Agricultural firm loses challenge to €5.07m EU funding recovery; appeal rejected and restitution upheld.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 29 ianuarie 2015, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, a solicitat:

- anularea în tot a Deciziei nr. 26178 din 30 iulie 2014 privind soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă, înregistrată la Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (actual AFIR);

- anularea în tot a Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor bugetare, înregistrat la Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit sub nr. x din 28 mai 2014;

- stabilirea caracterului nelegal şi neîntemeiat al măsurii de recuperare a ajutorului financiar nerambursabil acordat beneficiarului A. SRL şi a măsurii de reziliere a Contractului de Finanţare x din 30 decembrie 2009, încheiat cu APDPR pe Măsura 123 şi, pe cale de consecinţă, stabilirea caracterului nedatorat al sumei de 5.071.723,20 RON constând în creanţă bugetară solicitată la restituire;

- restituirea sumei de 5.071.723,20 RON, achitată de reclamantă în baza procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor bugetare nr. x din 28 mai 2014, privind proiectul "Înfiinţare centru depozitare cereale, localitatea Birda, jud. Timiş", beneficiar A. SRL, emis de Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit;

- obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 276 din 2 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 276 din 2 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticând ca nelegală şi netemeinică hotărârea atacată, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea atacată nu este motivată corespunzător, instanţa de fond neanalizând o parte a argumentelor din cererea de chemare în judecată, ce conduceau la o soluţie diametral opusă, fapt ce echivalează cu lipsa unei motivări.

Cât priveşte temeiul de casare regăsit în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a pretins recurenta-reclamantă că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 79/2003, O.U.G. nr. 66/2011, a Regulamentului 1698/2005, a Regulamentului 1290/2005, precum şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 66/2015.

În susţinerea aceluiaşi motiv de casare (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), reclamanta a mai invocat, în esenţă, următoarele critici:

a) în mod nelegal instanţa de fond nu a anulat actele administrative contestate, deşi lipseşte cu desăvârşire orice prejudiciu adus bugetului general al Uniunii Europene sau bugetelor naţionale. Prima instanţă nu a analizat raportul de proporţionalitate între măsura restituirii întregii finanţări şi circumstanţele cauzei (obiectivele finale ale proiectului de finanţare au fost atinse, pe parcursul derulării proiectului nefiind constatate niciun fel de abateri sau erori, din partea instituţiilor de monitorizare a implementării proiectului);

b) marja de manevră a autorităţilor române în impunerea de condiţii preliminare; A arătat recurenta-reclamantă că gradul de generalitate al Regulamentului 1698/2005 a condus, pentru operaţionalizarea sa, la o serie de acte normative elaborate în trepte, cum ar fi Planul Naţional de Dezvoltare Rurală, Măsura 123, Ghidul Solicitantului, etc., urmărindu-se, continuu, scopul impus de Regulament, însă mijloacele utilizate pentru atingerea lui au avut omisiuni şi sincope, conducând la încălcarea inclusiv a unor norme de drept european. A apreciat recurenta-reclamantă că distincţia între cei care aveau teren în folosinţă şi cei care nu-l aveau (încă) este discriminatorie, raportat la momentul în care era necesară îndeplinirea condiţiei-darea în folosinţă a silozului. În opinia recurentei, în concordanţă cu obiectivul urmărit prin măsura 123, poate fi apreciată drept măsură suplimentară de precauţie, raţională şi logică, cerinţa ca solicitantul să posede, la momentul cererii sau cel târziu la finalizarea proiectului, o suprafaţă de teren-în orice formă juridică (proprietate, arendă, etc.) - care să asigure, după punerea în funcţiune a obiectivului finanţat, o anumită proporţie-minimă-din "materia primă" necesară realizării obiectului de activitate şi, concomitent, obiectivului impus de către UE în considerarea căruia a fost acordată finanţarea.

c) instanţa de fond nu a cercetat deficienţele intervenţiei autorităţilor române în procedura de implementare a dispoziţiilor Regulamentului; În susţinerea acestor critici, a arătat recurenta-reclamantă că, în Ghidul solicitantului s-a prevăzut cerinţa depunerii de documente doveditoare doar pentru atestarea posesiei terenului la data depunerii solicitării de finanţare, nu şi pentru cea de-a doua variantă, şi anume aceea conform căreia solicitantul avea deja, la momentul cererii, posesia terenului care urma să asigure minimul de 10% din volumul de cereale procesat. În acest context, a subliniat recurenta că e o culpă a organelor de implementare române, constând în aceea că pentru a doua opţiune nu au elaborat/solicitat un document, un formular tip care să ateste îndeplinirea condiţiei care va avea loc în viitor, situaţie pe care o consideră posibilă, existând deja domenii unde se procedează în această manieră (scutirea de impozit a dividendelor distribuite de filiale către societăţile mamă, în condiţiile reglementate de Directiva 90/434/CEE recodificată prin Directiva 2011/96/UE, scutirea de TVA la transferul de active, conform Directivei TVA).

d) prima instanţă nu s-a pronunţat asupra faptului că solicitantul nu trebuia să fie producător la data depunerii cererii; A susţinut recurenta-reclamantă că acest lucru era prevăzut ca fiind posibil în Ghidul solicitantului, la pagina 31.

e) în mod nelegal instanţa de fond nu a anulat actele administrative contestate, deşi reclamanta a implementat proiectul cu bună credinţă şi a îndeplinit obiectivul vizat de Regulament; S-a susţinut de către Societatea A. SRL că a intrat în posesia terenului în suprafaţă de 263 ha înainte de data prevăzută pentru finalizarea investiţiei, respectiv în anul 2011, după terminarea campaniei agricole, contractul de arendă fiind înregistrat la Primăria Birda sub nr. x din 9 mai 2011, iar în raport de această situaţie, solicitantul nu avea deschisă, practic, decât o cale, o singură opţiune din cele 2 teoretic posibile, cea a statutului de producător, la data introducerii cererii de finanţare. Contractul de arendă a fost încheiat la data de 1 septembrie 2008, însă posesia terenului a fost amânată până la expirarea contractului de arendă în favoarea Societăţii B. SRL, adică până de la data de 1 decembrie 2011. Dovada calităţii de producător a fost cea rezultată din existenţa contractului de arendă încheiat în anul 2008, contract afectat doar de un termen, nu de o condiţie.

f) instanţa de fond nu a analizat situaţia reclamantei, prin prisma conceptului de abuz dezvoltat de către CJUE;

g) instanţa nu a cercetat faptul că soluţiile diametral opuse adoptate succesiv şi interpretarea divergentă a condiţiilor de eligibilitate chiar de către AFIR conduc la încălcarea principiului securităţii juridice şi a securităţii circuitului civil; Arată recurenta-reclamantă că, în ceea ce o priveşte, au fost emise două procese-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, în anii 2013 şi 2014, ce au avut concluzii diametral opuse, deşi a fost cercetată aceeaşi suspiciune de neregulă, şi anume faptul că:

"A., la data depunerii cererii de finanţare, în anul 2009, nu era producător de materie primă necesară depozitării". A reiterat recurenta argumentele sale pentru care a considerat că era îndeplinită condiţia de a dovedi că avea calitatea de producător până la finalizarea investiţiei, conform prevederilor art. 4.1 alin. (20) din Ghidul solicitantului.

h) lipsa temeiului legal pentru recuperarea ajutorului financiar nerambursabil acordat beneficiarului, respectiv lipsa temeiului legal pentru încetarea Contractului de finanţare x din 30 decembrie 2009; În opinia recurentei-reclamante, stabilirea de măsuri cu caracter definitiv de către APDRP constând în recuperarea sumelor acordate cu titlul de finanţare ca urmare a notei de control DLAF (care nu are calitatea de organ abilitat să stabilească o eventuală fraudă şi, pe cale de consecinţă, să impună cu titlu definitiv sancţiuni penale) încalcă atât dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011, dar şi principiile stabilite la nivel constituţional şi european. În referire la lipsirea sa de posibilitatea de a contesta constatările DLAF, a făcut recurenta trimitere la jurisprudenţa CJUE (cauza C-396/12, A.M. van der Ham, A.H. van der Ham-Reijersen van Buuren împotriva College van Gedeputeerde Staten van Zuid-Holland, în care s-a statuat, la paragraful 41, că "... statul respectiv ar trebui totuşi să prevadă posibilitatea ca beneficiarul ajutorului să facă dovada lipsei elementului intenţional din comportamentul său". Cât priveşte lipsa de temei legal pentru încetarea contractului de finanţare, susţine titulara căii de a tac faptul că obiectul controlului a fost acela de a verifica respectarea prevederilor contractului de finanţare, astfel că este imposibil să se constate un aspect existent anterior semnării acestui contract, aspect pe care autoritatea contractantă l-a verificat şi nu l-a sesizat ca fiind o neregulă existentă la data la care s-a declarat ca fiind eligibil proiectul depus de recurenta-reclamantă.

i) nerespectarea prevederilor art. 6 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE nr. 1290/2005 de către APDPR, care nu a verificat eligibilitatea cererilor înainte de autorizarea plăţilor;

j) neîndeplinirea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 66/2011, în sensul că reclamanta nu avea calitatea de beneficiar la data la care s-a săvârşit presupusa neregulă, întrucât nu fusese încheiat contractul de finanţare;

k) reclamanta a beneficiat corect de cele 10 puncte aferente criteriului de selecţie S7, întrucât asociaţii săi sunt producători de materie primă agricolă necesară depozitării şi a obţinut producţie până la finalizarea investiţiei.

Recurenta-reclamantă a solicitat administrarea probei cu înscrisurile anexate cererii de recurs.

Apărările intimatei

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul - pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică.

Procedura în faţa instanţei de recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 20 iunie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 23 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 6 februarie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

La data de 6 mai 2019 recurenta-reclamantă a formulat cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru pronunţarea unei decizii preliminare cu privire la următoarele întrebări:

- Dispoziţiile Regulamentului 1698/2005 al Consiliului din 20 septembrie 2005 privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală şi în special ale art. 20 (b) şi art. 28 pot fi interpretate, în lumina principiilor securităţii juridice şi încrederii legitime, că se opun unei reglementări de drept intern (Ghidul Solicitantului) care, prescriind condiţiile (documentele) necesare accesării finanţării din fonduri UE, stabilesc două situaţii alternative posibile pentru îndeplinirea unui anumit criteriu, dar posibilitatea prezentării de documente doveditoare doar pentru una dintre acestea?;

- Indiferent de răspunsul la întrebarea nr. 1, realizarea obiectivului Regulamentului nr. 1698/2005 prin finalizarea proiectului de investiţii vizat de reglementarea europeană poate fi interpretată în sensul în care reprezintă o prejudiciere a bugetului Uniunii Europene cu obligaţia de restituire a finanţării?

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, a apărărilor cuprinse în întâmpinarea intimatei - pârâte, raportat la motivele de casare şi la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului, pentru următoarele considerente.

II.1 Argumente de fapt şi de drept relevante

A. Cu privire la cererea de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare

În legătură cu prima întrebare formulată, aceasta vizează compatibilitatea între prevederile art. 20 lit. b) şi art. 28 din Regulamentul CE nr. 1698/2005 şi Ghidul solicitantului aprobat pentru măsura 123, în referire la un criteriu de selecţie pentru care a considerat recurenta că sunt stabilite două situaţii alternative posibile pentru îndeplinirea unui anumit criteriu, dar posibilitatea prezentării de documente doveditoare e prevăzută doar pentru una dintre acestea.

Analizând motivele de fapt pentru care s-a reţinut în cuprinsul procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 28 mai 2014 neregula constând în faptul că, în anul 2009 (anul depunerii cererii de finanţare), recurenta A. SRL nu era producător de materie primă necesară depozitării, aceasta intrând în posesia terenului arabil în suprafaţă de 263 ha numai după 2 ani de la data depunerii cererii de finanţare, respectiv la finalul anului 2011, se constată că premisele invocate de către recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de sesizare a CJUE depăşesc contextul factual avut în vedere la emiterea actului administrativ contestat.

Or, în raport de motivele de fapt şi de drept pe care se fundamentează Procesul-verbal nr. x din 28 mai 2014, se examinează, în calea contenciosului administrativ, aspectele de nelegalitate ale actului administrativ atacat, iar o solicitare de verificare a conformităţii dreptului naţional cu normele de drept european trebuie să respecte aceleaşi limite ale incidenţei prevederilor legale asupra situaţiei de fapt care a condus la constatarea neregulii în cauză. Solicitarea de interpretare a dispoziţiilor din art. 20 lit. b) pct. iii) şi art. 28 din Regulamentul nr. 1698/2005 nu se grefează pe premisa juridică avută în vedere de către autoritatea cu competenţe în gestionarea fondurilor europene la momentul constatării neregulii şi stabilirii creanţei bugetare datorate de recurenta A. SRL.

Şi în ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare formulată, reţine Înalta Curte că se intenţionează, de către recurenta-reclamantă, a se obţine un răspuns privind soluţionarea pe fond a cauzei, nu o veritabilă chestiune de interpretare, în condiţiile în care nu se indică nicio prevedere a dreptului european ce reclamă a fi interpretată în vederea aplicării sale corecte în cauză, iar fiecare dintre cele două noţiuni (obiectivul măsurii finanţate din fonduri europene şi prejudicierea bugetului UE) implică o analiză distinctă, în raport de norme naţionale şi europene incidente, fără a se putea stabili, de plano, o legătură între ele de natura celei arătate de recurentă.

În condiţiile constatării unei lipse de utilitate a întrebărilor adresate, Înalta Curte va proceda la respingerea cererii de sesizare a CJUE formulată în cauză, cu respectarea, în raport de cele arătate anterior, a hotărârii Curţii în cauza Cilfit nr. C-283/81.

B. Pe fondul cauzei, reţine Înalta Curte caracterul nefondat al criticilor aduse sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., a susţinut recurenta-reclamantă că lipsa unui răspuns punctual la fiecare dintre argumentele pe care şi-a construit motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată echivalează cu o lipsă a motivării hotărârii judecătoreşti pronunţată în atare condiţii, îndeosebi pentru faptul că analiza acestor argumente era de natură a conduce la o soluţie diametral opusă celei care a fost dată în cauză.

Înalta Curte reţine că aceste critici sunt formale, nefiind arătate motivele de nelegalitate a actelor administrative contestate, care să nu fi fost analizate de către judecătorul fondului, iar lipsa unui răspuns pentru fiecare argument din cuprinsul cererii de chemare în judecată nu echivalează cu lipsa unei motivări, în condiţiile în care, astfel cum se observă, argumentele au fost grupate în funcţie de ideile principale pe care au fost construite motivele de fapt ale pretinsei nelegalităţi a Procesului-verbal nr. x din 28 mai 2014 şi a deciziei date în soluţionarea contestaţiei, înregistrată sub nr. x din 30 iulie 2014.

Totodată, Înalta Curte remarcă faptul că, astfel cum a fost motivată sentinţa primei instanţe, este posibilă exercitarea controlului ierarhic superior asupra sa, cu respectarea tuturor garanţiilor conferite de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În privinţa motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., au fost formulate mai multe critici, sistematizate în funcţie de argumentele proprii ale fiecăreia dintre acestea, la care Înalta Curte va răspunde atât grupat, atunci când considerentele impun o analiză comună a unor critici, cât şi în mod separat, în funcţie de chestiunea punctuală invocată.

a) - b) În privinţa normei juridice aplicabile activităţii de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, aceasta este legată de critica invocată la punctul II.2 din cererea de recurs, ele fiind, astfel, tratate împreună, după cum urmează.

În privinţa pretinsei încălcări a principiului neretroactivităţii legii civile, aceasta a fost clarificată în jurisprudenţa Înaltei Curţi, reţinându-se, în mod constant, că, din perspectiva calificării faptelor ca nereguli, nu există un conflict de legi în timp.

Este adevărat că, prin Decizia nr. 66 din 26 februarie 2015, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora dispoziţiile acestei ordonanţe se aplică pentru activităţile de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare începute după data intrării în vigoare a ordonanţei, chiar dacă aceste nereguli au fost săvârşite sub imperiul O.G. nr. 79/2003. Curtea a constatat că activităţile anterior menţionate presupun atât aplicarea normelor de procedură, cât şi a normelor de drept substanţial din O.U.G. nr. 66/2011 cu privire la calificarea unei fapte ca fiind neregulă/abatere şi aplicarea de corecţii financiare.

Astfel, aprecierea legalităţii raporturilor juridice născute în perioada de activitate a O.G. nr. 79/2003 se realizează prin prisma noilor prevederi, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, raportul juridic nemaifiind guvernat de legea în vigoare la data naşterii sale, ci de o lege ulterioară.

Curtea a avut în vedere două diferenţe de reglementare de drept substanţial, respectiv cea privitoare la definirea neregulii şi cea privitoare la implementarea principiului proporţionalităţii, prin aplicarea corecţiilor/reducerilor financiare aferente proiectelor finanţate din fonduri europene şi bani sau fonduri publice naţionale aferente acestora, în caz de nerespectare a reglementărilor privind achiziţiile publice.

Astfel, a constatat că, sub aspectul definirii neregulii, prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 sunt mai severe faţă de prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, în sensul că se referă şi la potenţialitatea prejudicierii bugetului Uniunii Europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, printr-o sumă plătită necuvenit.

Or, O.G. nr. 79/2003 a definit neregula ca abaterea care prejudiciază (n.a., cert, dovedit) bugetul Uniunii Europene.

Sub aspectul corecţiilor/reducerilor aplicabile în cazul constatării neregulilor, s-a constatat că dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011 sunt mai favorabile decât cele ale O.G. nr. 79/2003, implementând principiul proporţionalităţii.

Aceste considerente ale Curţii Constituţionale, care au condus la declararea neconstituţionalităţii prevederilor art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, se bazează pe o analiză comparativă a celor două reglementări naţionale succesive. Totuşi, dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003, sub imperiul cărora s-a încheiat contractul de finanţare şi a avut loc acţiunea beneficiarului considerată neregulă, trebuie interpretate în conformitate cu prevederile regulamentelor în vigoare, care au acelaşi obiect de reglementare, respectiv Regulamentul nr. 2988/95 al CE şi Regulamentul nr. 1083/2006 al CE.

Interpretarea conformă impune concluzia că neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate care are sau care ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene, prin imputarea unor cheltuieli necorespunzătoare bugetului general.

Această definire a neregulii, care se raportează şi la prejudiciul potenţial, este confirmată de examinarea contextului normativ în care se înscrie, în special, art. 2 pct. 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, precum şi obiectivul urmărit prin acest regulament.

Reglementarea noţiunii de neregulă trebuie raportată şi la dispoziţiile de drept european aplicabile în cauză, în acest sens fiind incidente prevederile art. 1 alin. (2) din Regulamentul nr. 2988/95 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, ce definesc abaterea ca fiind "orice încălcare a unei dispoziţii de drept comunitar, ca urmare a unei acţiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităţilor sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităţilor, fie prin cheltuieli nejustificate".

Conform art. 4 alin. (1) din acelaşi Regulament, "ca regulă generală, orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obţinut nejustificat:

- prin obligaţia de a vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite nejustificat;

- prin pierderea totală sau parţială a garanţiei constituite în sprijinul cererii de a beneficia de un avantaj acordat sau în momentul primirii unui avans".

În legătură cu activitatea de stabilire a măsurilor ce se impun pentru recuperarea fondurilor europene utilizate în mod nelegal, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a precizat că "Regulamentul nr. 2988/95 se limitează la stabilirea unor norme generale de control şi de sancţionare, în scopul protejării intereselor financiare ale Uniunii. Aşadar, o recuperare a fondurilor utilizate în mod nelegal trebuie să se efectueze în temeiul altor dispoziţii, şi anume, dacă este cazul, în temeiul dispoziţiilor sectoriale (a se vedea în acest sens Hotărârea Chambre de commerce et d'industrie de l'Indre, EU:C:2011:867, punctul 33 şi jurisprudenţa citată)".

Pe de altă parte, Curtea a precizat deja că retragerea sumelor plătite necuvenit nu poate fi efectuată decât în conformitate cu principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Vereniging Nationaal Overlegorgaan Sociale Werkvoorziening şi alţii, EU:C:2008:165, pct. 53).

Astfel, principiul securităţii juridice impune ca o reglementare a Uniunii să permită celor interesaţi să cunoască cu exactitate întinderea obligaţiilor care le sunt impuse (a se vedea Hotărârea ROM projecten, C-158/06, EU:C:2007:370, pct. 25 şi jurisprudenţa citată).

În ceea ce priveşte principiul încrederii legitime, Curtea a statuat deja că beneficiarul unei subvenţii nu se poate prevala de o astfel de protecţie în cazul în care acesta nu a executat una dintre condiţiile cărora le este subordonată acordarea subvenţiei (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Vereniging Nationaal Overlegorgaan Sociale Werkvoorziening şi alţii, EU:C:2008:165, pct. 56, precum şi jurisprudenţa citată).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a precizat deja în repetate rânduri că obligaţia de a restitui un avantaj primit în mod nejustificat printr-o neregularitate nu constituie o sancţiune, ci este simpla consecinţă a constatării că nu au fost respectate condiţiile necesare pentru obţinerea avantajului care rezultă din reglementarea Uniunii, făcând ca avantajul primit să fie nedatorat (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pometon, C-158/08, EU:C:2009:349, pct. 28, Hotărârea din 17 septembrie 2014, Cruz & Companhia, C-341/13, EU:C:2014:2230, pct. 45 şi jurisprudenţa citată, precum şi Hotărârea din 18 decembrie 2014, Somvao, C 599/13, EU:C:2014:2462, pct. 36).

Rezultă, din aceste considerente, că acţiunile beneficiarului finanţării, socotite nereguli în aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, constituie nereguli şi sub imperiul reglementării anterioare, interpretarea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 79/2003 conformă cu regulamentele anterior citate determinând inexistenţa unei diferenţe între reglementările naţionale succesive şi, pe cale de consecinţă, inexistenţa unui conflict de legi în timp.

Acţiunile beneficiarului, care constituie situaţia juridică căreia i se aplică norma de drept referitoare la definirea neregulii, au constat în încălcarea condiţiilor de eligibilitate stabilite pentru măsura 123, prin acordarea unui punctaj de 10 puncte la criteriul S7 din Ghidul solicitantului-versiunea august 2011, fără a fi dovedită condiţia prevăzută la acest criterii, astfel că au fost încălcate prevederile art. 11 alin. (3) din Contractul de finanţate nr. x din 30 decembrie 2009, o astfel de încălcare constituind neregulă atât potrivit O.G. nr. 79/2003, cât şi potrivit O.U.G. nr. 66/2011.

Luând în considerare că măsura administrativă a retragerii finanţării pentru încălcarea condiţiilor de eligibilitate era prevăzută şi de vechea reglementare (art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003), se poate aprecia că aplicarea măsurii de recuperare a ajutorului financiar nerambursabil, ca expresie a principiului proporţionalităţii, reprezintă un efect viitor al situaţiei juridice (neregulii) apărute sub imperiul reglementării anterioare.

În acest sens pledează argumentul că activitatea de constatare a neregulii, în cadrul căreia s-a dispus măsura administrativă a retragerii sprijinului financiar nerambursabil, a avut loc sub imperiul reglementării noi, cuprinse în O.U.G. nr. 66/2011.

Această concluzie este în concordanţă cu cele statute prin hotărârea CJUE pronunţată în cauzele conexate C-260/14 şi 261-14, în care se arată, la paragraful 56, că, "astfel cum reiese din aceeaşi jurisprudenţă, nici domeniul de aplicare al principiului încrederii legitime nu poate fi extins într-atât încât să împiedice, la modul general, o nouă reglementare să se aplice efectelor viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C-89/14, EU:C:2015:537, punctul 38 şi jurisprudenţa citată)".

În raport de aceste considerente, se reţine de către Înalta Curte că activitatea de constatare a neregulii şi de stabilire a creanţelor bugetare, efectuată conform prevederilor O.U.G. nr. 66/2011, nu încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, fiind respectate prevederile art. 15 din Constituţia României.

Totodată, se constată că nu este necesar a exista o cuantificare a prejudiciului cauzat prin neregula săvârşită, fiind aplicabilă măsura de recuperare a fondurilor europene nerambursabile atât în situaţia unui prejudiciu cert, cât şi în cea a unui prejudiciu eventual.

Cât priveşte proporţionalitatea măsurii, prevederile art. 11 alin. (3) din contractul de finanţare încheiat în cauză sunt fără echivoc, atunci când stabilesc că, în cazul constatării unor nereguli cu privire la încheierea sau executarea contractului, ori când autoritatea contractantă constată că cele declarate de beneficiar nu corespund realităţii…, beneficiarul va restitui integral sumele primate ca finanţare nerambursabilă, împreună cu dobânzi şi penalităţi în procentul stabilit conform dispoziţiilor legale în vigoare. Prin semnarea contractului de finanţare de către recurenta-reclamantă, au fost asumate în întregime aceste prevederi contractuale, astfel că nu poate fi invocat principiul proporţionalităţii în raport de modalitatea în care a fost îndeplinit proiectul, măsura recuperării integrale a fondurilor europene nerambursabile fiind incidentă în toate situaţiile în care se reţin încălcări din categoria celor enunţate în clauza de la art. 11 alin. (3) din contractual de finanţare nr. x din 30 decembrie 2009.

c) Marja de manevră a autorităţilor române în impunerea de condiţii preliminare.

În esenţa criticilor formulate în cadrul acestui punct distinct din argumentaţia recurentei-reclamante s-a arătat că, în concordanţă cu obiectivul urmărit în aceasta direcţie de către UE (măsura 123) poate fi apreciată drept măsură suplimentară de precauţie, raţională şi logică, cerinţa ca solicitantul să posede, la momentul cererii sau cel târziu la finalizarea proiectului, o suprafaţă de teren agricol -în orice formă juridică (proprietate, arendă, etc.)-care să asigure, după punerea în funcţiune a obiectivului finanţat, o anumită proporţie-minimă-din "materia primă" necesară realizării obiectului de activitate şi, concomitent, obiectivului impus de către UE în considerarea căruia a fost acordată finanţarea.

Această marjă de manevră pe care o au statele membre pentru punerea în aplicare a unor prevederi de drept unional nu poate fi cenzurată de către instanţele naţionale decât în situaţia în care se reclamă aspecte de nelegalitate care derivă din aplicabilitatea unor norme naţionale, iar printre verificările pe care le fac instanţele de contencios administrativ în aceste situaţii evident că pot fi şi cele referitoare la compatibilitatea prevederilor din dreptul intern cu cele ale dreptului european.

Însă, o astfel de solicitare, în maniera în care ea a fost formulată de către recurenta-reclamantă, excede controlului de contencios administrativ din cadrul unei acţiuni în anulare ca cea de faţă, oportunitatea legiferării unor măsuri într-un cadru normativ fiind atributul exclusiv al autorităţii publice competente în materia respectivă, fără a se putea exercita forţa coercitivă a instanţelor judecătoreşti într-o asemenea chestiune.

d) Instanţa de fond nu a cercetat deficienţele intervenţiei autorităţilor române în procedura de implementare a dispoziţiilor Regulamentului 1698/2005.

A invocat recurenta-reclamantă neclarităţi apărute în modalitatea de concretizare a unei condiţii suplimentare impuse în cadrul documentaţiei necesare accesării fondurilor europene în cadrul măsurii 123, condiţie pe care o interpretează ca permiţând două situaţii alternative, două variante posibile de îndeplinire a condiţiei, prima atestând posesia terenului la data depunerii solicitării, iar a doua la data finalizării proiectului/investiţiei.

Înalta Curte observă, însă, că premisa de la care porneşte recurenta-reclamantă, aceea a existenţei unor situaţii alternative, este una eronată, în raport de interpretarea conformă a criteriului de selecţie S7 din Ghidul solicitantului în cadrul măsurii 123, varianta din august 2009, care impune cerinţe cumulative de îndeplinit, astfel că în lipsa acestei premise juridice, nu poate fi avută în vedere o pretinsă incongruenţă a documentelor solicitate de către autoritatea cu competenţe în gestionarea fondurilor europene pentru a fi dovedită condiţia a cărei nerespectare a fost reţinută în sarcina recurentei-reclamante.

e) Prima instanţă nu s-a pronunţat asupra faptului că solicitantul nu trebuia să fie producător la data depunerii cererii de finanţare

Şi în legătură cu această critică, reţine Înalta Curte că recurenta-reclamantă şi-a construit argumente de fapt şi de drept care se îndepărtează de aspectele reţinute prin procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 28 mai 2014, ce au fundamentat încălcarea prevederilor contractului de finanţare şi a dispoziţiilor legale incidente în privinţa gestionării fondurilor nerambursabile atribuite în cadrul măsurii 123 din programul PNDR 2007 - 2013.

Astfel cum rezultă din actul administrativ de impunere, s-a reţinut în sarcina recurentei A. SRL că, la data depunerii cererii de finanţare, în anul 2009, nu era producător de materie primă necesară depozitării, beneficiarul intrând în posesia terenului arabil în suprafaţă de 263 ha numai după 2 ani de la data depunerii cererii de finanţare, respectiv la finalul anului 2911.

Potrivit Ghidului solicitantului pentru accesarea măsurii 123, versiunea 4 august 2009, la punctul 7 din criteriile de selecţie ale proiectului, s-a prevăzut că "solicitanţii trebuie să demonstreze prin Studiul de fezabilitate/Memoriul justificativ că deţin exploataţii agricole şi procesează sau colectează/depozitează şi materie primă din producţia proprie."

În legătură cu prima condiţie, aceea a deţinerii unei exploataţii agricole, nu există niciun dubiu că solicitarea era în sensul de a se face această dovadă la momentul depunerii cererii de finanţare, cât timp cerinţa dovedirii trebuia cuprinsă chiar în cuprinsul Studiului de fezabilitate/Memoriului justificativ.

Cât priveşte cea de-a doua condiţie de îndeplinit cumulativ, aceasta viza demonstrarea faptului că solicitantul procesa sau colecta/depozita şi materie primă din producţia proprie, solicitarea expresă fiind aceea de a se dovedi că, din exploataţia agricolă pe care o deţine, produce cel puţin 10% din necesarul intrărilor de materie primă în unitatea de procesare/depozitare, dovada urmând a fi făcută cu adeverinţă eliberată de DADR din judeţul respectiv, sau altă dovadă că va obţine producţia până la finalizarea investiţiei.

Neregula reţinută în sarcina recurentei-reclamante a rezultat din faptul că nu s-a făcut dovada deţinerii exploataţiei agricole la momentul depunerii proiectului în vederea obţinerii sprijinului financiar nerambursabil, din care să se producă cel puţin 10% din necesarul intrărilor de materie primă în unitatea de procesare/depozitare.

Aşadar, chestiunea legată de calitatea de producător la momentul depunerii cererii de finanţare nu a constituit fundamentul neregulii reţinute în sarcina recurentei-reclamante, iar instanţa de fond, având a verifica legalitatea Procesului-verbal nr. x din 28 mai 2014, a examinat argumentele reclamantei în referire la motivele de fapt şi de drept pe care s-au întemeiat actele administrative contestate, fiind superfluă cercetarea condiţiei dovedirii calităţii de producător la momentul depunerii cererii de finanţare, cât timp aspectele asupra cărora s-au reţinut abateri au fost cele privind inexistenţa unei reale deţineri ale exploataţiei agricole pentru care recurenta-reclamantă a depus contractul de arendă încheiat cu Societatea C. SRL, fără a face dovada aflării efective a terenului ce formează obiectul acestui contract în folosinţa solicitantului de fonduri europene nerambursabile care a depus cererea de finanţare în cadrul măsurii 123 " Creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi forestiere". În legătură cu cerinţa deţinerii unei exploataţii agricole a fost instituită prin Ghidul solicitantului şi condiţia ca minim 10% din necesarul intrărilor de materie primă în unitatea de procesare/depozitare să fie obţinută de pe respectiva suprafaţă de teren agricol aflată în folosinţa celui care a formulat cererea de finanţare în cadrul măsurii 123.

În acest context se reţine caracterul neîntemeiat al criticii privind împrejurarea că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra faptului că solicitantul nu trebuia să fie producător la data depunerii cererii de finanţare, întrucât cerinţa care nu a fost îndeplinită de către solicitantul fondurilor europene nerambursabile a fost cea a inexistenţei unei reale folosinţe a exploataţiei agricole din care urma a se face dovada producerii unui minim de 10% din necesarul intrărilor de materie primă depozitată/procesată.

f) În mod nelegal instanţa de fond nu a anulat actele administrative contestate, deşi recurenta-reclamantă a implementat proiectul cu bună credinţă şi a îndeplinit obiectivul vizat de Regulament.

Şi în legătură cu această critică reţine Înalta Curte că recurentul-reclamant a construit o interpretare proprie a condiţiilor prevăzute în Ghidul solicitantului, care se îndepărtează de la caracterul neechivoc al condiţiei impuse în cadrul criteriului 7 din documentul emis de către autoritatea cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, criteriu care, în realitate, conţine o dublă condiţionare, obligatorie de îndeplinit în mod cumulativ, iar nu alternativ, cum susţine Societatea A. SRL. Astfel, nu era permis a se face dovada deţinerii unei exploataţii agricole până la data finalizării investiţiei/proiectului, ci trebuia îndeplinită condiţia deţinerii exploataţiei agricole la momentul depunerii cererii de finanţare şi a documentelor anexă la această cerere, fără a fi afectat acest drept de folosinţă de vreun termen sau de vreo condiţie care să împiedice exploatarea imediată a terenul agricol pretins a fi deţinut de către solicitant.

Cât priveşte susţinerea recurentei-reclamante, potrivit căreia, la data depunerii solicitării de finanţare, aceasta a făcut dovada, prin contractul de arendă încheiat la data de 1 septembrie 2008, că până cel târziu la încheierea contractului va avea calitatea de producător agricol, Înalta Curte reţine că, potrivit Ghidului solicitantului, nu acest aspect era necesar a fi dovedit, ci, aşa cum s-a arătat anterior, trebuia ca documentele anexate cererii de finanţare să probeze existenţa unui drept de folosinţă a terenului agricol arendat la momentul depunerii proiectului în cadrul măsurii 123 pentru accesarea fondurilor europene nerambursabile, nu la o dată ulterioară verificării eligibilităţii acestui proiect.

Prin urmare, nu poate fi valorificată opinia recurentei-reclamante asupra condiţiei înscrise la criteriul 7 din Ghidul solicitantului, cât timp interpretarea acesteia denaturează în mod vădit înţelesul normei care impune obligativitatea dovedirii deţinerii, la data depunerii cererii de finanţare, a exploataţiei agricole de pe care se obţine cel puţin 10% din necesarul intrărilor de materie primă.

Nici concluzia recurentei-reclamante privind singurul aspect care, în accepţiunea sa, contează, respectiv acela al îndeplinirii obiectivului vizat prin proiect, nu poate fi validată, cât timp neregula ce a fost reţinută în cauză a vizat condiţiile de eligibilitate a proiectului, punctajul obţinut de Societatea A. SRL fiind denaturat prin existenţa neconcordanţelor între documentaţia depusă ca anexă la cererea de finanţare şi situaţia juridică a exploataţiei agricole ce a întrat în folosinţa solicitantului abia la finalul anului 2011.

g) Conceptul de abuz dezvoltat de către CJUE, în referire la faptul că prima instanţă nu a analizat situaţia Societăţii A. SRL

Teoria dezvoltată de recurenta-reclamantă în cadrul acestor critici porneşte de la aceeaşi premisă ca în punctul examinat anterior, respectiv cea a bunei sale intenţii în realizarea obiectivului pentru care a accesat fondurile europene nerambursabile, aspect care vine în contradicţie cu aspectele reţinute prin Procesul-verbal nr. x din 28 mai 2014, în care s-a reţinut nerespectarea criteriului de eligibilitate de la punctul 7 din Ghidul solicitantului, pentru faptul că reprezentantul societăţii A. SRL avea cunoştinţă, la data depunerii cererii de finanţare, despre împrejurarea că nu deţine în folosinţă suprafaţa de teren de 263 ha, ce forma obiectul contractului de arendă pe care l-a încheiat sub nr. x din 1 septembrie 2008 cu Societatea C. SRL.

În atare condiţii, testul la care face referire recurenta-reclamantă este unul pe care aceasta nu l-a trecut, fiind culpabilă de declararea unor aspecte lipsite de veridicitate la momentul la care situaţia reliefată din actele depuse ca anexă la cererea de finanţare au avut aptitudinea de a crea o premisă eronată asupra condiţiilor de eligibilitate pe care trebuia să le dovedească solicitantul fondurilor europene pentru a beneficia de acordarea unui punctaj maxim la criteriul 7 din Ghidul solicitantului şi de a obţine, astfel, finanţarea europeană pentru proiectul depus.

h) Instanţa nu a cercetat faptul că soluţiile diametral opuse adoptate succesiv şi interpretarea divergentă a condiţiilor de eligibilitate chiar de către AFIR conduc către încălcarea principiilor securităţii juridice şi securităţii circuitului civil

În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 66/2011, "(1) Autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene au obligaţia să înregistreze şi să transmită, în scopul investigării, în termen de 10 zile lucrătoare, structurilor de control prevăzute la art. 20 toate constatările cu implicaţii financiare sau cu posibile implicaţii financiare.

(2) De asemenea, autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene au obligaţia primirii, înregistrării, analizării şi, după caz, transmiterii, în termen de 5 zile lucrătoare, către structurile de control prevăzute la art. 20 a tuturor sesizărilor pe care le primesc direct sau prin intermediul altor instituţii ale statului şi care privesc programele pe care le gestionează."

Suspiciunea de neregulă IRD 0.1 nr. 10561 din 31 martie 2014, ivită în urma întocmirii Notei de control x din 24 martie 2014 a condus la declanşarea unei noi verificări a aspectelor menţionate în nota DLAF, în urma căreia echipa de control din cadrul AFIR a întocmit procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 28 mai 2014, cu respectarea atribuţiilor conferite de O.U.G. nr. 66/2011 şi de O.U.G. nr. 41/2014 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea AFIR, prin reorganizarea APDRP, fiind obligatorie, în acest caz, efectuarea controlului, conform dispoziţiilor din O.U.G. nr. 66/2011 citate anterior.

Prin urmare, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului securităţii juridice, în condiţiile în care recurenta-reclamantă a cunoscut obligaţiile asumate prin depunerea cererii de finanţare în cauză, iar aceste obligaţii au avut un caracter previzibil, respectând jurisprudenţa CJUE în care s-a statuat că "principiul securităţii juridice impune ca o reglementare a Uniunii să permită celor interesaţi să cunoască cu exactitate întinderea obligaţiilor care le sunt impuse" (a se vedea Hotărârea ROM projecten, C-158/06, EU:C:2007:370, pct. 25 şi jurisprudenţa citată)".

Cât priveşte cele două procese-verbale încheiate de AFIR, în care concluziile echipei de control sunt diferite, s-a arătat anterior că legislaţia naţională nu limitează numărul controalelor care pot fi efectuate pentru proiectele derulate cu fonduri europene, iar fiecare suspiciune de neregulă trimisă către autorităţile cu competenţe în gestionarea acestor fonduri implică transmiterea acesteia către structurile de control care sunt obligate să procedeze la verificări conform celor semnalate prin actul de sesizare. În consecinţă, nu constituie un motiv de nelegalitate la întocmirea Procesului-verbal nr. x din 28 mai 2014 faptul că anterior, în anul 2013, a fost emis un alt proces-verbal în care s-a consemnat că "suspiciunea de neregulă sesizată de către Direcţia Audit din cadrul APDRP nu se susţine din punct de vedere documentar", fiind vorba în cauză despre sesizări ale unor instituţii publice diferite, fiecare cu atribuţii specifice în verificarea modului de obţinere şi utilizare a fondurilor europene.

i) Lipsa temeiului legal pentru solicitarea restituirii finanţării conform O.U.G. nr. 66/2011

În cadrul acestor critici, în esenţă, a susţinut recurenta-reclamantă că valorificarea Notei de control a DLAF nr. 494/2013 din 24 martie 2014 putea fi realizată de către intimata-pârâtă AFIR în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, astfel instituţia emitentă a procesului-verbal contestat în cauză ar fi putut doar să suspende plăţile rămase de efectuat, nu să procedeze la retragerea sprijinului financiar acordat, în integralitatea sa. Cât priveşte lipsirea recurentei-reclamante de posibilitatea de a contesta Nota de control nr. x din 24 martie 2014, ceea ce, în opinia sa, echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare, Înalta Curte nu poate reţine ca fiind întemeiată această susţinere, în condiţiile în care echipa de control din cadrul AFIR a analizat în mod direct şi nemijlocit aspectele sesizate prin nota de control a DLAF şi a întocmit, conform atribuţiilor sale, procesul-verbal de nereguli şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 28 mai 2014, cu posibilitatea de contestare a acestuia atât în calea contestaţiei administrative, cât şi în faţa instanţei de contencios administrativ competente.

În referire la temeiul de drept care a determinat retragerea sprijinului financiar acordat din fonduri europene nerambursabile către recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că, în Procesul-verbal nr. x din 28 mai 2014 s-au menţionat prevederile contractului de finanţare care au îndrituit intimata-pârâtă la adoptarea acestei măsuri, iar prevederile O.U.G. nr. 66/2011 au fost indicate ca temei pentru activitatea de control/investigare desfăşurată de autorităţile competente (...), în vederea stabilirii existenţei unei nereguli, conform prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 66/2011, ce stipulează că "Prezenta ordonanţă de urgenţă reglementează activităţile de prevenire, de constatare a neregulilor, de stabilire şi de recuperare a creanţelor bugetare rezultate din neregulile apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, precum şi de raportare a neregulilor către Comisia Europeană sau către alţi donatori internaţionali."

j) Lipsa temeiului legal pentru încetarea Contractului de finanţare nr. x din 30 decembrie 2009

Astfel cum s-a arătat anterior, retragerea finanţării acordate beneficiarului A. SRL s-a întemeiat pe prevederile art. 1 alin. (3) şi (4), art. 11 alin. (3) din Contractul de finanţare nr. x din 30 decembrie 2009, iar recurenta-reclamantă susţine că, deşi a fost verificată doar respectarea contractului de finanţare, echipa de control a constatat un fapt anterior încheierii acestui contract, care fusese deja verificat şi pe care nu l-a considerat a fi o neregulă la momentul declarării ca eligibil a proiectului depus de Societatea A. SRL. Fără a repeta concluziile expuse anterior, Înalta Curte constată că măsura retragerii sprijinului financiar nerambursabil poate fi luată în cazul constatării unei nereguli cu privire la încheierea contractului de finanţare, iar verificarea ulterioară a întregii documentaţii care a stat la baza declarării ca eligibil a proiectului propus de un solicitant este permisă, astfel că, în ipoteza constatării unei nereguli săvârşite în legătură cu încheierea contractului, beneficiarul este obligat să restituie integral sumele primite ca finanţare nerambursabilă.

Nu poate fi primită interpretarea restrictivă pe care recurenta-reclamantă o face cu privire la conţinutul clauzei inserate la art. 11 alin. (3) din anexa la contractul de finanţare, fiind incidentă în cauza de faţă situaţia constatării unei nereguli cu privire la încheierea contractului, această neregulă fiind una care, potrivit normei de drept european regăsite în cuprinsul art. 30 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011 al Comisiei, implică retragerea sprijinului acordat în cadrul măsurii 123.

În privinţa caracterului nereal al declaraţiilor făcute de solicitant la depunerea cererii de finanţare, fapt ce a atras incidenţa prevederilor de drept unional anterior menţionate, reţine Înalta Curte că prezentarea, de către solicitantul sprijinului nerambursabil, a unei situaţii ce nu corespunde realităţii, determină incidenţa art. 30 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011, fără a fi necesară constatarea falsului de către organele cu atribuţii în acest sens. Ceea ce a înţeles norma de drept european să sancţioneze este tocmai intenţia unui solicitant de a declara îndeplinirea unor condiţii de eligibilitate, în contra evidenţei care probează o altă situaţie factuală şi/sau juridică decât cea pretinsă în declaraţia furnizată de cel care solicită accesarea fondurilor europene, iar în cauza de faţă retragerea sprijinului acordat recurentei-reclamante s-a dispus nu pentru suspiciunile de fals ivite din cuprinsul Adeverinţei nr. x din 9 septembrie 2009, emisă de DAJ Timiş, ci pentru faptul că s-a declarat în mod nereal că Societatea A. SRL deţine în folosinţă suprafaţa de teren agricol de 263 ha, la momentul depunerii cererii de finanţare, fapt care a condus la acordarea punctajului maxim al proiectului depus, cu eludarea prevederilor legale care impuneau respectarea cumulativă a condiţiilor de eligibilitate pentru selectarea acestui proiect.

Cât priveşte pretinsa inaplicabilitate a prevederilor art. 30 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 65/2011, din cauza depăşirii momentului de examinare a cererii de plată formulate de beneficiar, Înalta Curte reţine că nu poate fi primită o astfel de interpretare, cât timp dispoziţiile textului legal precitat stabilesc că "în cazul în care se constată că un beneficiar a făcut în mod deliberat o declaraţie falsă, operaţiunea în cauză se exclude de la acordarea sprijinului FEADR, iar orice sume deja plătite pentru operaţiunea respectivă, se recuperează...".

Aşadar, norma de drept european impune recuperarea sprijinului acordat ori de câte ori se identifică situaţia în care un beneficiar a făcut declaraţii neconforme realităţii, indiferent dacă la momentul constatării neregulii sprijinul financiar nerambursabil fusese acordat sau nu, obligaţia autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene fiind aceea de recuperare a sumelor plătite în atare condiţii.

În referire la obligaţia de verificare a condiţiilor de eligibilitate înainte de autorizarea plăţilor, Înalta Curte reţine că prevederile art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 13/2011 (în vigoare la data semnării Contractului de finanţare nr. x din 30 decembrie 2009), stabilesc, printre principalele atribuţii ale AFIR, "efectuarea de controale, ori de câte ori se consideră necesar, la beneficiarii proiectelor finanţate prin SAPARD şi FEADR, după efectuarea plăţii, pentru a stabili dacă eligibilitatea şi condiţiile acordării ajutorului financiar nerambursabil continuă să fie respectate." Aceste atribuţii sunt prevăzute şi în noul act normativ privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea AFIR, respectiv art. 3 lit. f) din O.U.G. nr. 41/2014.

Prin urmare, criticile recurentei-reclamante privind nerespectarea prevederilor art. 6 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE nr. 1290/2005 al Consiliului din 21 iunie 2005 privind finanţarea politicii agricole comune sunt nefondate, întrucât legislaţia naţională impune efectuarea de controale şi ulterior încheierii contractului de finanţare, iar prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 66/2011 reglementează "activităţile de prevenire, de constatare a neregulilor, de stabilire şi de recuperare a creanţelor bugetare rezultate din neregulile apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, precum şi de raportare a neregulilor către Comisia Europeană sau către alţi donatori internaţionali".

k) Neîndeplinirea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011

În legătură cu reglementarea activităţilor care au drept scop final constatarea neregulilor şi luarea măsurilor necesare pentru recuperarea fondurilor europene nerambursabile ori pentru aplicarea unor corecţii financiare în situaţiile prevăzute de lege, Înalta Curte reţine că sunt lipsite de fundament juridic distincţiile pe care recurenta-reclamantă le-a făcut în privinţa calităţii de beneficiar al sprijinului financiar european şi a celei de solicitant al unui asemenea sprijin, cât timp neregula a fost în referire la condiţiile de eligibilitate care au condus la încheierea contractului de finanţare, prezentând aplicabilitate prevederile O.U.G. nr. 66/2011 numai pentru acei solicitanţi de fonduri europene ale căror proiecte au fost declarate eligibile şi pentru care s-a acordat finanţarea nerambursabilă, nu şi pentru solicitanţii cărora le-au fost respinse cererile de finanţare, aceştia nefiind implicaţi în utilizarea fondurilor europene a căror accesare le-a fost refuzată, astfel că nu intră sub incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 66/2011.

l) Atribuirea corectă a celor 10 puncte cuvenite pentru criteriul de selecţie S7

Pentru atribuirea acestui punctaj, recurenta-reclamantă trebuia să dovedească îndeplinirea cumulativă a condiţiilor înscrise la criteriul S7 din Ghidul solicitantului pentru măsura 123, respectiv să deţină o exploataţie agricolă şi să obţină de pe acest teren o producţie proprie de cel puţin 10% din necesarul intrărilor de materie primă în unitatea de procesare/depozitare.

Criticile recurentei-reclamante s-au grefat pe argumentul privind îndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa unei producţii proprii de materie primă obţinută de pe exploataţia agricolă deţinută de societate până la momentul finalizării investiţiei, ceea ce reprezintă o premisă greşită pentru a contesta legalitatea actelor administrative de impunere emise asupra sa. Aceasta deoarece, neregula constatată în privinţa proiectului propus de Societatea A. SRL a fost în legătură cu faptul că solicitantul fondurilor europene nu a făcut dovada deţinerii terenului agricol în folosinţă la momentul depunerii cererii de finanţare, deşi a declarat, în mod nereal, că foloseşte exploataţia agricolă în suprafaţă de 263 ha, conform Contractului de arendă nr. x din 1 septembrie 2008, depus la dosarul cererii de finanţare, contract ce a nu a fost înregistrat la Primăria Birda imediat după încheierea sa, ci doar după semnarea Actului adiţional nr. x/2011, înregistrare ce poartă nr. 90 din 9 mai 2011. Prin urmare, este superfluă cercetarea acestor critici în cadrul cărora recurenta-reclamantă urmăreşte să convingă de faptul că a obţinut producţie proprie de pe suprafaţa de teren agricol deţinută în folosinţă până la momentul terminării perioadei de implementare a proiectului propus în cadrul măsurii 123, ce a fost declarat eligibil, în condiţiile în care neregula care a afectat contractul de finanţare încheiat de Societatea A. SRL a vizat neîndeplinirea cerinţei de eligibilitate referitoare la dovedirea existenţei unei exploataţii agricole în folosinţa sa la momentul depunerii cererii de finanţare, nu ulterior, până la finalizarea investiţiei.

Prin urmare, şi în legătură cu aceste critici reţine Înalta Curte că nu sunt apte de a conduce la pronunţarea unei alte soluţii decât cea avută în vedere de prima instanţă, soluţie legală, de altfel, ce va fi menţinută şi în calea controlului judiciar exercitat în cauză.

II.2 Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente arătate, în conformitate cu prevederile art. 496 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 276 din 2 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, sentinţă ce va fi menţinută astfel cum a fost pronunţată, fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a CJUE formulată de recurenta-reclamantă A. SRL.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 276 din 2 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2019.

GGC - LM