Tax authority's appeals rejected: building tax reassessment annulled, restitution with fiscal interest upheld, costs reduced.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13 februarie 2015, reclamanta A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale al Municipiului Ploieşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună:

a) anularea în tot a Deciziei nr. 6 din 8 ianuarie 2015 emisă de pârâta SPFL Ploieşti cu ocazia soluţionării contestaţiei fiscale formulată de Societate;

b) anularea în parte a actelor administrative reprezentate de Decizia de impunere nr. x din 16 octombrie 2014 şi Raportul de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. x din 16 octombrie 2014 emise de SPFL Ploieşti 4; în tot a deciziei privind accesoriile nr. x din 17 noiembrie 2014 emisă de SPFL Ploieşti 5;

c) obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate de Societate, admise ca urmare a soluţionării prezentei cereri şi plata dobânzii aferente sumelor de restituit sau de rambursat de la buget;

d) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 1534 din 10 mai 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale al Municipiului Ploieşti.

A anulat Decizia nr. 6 din 8 ianuarie 2015, a anulat în parte Decizia de impunere nr. x din 16 octombrie 2014 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x din 16 octombrie 2014, respectiv în ceea ce priveşte sumele reprezentând diferenţe de impozit pe clădiri.

A anulat Decizia privind accesoriile nr. x din 17 noiembrie 2014.

A obligat pârâtul la 28.532,32 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu de avocat şi onorariu de expert.

3. Cererea de completare a sentinţei instanţei de fond

Prin cererea înregistrată la 16 august 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta a solicitat completarea Sentinţei civile nr. 1534 din 10 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în sensul pronunţării asupra capătului de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate de societate şi a dobânzii aferente acestora.

4. Soluţia pronunţată asupra cererii de completare a sentinţei

Prin Sentinţa civilă nr. 2986 din 11 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale al Municipiului Ploieşti.

A dispus completarea Sentinţei civile nr. 1534 din 10 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, în sensul că obligării pârâtei la restituirea către reclamantă a sumelor achitate cu titlu de diferenţe de impozite pe clădiri, precum şi la dobânzile fiscale aferente acestora, de la data la care au fost plătite şi până la restituirea efectivă.

5. Cererile de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 1534 din 10 mai 2016, precum şi a Sentinţei civile nr. 2986 din 11 octombrie 2016 a formulat recurs pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale al Municipiului Ploieşti, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5.1. În esenţă, criticile formulate împotriva Sentinţei civile nr. 1532/2016 au vizat următoarele aspecte:

- interpretarea greşită a disp. art. 253 Codul fiscal raportat la prevederile art. 123 alin. (3) din OMFP nr. 3055/2009, în sensul că instanţa de fond a reţinut în mod eronat inexistenţa obligaţiei societăţii reclamante de a efectua evaluarea simultană a clădirilor din patrimoniu pentru a beneficia de cota minimă a impozitului pe clădiri;

- în mod greşit instanţa de fond a înlăturat probele care făceau dovada neevaluării imobilelor situate în Galaţi şi Alexandria, reţinând necompetenţa teritorială a recurentei-pârâte. În opinia sa, operaţiunea de reevaluare este reglementată prin acte normative speciale, condiţiile restrictive putând fi verificate de către orice organ fiscal local pentru a stabili corect taxele datorate de contribuabil bugetelor locale;

- în mod greşit instanţa de fond a reţinut că societatea reclamantă nu datorează impozit pentru modernizările efectuate de chiriaşi, deşi înscrisurile depuse confirmă efectuarea lucrărilor şi înregistrarea acestora în contabilitatea proprie;

- instanţa de fond, în acordarea şi aprecierea cheltuielilor de judecată nu a avut în vedere dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că nu a analizat cuantumul onorariului avocaţial în raport cu valoarea şi complexitatea cauzei.

5.2. În motivarea recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 2986 din 11 octombrie 2016, prin care a fost soluţionată cererea de completare a Sentinţei civile nr. 1534 din 10 mai 2016, recurentul-pârât a arătat că, în mod greşit instanţa de fond a admis cererea, în condiţiile în care cererea de restituire putea fi formulată numai după recunoaşterea dreptului la restituirea sumei de bani plătită de contribuabil, iar acordarea dobânzii se putea dispune numai după un termen de 45 zile de la data depunerii cererii de acordare dobânzi de către contribuabil.

În opinia recurentului-pârât, statul are la dispoziţie o marjă de apreciere în ceea ce priveşte aplicarea politicilor fiscale, inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de acordare sau a momentului de la care intervine plata lor efectivă.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la data de 26 ianuarie 2017, intimata Societatea A. SA a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 1534 din 10 mai 2016, răspunzând punctual criticilor formulate.

În esenţă, a arătat că instanţa de fond a interpretat în mod corect disp. art. 253 C. fisc. şi art. 123 din OMFP nr. 3055/2009, subliniind faptul că pentru stabilirea bazei impozabile aferente imobilizărilor corporale este suficientă reevaluarea fiecărei clădiri din trei în trei ani.

Referitor la obligaţia de a achita impozit pe clădiri suplimentar ca urmare a lucrărilor de modernizare efectuate de către chiriaşi, a arătat că disp. art. 245 alin. (31) C. fisc. vizează doar lucrările care au ca rezultat creşterea valorii clădirii cu cel puţin 25%, or lucrările efectuate de chiriaşi au fost lucrări de întreţinere.

7. Procedura derulară în recurs

Prin Rezoluţia din 18 octombrie 2019 a completului investit cu soluţionarea cauzei, în raport de Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 29 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen de judecată a recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

8. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea hotărârilor recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Cure constată că recursurile sunt nefondate, neexistând motive pentru casarea hotărârii recurate.

Intimata-reclamantă SC A. SA a supus controlului de legalitate Decizia nr. 6 din 8 ianuarie 2015 prin care recurentul-pârât Serviciul Public Finanţe Locale al Municipiului Ploieşti i-a respins contestaţia administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x din 16 octombrie 2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 16 octombrie 2014, precum şi a Deciziei privind accesoriile nr. x din 17 noiembrie 2014 a aceluiaşi emitent. Totodată, a solicitat obligarea recurentului-pârât la restituirea sumelor achitate de către societate, cu dobânda aferentă acestora.

În esenţă, prin actele administrative fiscale contestate s-a stabilit în sarcina intimatei obligaţii fiscale suplimentare la bugetul local în sumă de 1.401.846 RON, reprezentând impozit pe clădiri şi majorări de întârziere, debitul fiind calculat cu ocazia verificării modalităţii de constituire şi virare a impozitelor şi taxelor locale pentru perioada ianuarie 2009 - septembrie 2014.

Organele de control fiscal au reţinut că raportul de evaluare întocmit la data de 31 decembrie 2011 nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a produce efecte din punct de vedere al modalităţii de calcul a impozitului pe clădire, întrucât evaluarea a fost efectuată printr-o comisie internă, iar nu printr-un expert autorizat ANEVAR şi nu include şi valoarea justă a unui imobil situat în oraşul Alexandria, achiziţionat în anul 2011.

S-a mai reţinut că, în perioada supusă verificării, societatea intimată nu a respectat obligaţia de a depune declaraţii fiscale rectificative, de majorare a bazei de impozitare ca urmare a lucrărilor de modernizare realizate de locatarii a şapte imobile proprietatea intimatei.

Soluţionând cauza, prima instanţă a constatat nelegalitatea actelor administrative fiscale, soluţie însuşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă o abordare corectă a cauzei pe baza situaţiei de fapt fiscală reţinută.

Răspunzând criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reţine că principala chestiune supusă analizei vizează stabilirea modalităţii de reevaluare a clădirilor din patrimoniul unei persoane juridice, respectiv dacă este obligatorie reevaluarea simultană a tuturor acestora sau este suficientă reevaluarea fiecărei clădiri, dată fiind obligaţia contribuabilului de a suporta o sarcina just aşezată prin raportare la valoarea reală a imobilului.

Astfel, obligaţia contribuabilului de a achita impozit pe clădire este reglementată de dispoziţiile art. 253 alin. (1) şi (2), respectiv alin. (5) şi (6) din C. fisc.

Potrivit art. 253 alin. (1) şi (2) C. fisc. :

"În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. Cota de impozit se stabileşte prin hotărâre a consiliului local şi poate fi cuprinsă între 0,25% şi 1,50% inclusiv. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti", respectiv ale art. 253 alin. (5) şi (6) C. fisc. :

"în cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădirii este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică. (...)" "în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul General al Municipiului Bucureşti între: a) 10% şi 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă; b) 30% şi 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă".

Sensul prevederilor legale precitate, corect aplicate de către judecătorul fondului, confirmă susţinerile intimatei, în sensul că este suficientă reevaluarea fiecărei clădiri din trei în trei ani, nefiind necesară reevaluarea întregii grupe de clădiri.

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor pct. 123 alin. (3) din Reglementarea contabilă 2009 aprobată prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 3055/2009:

"Dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care fac parte trebuie reevaluate", însă principiul ierarhiei forţei juridice a actelor normative determină concluzia că prevederile Ordinului nr. 3055/2009 nu pot adăuga la prevederile Codul fiscal care fac referire la reevaluarea "unei clădiri", iar nu a tuturor clădirilor aflate în patrimoniul contribuabilului. Or, în speţă, societatea intimată a procedat la reevaluarea clădirilor aflate pe raza Municipiului Ploieşti.

În ceea ce priveşte reevaluarea clădirilor deţinute de către intimată pe raza localităţilor Galaţi şi Alexandria, Înalta Curte reţine că, în mod corect instanţa de fond a reţinut nelegalitatea actelor administrative fiscale prin prisma depăşirii competenţei emitentului, câtă vreme cele două imobile nu sunt situate în raza de competenţă a autorităţii fiscale recurente, iar conform art. 249 alin. (2) C. fisc. impozitul se datorează bugetului local al localităţii unde este situată clădirea.

Referitor la aplicarea disp. art. 253 alin. (31) C. fisc. , în ceea ce priveşte lucrurile efectuate de chiriaşii verificaţi la imobilele proprietatea intimatei, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că lucrurile a căror valoare a fost reţinută de inspecţia fiscală nu reprezintă în totalitate lucrări de reconstrucţie, consolidare, modernizare, modificare sau extindere pentru a se aprecia în mod obiectiv dacă valoarea acestora depăşeşte 25% din valoarea clădirii.

Potrivit art. 253 alin. (31) C. fisc. : "În cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, de către locatar, din punct de vedere fiscal, acesta are obligaţia să comunice locatorului valoarea lucrărilor executate pentru depunerea unei noi declaraţii fiscale, în termen de 30 de zile de la data terminării lucrărilor respective"

De asemenea, conform punctului 54 alin. (1) din Normele metodologice:

"(1) Prin lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, astfel cum sunt menţionate la art. 253 alin. (31) din C. fisc. , se înţelege acele lucrări care au ca rezultat creşterea valorii clădirii respective cu cel puţin 25%, iar conform alin. (11) al aceluiaşi articol:

"în cazul în care valoarea lucrărilor de reconstruire, consolidare, modernizară, modificare sau extindere nu depăşeşte 25% din valoarea clădirii, locatarul nu are obligaţia să o comunice locatorului".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că obligaţiile prevăzute de textele legale (atât obligaţia locatarului de a informa locatorul cu privire la realizarea lucrărilor, cât şi obligaţia locatorului de a dispune noi declaraţii fiscale) vizează doar lucrările din categoria enumerată şi care au ca rezultat creşterea valorii clădirii respective cu cel puţin 25%.

Or, în speţă, valorile reţinute de către organul fiscal în baza documentelor puse la dispoziţie de către chiriaşi includ şi alte categorii de cheltuieli, iar raportul de expertiză efectuat în cauză nu clarifică valoarea propriu-zisă a lucrărilor şi influenţa acestora asupra valorii imobilelor, dat fiind faptul că determinarea sporului de valoare pe care anumite lucrări îl adaugă valorii unei clădiri nu poate fi realizată pe baza unei simple operaţiuni matematice.

Referitor la cheltuielile de judecată, contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că solicitarea de a fi redus cuantumul cheltuielilor efectuate în etapa judiciară a litigiului în primă instanţă, este apreciată ca nefondată.

Astfel, din totalul cheltuielilor de judecată de 28.532,32 RON, onorariul de avocat reprezintă 22.032,32 RON .

Având în vedere numărul actelor de procedură întocmite de apărător, precum şi valoarea litigiului, instanţa de control judiciar apreciază că nu se impune reducerea onorariului de avocat, celelalte cheltuieli de judecată neputând fi micşorate, conform art. 451 alin. (4) C. proc. civ.

În fine, criticile vizând legalitatea actelor fiscale din perspectiva neincluderii de către intimata-reclamantă în valoare de impozitare a clădirii a mijloacelor fixe centrală termică şi sistem de supraveghere înregistrate în evidenţa contabilă în contul de imobilizări 213 formulate cu ocazia concluziilor pe fondul recursului, nu pot fi primite, întrucât nu au fost formulate în cadrul termenului de recurs prevăzut de art. 485 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi nici nu pot fi reţinute ca motive de ordine publică.

Recursul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 2986 din 11 octombrie 2016, prin care s-a soluţionat cererea de completare a hotărârii este, de asemenea, nefondat.

Astfel, în contextul în care instanţa de fond a anulat actele administrative fiscale contestate, în aplicarea principiului restitutio in integrum, a dispus restituirea prestaţiilor executate în baza actelor anulate, astfel încât părţile să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi emis.

Având în vedere circumstanţele particulare ale cauzei, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului-pârât în sensul nerespectării procedurii specifice de instituire reglementată de art. 117 alin. (1) şi art. 70 C. proc. fisc. nu pot fi primite, în raport de cele statuate în Decizia nr. 24 din 14 noiembrie 2011 pronunţată într-un recurs în interesul legii, aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte plata dobânzilor fiscale de la data plăţii şi până la restituirea efectivă, criticile sunt, de asemenea, nefondate, întrucât numai în acest fel se asigură un tratament rezonabil şi echitabil între părţi. Astfel, dacă potrivit art. 119 Codul de procedură fiscală, pentru neachitarea la scadenţă de către debitorul contribuabil a obligaţiilor de plată se datorează dobânzi şi penalităţi, tot astfel, dobânzile aferente sumelor de restituit de la buget trebuie acordate de la data plăţii lor, iar nu de la o dată ulterioară, cum în mod greşit susţine recurentul-pârât.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a celor două hotărâri judecătoreşti din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de intimata-reclamantă, se constată că este îndreptăţită la recuperarea acestora, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., dată fiind respingerea recursului autorităţii fiscale.

Ţinând seama însă de durata procesului şi de caracterul vădit disproporţionat în raport cu activitatea desfăşurată de avocat, Înalta Curte apreciază că, în baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se impune reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale al Municipiului Ploieşti împotriva Sentinţei civile nr. 1534 din 10 mai 2016, precum şi a Sentinţei nr. 2986 din 11 octombrie 2016 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, reprezentând onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 mai 2019.

GGC - LM