5 alin. (11) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, ţinând cont de vechimea în profesie şi în muncă, de studii, de gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei;

(iv) a obligat pârâtul să îndeplinească toate măsurile necesare efectuării plăţii diferenţei între remuneraţiile plătite reclamanţilor anterior datei de 9 aprilie 2015 şi cele rezultate în urma recalculării stabilită prin noile ordine de salarizare.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 154/F-CONT din 6 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, în principal, admiterea excepţiei de necompetenţă teritorială a Curţii de Apel Piteşti şi a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, respingerea cererii, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte competenţa instanţei de judecată, recurentul-pârât a susţinut că revine Curţii de Apel Bucureşti competenţa teritorială exclusivă în soluţionarea cauzelor având ca obiect contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale, în raport de prevederile art. 7 din Cap. VIII, Anexa VI din Legea nr. 284/2010, astfel încât, în mod greşit Curtea de Apel Piteşti a respins excepţia invocată de pârât.

Recurentul-pârât a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, susţinând că nu a fost respectată procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, respectiv reclamanţii nu au depus contestaţie, la sediul ordonatorului de credite, în termen de 5 zile de la data comunicării ordinului prin care a fost stabilită indemnizaţia de încadrare. Pe cale de consecinţă, nu a fost respectat nici termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (4) din Legea nr. 285/2010, înăuntrul căruia persoana interesată se poate adresa instanţei judecătoreşti, calculat de la data comunicării soluţionării contestaţiei.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, acest text de lege nefiind aplicabil magistraţilor. În opinia pârâtului, această prevedere este de strictă aplicare şi vizează numai categoriile profesionale indicate, respectiv personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, iar în cazul sistemului justiţiei, se aplică numai categoriei funcţionarilor publici şi personalului contractual.

Totodată, pârâtul a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a dispus obligarea sa la plata diferenţelor salariale, întrucât această atribuţie revine instituţiei angajatoare. Atribuţia legală a Ministrului Justiţiei este aceea de a asigura şi a vira fondurile necesare instanţelor şi instituţiilor din subordine şi nu de a efectua plata diferenţelor salariale solicitate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S. nu au depus întâmpinare în dosarul instanţei de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la critica vizând necompetenţa teritorială a instanţei de judecată învestită cu soluţionarea prezentei cereri, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect inaplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 7 din Cap. VIII, Anexa VI din Legea nr. 284/2010.

Conform art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:

"(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. (...)."

Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt aplicabile aceste prevederi legale, întrucât cererea reclamanţilor nu are drept obiect plângerea formulată împotriva Hotărârii Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost soluţionată contestaţia formulată împotriva ordinelor de salarizare.

Dispoziţiile normative precitate sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse la alte situaţii decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor, competenţa exclusivă, materială şi teritorială, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal fiind reglementată pentru un caz singular, clar definit.

Prin pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză, reclamanţii urmăresc să obţină obligarea pârâtului la recalcularea şi plata diferenţelor rezultate din calcularea drepturilor salariale în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, nefiind, aşadar, contestat un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale sau o hotărâre emisă în soluţionarea contestaţiilor salariale.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs referitor la necompetenţa teritorială a Curţii de Apel Piteşti.

II.2. În ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 285/2010, Înalta Curte constată că aspectele de inadmisibilitate invocate de pârât prin cererea de recurs nu au corespondent în obiectul şi temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.

Prezentul litigiu nu este subsumat prevederilor Legii nr. 285/2010, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, reclamanţii nu contestă un act administrativ de stabilire a drepturilor salariale, ci urmăresc înlăturarea inegalităţii de tratament, în privinţa indemnizaţiei de încadrare, existentă în raport cu alţi judecători, aflaţi în situaţii identice, dar şi cu alte categorii de personal din sistemul justiţiei, inegalitate determinată de necorelarea dispoziţiilor legale privind salarizarea. Problema dedusă judecăţii priveşte modalitatea de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 71/2015, mai exact a stabilirii sferei persoanelor care beneficiază de prevederile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, reclamanţii apreciind, contrar opiniei exprimată de pârât, că această sferă include şi categoria profesională a magistraţilor.

Aşadar, reclamanţii nu au obligaţia de a îndeplini procedura plângerii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 285/2010 şi nici nu sunt ţinuţi de dispoziţiile art. 7 alin. (4) din acelaşi act normativ, în ceea ce priveşte termenul de 30 de zile stabilit pentru formularea cererii de chemare în judecată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a neîndeplinirii de către reclamanţi a procedurii prealabile introducerii cererii.

II.3. În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, Înalta Curte le consideră a fi, de asemenea, nefondate, reţinând că aceste prevederi vizează şi categoria profesională a judecătorilor, astfel cum a stabilit instanţa de fond.

Problema centrală a cauzei, ce face şi obiectul criticilor din recurs, constă în lămurirea înţelesului dispoziţiilor alin. (51) al art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, text introdus în corpul ordonanţei de urgenţă prin legea de aprobare a acesteia, Legea nr. 71/2015 şi care prevede următoarele:

"(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Recurentul-pârât a considerat că acest text de lege trebuie interpretat într-o manieră restrictivă, în sensul aplicării sale doar în cazul personalului din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, interpretare pe care prima instanţă a înlăturat-o cu motivarea că sintagma "salarizat la acelaşi nivel" corespunde personalului încadrat în aceeaşi funcţie, clasă de salarizare, gradaţie şi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi pentru care prevederile alin. (1) şi (2) ale art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 au prevăzut păstrarea în plată a salariilor în cursul anului 2015, la acelaşi nivel cu cel din luna decembrie a anului 2004.

Concluzia instanţei de fond este corectă, fiind confirmată de interpretarea pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, în cuprinsul căreia instanţa supremă a statuat următoarele:

"în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice".

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din cuprinsul Raportului comun din 17 martie 2015 al Comisiei pentru muncă şi protecţie socială şi, respectiv, al Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci din cadrul Parlamentului României asupra proiectului de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (disponibil online la secţiunea http://www.x.ro/comisii/munca/pdf/2015/rp191.pdf.), de unde rezultă că amendamentul devenit alin. (51) al art. 1 la O.U.G. nr. 83/2014 a fost propus pentru clarificarea textului şi eliminarea discriminării între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime.

Argumentul recurentului-pârât referitor la extinderea, de către instanţa de fond, a normei legale, în sensul completării nepermise a acesteia, nu poate fi reţinut, instanţa de judecată având dreptul, dar şi obligaţia, de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât şi în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanţă cu intenţia legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât şi din celelalte prevederi ale actului normativ, dar şi din expunerea de motive ori din restul actelor normative incidente în domeniul vizat.

Instanţa de judecată este datoare să asigure o aplicare unitară, congruentă, a tuturor actelor normative ce reglementează o situaţie juridică, aspect confirmat de motivarea Deciziei nr. 23/2016, în cuprinsul căreia se arată că:

"Deşi expunerea de motive a unui act normativ nu are valoare obligatorie, ea este utilă pentru identificarea sau clarificarea intenţiei legiuitorului în operaţiunea de interpretare a unei norme juridice, din perspectivă istorico-teleologică.

(...)dacă s-ar admite că prin art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar fi stabilit criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între personalul din celelalte autorităţi şi instituţii publice şi personalul din aparatul de lucru al Parlamentului, iar nu criteriul aceluiaşi nivel de salarizare între persoanele care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice, ar însemna ca, pe cale de interpretare, să se limiteze domeniul de aplicare a acestei norme şi să fie exceptate de la această finalitate - eliminarea discriminării - celelalte categorii de personal din cadrul celorlalte autorităţi sau instituţii publice care au un alt nivel de salarizare decât cel al aparatului de lucru al Parlamentului, dar care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime cu alte persoane din cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice care au un nivel de remunerare superior. (...)

În plus, acceptându-se o astfel de interpretare, contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestui text, pentru a pune în acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale dreptului Uniunii Europene."

Prin urmare, textul de lege în discuţie se aplică personalului tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice, inclusiv celui din sistemul de justiţie, în cazul în care se constată o salarizare diferită între persoane care sunt încadrate în aceeaşi funcţie şi aceeaşi clasă de salarizare, având aceeaşi vechime în muncă şi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Din această perspectivă, refuzul recurentului-pârât Ministerul Justiţiei de a recunoaşte că dispoziţiile cuprinse în art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 se aplică şi judecătorilor este nejustificat, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme, Înalta Curte apreciind că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală.

De asemenea, critica de nelegalitate formulată de pârâtul Ministerul Justiţiei cu privire la obligarea sa la plata drepturilor salariale cuvenite intimaţilor-reclamanţi, va fi respinsă, ca nefondată. Înalta Curte reţine că prima instanţă nu a obligat pârâtul să achite diferenţele şi drepturile salariale solicitate de reclamanţi, ci să emită ordinele de salarizare cuprinzând indemnizaţiile de încadrare recalculate şi să efectueze demersurile necesare în vederea plăţii acestor drepturi, obligaţii care se înscriu în sfera atribuţiilor legale ce-i revin recurentului-pârât, în calitate de ordonator principal de credite.

Aşadar, plata efectivă a drepturilor salariale va fi realizată de instituţia angajatoare, dar recurentului-pârât Ministerul Justiţiei îi revine obligaţia asigurării cadrului necesar efectuării plăţii, respectiv a îndeplinirii tuturor operaţiunilor şi formalităţilor de ordin administrativ care să permită încasarea, de către intimaţii-reclamanţi, a sumelor ce li se cuvin în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei civile nr. 154/F-CONT din 6 septembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2019.

GGC - LM