Jurisdictional limits of administrative courts on total expropriation under Law 33/1994 and de facto expropriation claims arising from statutory building prohibitions

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 10 iulie 2013, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Guvernul României şi Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii reprezentat prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să oblige Statul Român la exproprierea terenurilor indicate mai jos, respectiv obligarea Guvernului României la adoptarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României a unei Hotărâri de Guvern prin care să se dispună, raportat la prevederile Legii nr. 255/2010, următoarele:

- în legătură directă cu lucrarea de utilitate publică "Varianta de ocolire a municipiului Arad" km 0 + 000 - km 12 + 000, judeţul Arad al cărei amplasament a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 214 din 4 martie 2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 154 din 12 martie 2009 ("H.G. nr. 214/2009"), declararea utilităţii publice de interes naţional a terenurilor în suprafaţă totală de 82.850 metri pătraţi ("mp") aflate în proprietatea reclamantei, identificate după cum urmează:

a) terenuri afectate de interdicţia legală de construire:

• 15.726 mp care fac parte din terenul intabulat în cartea funciară x-397 Arad (cu o suprafaţă totală de 37.329 mp),

• 17 - 331 mp care fac parte din terenul intabulat în cartea funciară x.777 Arad (cu o suprafaţă totală de 93.345 mp),

• 11.877 mp care fac parte din terenul intabulat în cartea funciară nr. x Arad (cu o suprafaţă totală de 15.811 mp),

• 12.379 mp care fac parte din terenul intabulat în cartea funciară nr. x Arad (cu o suprafaţă totală de 31.608 mp),

b) terenuri imposibil de utilizat în mod eficient/rezonabil, datorită amplasamentului, dimensiunii şi formei (amplasamentul identificat cu culoare albastră pe schiţa anexă):

• 3 - 934 mp care fac parte din terenul intabulat în cartea funciară nr. x Arad (cu o suprafaţă totală de 15.811 mp),

• 21.603 mp care fac parte din terenul intabulat în cartea funciară x.397 Arad (cu o suprafaţă totală de 37.329 mp), denumite în continuare, în mod colectiv, "Terenurile" amplasamentul efectiv al Terenurilor este identificat în schiţa ataşată ca Anexa 3;

- prin aceeaşi hotărâre de Guvern să se dispună:

a) stabilirea coridorului de expropriere care să includă Terenurile indicate la pct. 1 lit. a) şi b) mai sus,

b) raportat la interesul public de interes naţional cu privire la Terenuri şi prevederile art. 2 alin. (3) lit. a) din Legea 255/2010, să se stabilească că expropriatorul Terenurilor este Statul Român, reprezentat prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii ("MTI"), prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. ("CNADNR"),

c) includerea reclamantei, A., în lista proprietarilor supuşi procedurii de expropriere,

d) aprobarea declanşării procedurii de expropriere a Terenurilor situate pe coridorul de expropriere determinat conform celor de mai sus.

e) aprobarea, cu titlul de justă despăgubire pentru Terenurile ce urmează a fi expropriate, a sumei globale de 11.101.900 Euro, echivalentul a 134 Euro/mp, precum şi

f) toate măsurile legale necesare pentru aducerea la îndeplinire a procedurii de expropriere.

Cu titlu subsidiar, în măsura în care instanţa va aprecia că procedura exproprierii terenurilor nu poate fi realizată în conformitate cu prevederile Legii nr. 255/2010, se solicită ca declararea utilităţii publice a terenurilor prin hotărâre de Guvern să fie realizată în temeiul Legii nr. 33/1994, dispunându-se totodată parcurgerea etapelor procedurale specifice conform acestui act normativ, inclusiv obligarea Guvernului României la introducerea la instanţa de judecată competentă a cererii de expropriere a terenurilor reclamantei, cu oferta de despăgubire la preţul de 134 Euro/mp, conform art. 21 din Legea nr. 33/1994, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 286 din 23 octombrie 2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii privind exproprierea, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active invocate de pârâtul Guvernul României, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, invocată de Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Statul Român, prin Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine pentru obligarea la expropriere şi a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au formulat recurs, indicând drept motiv de nelegalitate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi .8 C. proc. civ. precum şi dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994.

După prezentarea situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că şi în ipoteza unor exproprieri pentru cauză de utilitate publică necesară pentru realizarea unor obiective de interes special, dispuse în temeiul legii speciale - Legea nr. 255/2010 - sunt aplicabile şi dispoziţiile generale ale legii cadru în materia exproprierii - Legea nr. 33/1994.

Potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994:

"În cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi de teren sau din construcţie, iar proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia, în raport cu situaţia reală, dacă exproprierea în parte este posibilă. În caz contrar, va dispune exproprierea totală."

Acest text normativ permite proprietarului supus exproprierii ca, în situaţia în care - în raport de împrejurările de fapt existente - se constată că exproprierea parţială a terenului său ştirbeşte dreptul de proprietate sau atributele dreptului de proprietate asupra porţiunii de teren care îi rămâne în patrimoniu, să solicite instanţei să oblige expropriatorul la exproprierea totală a terenului.

În speţă, instanţa de fond a interpretat corect admisibilitatea acţiunii (dând eficienţă, la nivel de principiu, prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994), însă la soluţionarea în concret a cauzei a făcut aplicarea greşită a legii, datorită interpretării vădit greşite a materialului probator - ceea ce se traduce tot într-o încălcare a normelor de drept material.

Reclamanta a demonstrat faptul că terenul său este situat în intravilanul Municipiului Arad, aşadar în interiorul perimetrului construibil, astfel cum rezultă din Certificatul de urbanism şi din expertiza topo efectuată în cauză, aspect pe care instanţa de fond l-a reţinut în mod corect. De asemenea, prima instanţă a mai reţinut în mod corect şi că terenurile sale se află în imediata vecinătate a drumului de ocolire (Centura Aradului).

În cuprinsul Raportului de expertiză topografică (pag. 7) efectuat în cauză, expertul topo a relevat că terenurile cu privire la care reclamanta solicită să fie expropriată se împart în două categorii:

- terenuri în suprafaţă totală de 58.369 mp sunt afectate de interdicţia legală de construire pe o distanţă de 50 m de la marginea îmbrăcăminţii asfaltice, pe întreaga imagine a coridorului expropriat (zona de protecţie a autostrăzii);

- terenuri în suprafaţă totală de 119.374 mp care nu sunt afectate de interdicţia legală de construire şi care se află în continuarea zonei de protecţie.

Expertiza topografică a confirmat faptul că, urmare a construirii drumului public în regim de autostradă, terenurile adiacente acesteia, în suprafaţă de 58.369 mp şi rămase în proprietatea reclamantei au devenit automat (ope legis) afectate de interdicţia legală de construire prevăzută de art. 47 alin. (11) din O.G. nr. 43/1997 astfel cum a fost modificat la 20 aprilie 2010 prin Ordonanţa Guvernului nr. 7/2010.

Având în vedere că limitele legale de exercitare a dreptului de proprietate stabilite în interes public nu pot fi modificate sau suprimate decât prin lege, rezultă că proprietarul nu are nici o posibilitate de a negocia instituirea sau configuraţia acestor limitări, care sunt impuse în mod unilateral. Or, în acest mod este afectat nelegal dreptul de proprietate al recurenţilor, iar gravitatea şi întinderea atingerii dreptului de proprietate trebuie analizată prin raportare la prevederile interne şi internaţionale la care România este parte.

În plus, prin art. 20 alin. (5) din O.G. nr. 43/1997, intrat în vigoare tot la 20 aprilie 2010 prin modificările aduse la acest act normativ de O.G. nr. 7/2010, se prevede că:

"În cazul construirii variantelor de ocolire a municipiilor/reşedinţelor de judeţ, se va păstra continuitatea drumului naţional, indiferent de limitele intravilanului municipiilor".

Anterior introducerii acestei prevederi legislative, orice variantă de ocolire era supusă aceloraşi reglementări ca drumurile naţionale, ceea ce înseamnă că de la intrarea în intravilan puteau dobândi statut de stradă şi ar fi trecut în administrarea Consiliului Local al unităţii administrativ teritoriale respective - nemaifiind aplicabile interdicţiile legale de construire specifice drumurilor naţionale şi autostrăzilor, ci doar limitările specifice regimului urban al localităţii.

Potrivit articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale:

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."

Aceste dispoziţii au fost interpretate în jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului în sensul că, chiar în absenţa unei privări de proprietate, anumite măsuri care reprezintă o atingere a posibilităţii practice de a exercita dreptul de a dispune şi utiliza de bun determină o ingerinţă disproporţionată în substanţa înseşi a dreptului de proprietate.

În considerentele sentinţei recurate, instanţa de fond nu a făcut nici o distincţie între cele două categorii de terenuri (respectiv, afectate sau neafectate de interdicţia legală de construire) şi a omis cu desăvârşire să amintească despre această interdicţie absolută de construire care grevează o parte din aceste terenuri şi care, determină un regim juridic diferit, posibilităţi de exploatare şi valorificare diferite şi implicit, şi o valoarea de circulaţie diferită.

Instanţa de fond ar fi trebuit să coroboreze concluziile raportului de expertiză topo cu concluziile expertului evaluator, exprimate atât în Raportul de expertiză tehnică în specialitatea evaluare, cât şi în Răspunsul expertului la obiecţiuni.

În considerentele sentinţei recurate, instanţa a preluat greşit şi trunchiat concluziile expertului evaluator atunci când a reţinut, fără a face nici o distincţie de regim juridic între cele două categorii de terenuri, că metrul pătrat de teren valorează în prezent 89,5 euro şi că diferenţa până la 112 euro cât valora la momentul exproprierii nu este semnificativă şi nu justifică admiterea acţiunii. Instanţa a ignorat complet concluziile expertului evaluator cuprinse în Răspunsul la obiecţiuni, în sensul că valoarea de 89,5 euro/mp a fost calculată doar pentru ipoteza în care terenurile nu ar fi fost afectate de interdicţia legală de construire. întrucât acestea devin nevandabile, deoarece nu mai prezintă nici un interes pentru un potenţial cumpărător de teren intravilan.

Însă caracterul construibil al terenurilor le-a fost practic anulat prin construirea drumului public şi efectul colateral al interdicţiei de construire instituită prin legislaţia privind regimul drumurilor, care interzice amplasarea construcţiilor în limita a 50 de metri măsuraţi de la marginea îmbrăcăminţii asfaltice a autostrăzii (art. 47 alin. (11) din O.G. nr. 43/1997), coroborate şi cu principiul continuităţii drumului naţional - variantă de ocolire a municipiilor reşedinţă de judeţ - în intravilanul localităţilor, instituit prin art. 20 alin. (5) din O.G. nr. 43/1997.

În aceste condiţii dreptul de proprietate rămas în patrimoniul recurentei-reclamante ulterior exproprierii realizate prin H.G. nr. 214/2009 este gol de conţinut, fiind vorba practic de o nudă proprietate fără valoare economică, în condiţiile în care atributele dreptului de proprietate - usus şi abusus - sunt suprimate prin norme de drept pozitiv, respectiv art. 47 alin. (11) coroborat cu art. 20 alin. (5) din O.G. nr. 43/1997.

În mod greşit instanţa şi-a motivat soluţia de respingere a acţiunii cu argumentul că, întrucât terenurile grevate de această interdicţie specială reprezintă doar o treime din totalul terenurilor ce se solicită a fi expropriate, admiterea acţiunii nu poate fi justificată. În discuţie este vorba de o suprafaţă de 58.369 mp rămasă în proprietatea recurentului - reclamant, afectată de interdicţia legală de construire, iar recurentul solicită exproprierea pentru 82.850 metri pătraţi.

Dimpotrivă, interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 ar fi trebuit să conducă la admiterea acţiunii şi la protejarea proprietarului expropriat, în condiţiile în care aceasta a demonstrat în mod ştiinţific o depreciere a valorii de piaţă cu 5.224.026 Euro numai cu privire la terenul afectat de interdicţia legală de construire, care reprezintă doar o treime din totalul terenului imposibil de exploatat.

Anularea caracterului construibil al unui teren intravilan reprezintă o ingerinţă nepermisă în atributele dreptului de proprietate, întrucât anulează aproape integral valoarea de piaţă a respectivului teren şi echivalează cu o expropriere în fapt.

A doua categorie de terenuri pentru care se solicită exproprierea o reprezintă terenuri imposibil de utilizat în mod eficient/rezonabil, datorită amplasamentului, dimensiunii şi formei (situate în continuarea zonei de protecţie) .

Valoarea de 89,5 euro/mp reţinută de instanţă ca valoarea actuală a terenurilor nu este aplicabilă nici terenurilor aflate în afara zonei de interdicţie legală de construire (identificate la pct. 1 lit. b) din acţiune.

Astfel, aceste terenuri reprezintă în realitate parcele izolate, fără legătură între ele, fără acces direct din drumul public, situate la extremităţile opuse blocului compact deţinut iniţial de autoarea recurentului-reclamant. Aceste date, coroborate cu formele geometrice particulare ale acestor terenuri, conduc la concluzia că parcelele rămase în proprietatea recurentului-reclamant sunt practic imposibil de valorificat ca terenuri construibile.

Or, instanţa de fond, deşi a constatat că măsura exproprierii parţiale a cauzat reclamantului un prejudiciu cert de 5.224.026 euro cu privire la suprafaţa afectată de interdicţia de construire şi care reprezintă doar 32,84% din totalul terenurilor imposibil de exploatat (potrivit rapoartelor de expertiză topo şi evaluatorie efectuate în cauză şi omologate de instanţa de judecată), în mod nelegal şi netemeinic a considerat că această depreciere a valorii nu este de natură să justifice cererea de expropriere.

Recurenţii consideră că sunt prejudiciaţi cu privire la terenurile în litigiu întrucât acestea sunt:

- terenuri afectate de interdicţia legală de construire (pe o distanţă de 50 de metri de o parte şi de alta a întregului culoar de trafic a Centurii Aradului);

- terenuri imposibil de utilizat în mod eficient/rezonabil, datorită amplasamentului, dimensiunii şi formei (situate în vecinătatea terenurilor afectate de interdicţia de construire).

În aceste condiţii, se impune şi exproprierea acestor suprafeţe de teren, în total 82.850 metri pătraţi.

În susţinerea recursului este invocată practică judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi excepţia nulităţii recursului pentru netimbrare şi nemotivare.

5. Aspecte procedurale

5.1. La data de 19 octombrie 2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat excepţia puterii de lucru judecat în raport de aspectele dezlegate în cadrul Deciziei nr. 2867 din 24 octombrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. x/2009, învederând că se impune acordarea unui nou termen de judecată pentru a da posibilitate părţilor să formuleze, în scris, apărări cu privire la această excepţie.

5.2. Prin Contractul de donaţie autentificat sub nr. x din 21 octombrie 2014 A. donează lui B. imobilele care fac obiectul prezentului litigiu.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că atât excepţiile invocate cât şi recursul sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere următoarele considerente.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant

Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi au respectat dispoziţiile art. 486 alin. (2) coroborate cu art. 151 C. proc. civ., cererea de recurs fiind redactată şi semnată de avocat, care a depus delegaţia avocaţială în original împreună cu cererea de recurs.

Astfel, în cuprinsul recursului se menţionează expres că recurenţii A. şi B. sunt reprezentaţi convenţional de C. cu sediul în Bucureşti, prin avocat D. în calitate de Partener Fondator.

De asemenea, cererea de recurs a fost redactată şi semnată de avocat E., avocat definitiv cu drept de a pune concluzii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la dosar fiind depusă delegaţia avocaţială seria x nr. x emisă în data de 24 noiembrie 20l4 în baza Contractului de asistenţă juridică nr. x încheiat la data de 24 noiembrie 2014 având ca obiect "redactare, semnare şi înregistrare documente juridice, asistenţă juridică şi reprezentare a clienţilor A. B. în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2013 având ca obiect recurs obligare procedură expropriere".

Înalta Curte constată că atât contractul de asistenţă juridică, cât şi delegaţia, avocaţială depusă împreună cu cererea de recurs au fost semnate atât de către societatea de avocatură C., cât şi de recurenţii A. şi B.

Aşadar, apreciind că recurenţii au respectat dispoziţiile art. 151 şi art. 486 Înalta Curte va respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru netimbrare.

Înalta Curte constată că la momentul depunerii recursului, recurenţii au achitat o taxă de timbru în valoare de 175 RON, iar prin adresa comunicată la data de 2 februarie 2015, instanţa de recurs a pus în vedere recurenţilor să completeze această taxă de timbru cu suma de 25 RON, obligaţie pe care recurenţii şi-au îndeplinit-o la data de 6 februarie 2015.

Astfel fiind, Înalta Curte va respinge şi această excepţie, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare

Recursul formulat de A. şi B. este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fiind criticată motivarea contradictorie a sentinţei atacate şi greşita interpretare şi aplicare de către judecătorul fondului a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 255/2010, a dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, prin raportare la dispoziţiile art. 47 alin. (11) şi art. 20 alin. (5) din O.G. nr. 43/1997 şi a art. 1 din Protocolul I la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.

În ceea ce priveşte excepţia puterii de lucru judecat

Înalta Curte apreciază că deciziile civile prezentate în Dosarul nr. x/2009, precum şi cele din Dosarul nr. x/2010 au avut cu totul alt obiect (contestaţii la hotărârile de plată a despăgubirilor de expropriere, soluţionate de instanţa civilă - iar nu acţiuni de contencios administrativ) şi au privit alte terenuri expropriate, în altă zonă a Municipiului Arad decât terenurile care fac obiectul prezentului litigiu.

Astfel, terenurile care fac obiectul prezentei acţiuni se află în Zona Calea x din Municipiul Arad, la intersecţia Variantei de ocolire a Municipiului Arad ("Centura" Arad în regim de autostradă) cu DJ 682 Arad - Felnac, iar terenurile care au făcut obiectul celorlalte două dosare se află la intersecţia Autostrăzii Al cu DN 69 Arad - Timişoara, de unde începe "centura" Aradului.

Reclamant în dosarele menţionate mai sus a fost B., iar în dosarul de faţă reclamant iniţial a fost A., de la care reclamantul a preluat calitatea procesuală urmare a convenţiei încheiate.

Or, puterea lucrului judecat este o prezumţie legală, iuris et de iure.

Ceea ce poate proba prezumţia de lucru judecat ca mijloc de probă (factum probans) ar fi chestiunea pe care instanţa a decis-o (factum probandum).

Aşadar, prezumţia de lucru judecat înseamnă că ceea ce s-a rezolvat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.

Prezumţia de lucru judecat reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat - ceea ce a fost dezlegat jurisdicţional nu mai poate fi combătut - şi constituie, alături de excepţia lucrului judecat, instrumentul juridic menit să servească instituţiei lucrului judecat, care are la bază două reguli fundamentale: a) o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) şi b) o constatare (în sensul de soluţie privind raporturile juridice deduse judecăţii) făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate accipitur).

După cum s-a arătat anterior, prezumţia operează atunci când în al doilea proces se pune o problemă soluţionată printr-o hotărâre anterioară. Ea nu presupune o identitate de acţiuni, ci doar de chestiuni juridice litigioase.

De aceea, prezumţia nu opreşte judecata celei de a doua acţiuni, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare de care trebuie să se ţină seama.

Or, în cauză, nu sunt îndeplinite aceste condiţii astfel că, în pricina de faţă nu operează puterea lucrului judecat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, potrivit documentaţiei de urbanism, terenurile proprietatea recurentei se află în intravilanul Municipiului Arad.

Raportul de expertiză topografică întocmit în cauză a atestat susţinerea recurentei referitoare la situarea lor în imediata vecinătate a drumului de ocolire. De asemenea, expertiza administrată în scopul evaluării terenurilor confirmă scăderea valorii acestora comparativ cu anul 2009 când a avut loc exproprierea unei părţi din terenurile recurentei.

Astfel, dacă valoarea de piaţă a terenurilor rămase neexpropriate în 2009 era de 112 euro/m2, în 2014 a scăzut la 89,5 euro/m2 conform concluziilor expertizei. În plus, exceptând suprafeţele afectate de interdicţia de construire potrivit art. 47 alin. (11) din O.G. nr. 43/1997, reprezentând 32,84% din totalul suprafeţelor, legătura de cauzalitate dintre construcţia drumului de centură şi scăderea de valoare nu este dovedită.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că probatoriul administrat în cauză nu confirmă o expropriere de fapt care să justifice obligarea pârâţilor la iniţierea procedurii de expropriere în drept.

Înalta Curte are în vedere faptul că prin Sentinţa civilă nr. 286 din 23 octombrie 2014, Curtea de Apel Timişoara a respins excepţiile invocate de instituţiile pârâte, precum şi cererea recurentei-reclamante de obligare a acestora la expropriere, după ce admisese, în prealabil, prin încheierea de şedinţă din data de 12 decembrie 2103, excepţia inadmisibilităţii cererii de despăgubiri în cuantum de 11.101.900 euro, reţinând că "despăgubirile pot fi obţinute doar în condiţiile Legii nr. 255/2010, cu respectarea procedurii acolo instituite".

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta, care a precizat expres că acceptă soluţia instanţei de fond pe această excepţie a inadmisibilităţii cererii de despăgubiri în cuantum de 11.101.900 euro şi nu atacă respectiva încheiere, solicitând "casarea în parte a sentinţei cu reţinerea cauzei şi rejudecarea litigiului în fond, în sensul admiterii capătului de cerere având ca obiect obligarea Statului Român la exproprierea terenurilor în suprafaţă totală de 82.850 metri pătraţi (...), respectiv obligarea Guvernului României la efectuarea tuturor formalităţilor şi la adoptarea şi publicarea în Monitorul Oficial a unei hotărâri de declarare a utilităţii publice de interes naţional a terenurilor menţionate".

Fiind puse în discuţie mai multe excepţii de fond şi de procedură, recurenta a insistat în soluţionarea cererii de către instanţa specializată de contencios administrativ în condiţiile Legii nr. 554/2004, negând incidenţa dispoziţiilor Legea nr. 33/1994.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994:

"în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi de teren sau din construcţie, iar proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia, în raport cu situaţia reală, dacă exproprierea în parte este posibilă. În caz contrar, va dispune exproprierea totală".

Art. 26 alin. (1) stabileşte că "Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite". Recurenta a insistat în soluţionarea cererii de către instanţa de contencios susţinând că dreptul reclamat poate fi protejat în condiţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Or, analizând acţiunea introductivă din perspectiva art. 1 din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios a stabilit în mod corect că cererea de obligare a Statului Român la exproprierea terenurilor în suprafaţă totală de 82.850 metri pătraţi (...), respectiv de obligare a Guvernului României la efectuarea tuturor formalităţilor şi la adoptarea şi publicarea în Monitorul Oficial a unei hotărâri de declarare a utilităţii publice de interes naţional a terenurilor menţionate este neîntemeiată.

A accepta raţionamentul recurentei, în sensul că judecătorul fondului ar fi putut prin interpretare, împotriva voinţei legiuitorului, să dea consecinţe contrare dispoziţiilor cuprinse în art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 (la care fac trimitere prevederile art. 34 din Legea nr. 255/2010) şi să dispună exproprierea totală, ar însemna transformarea instanţa de fond în legislator pozitiv, ceea ce nu poate fi admis întrucât contravine art. 61, art. 124 şi 126 alin. (3) din Constituţie, dar şi principiilor cuprinse în art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Recurenta ignoră că instanţa specializată de contencios este limitată în analiza sa, tocmai prin normele Legii nr. 33/1994 ce se pretinde a fi greşit aplicate, neputând să dispună măsuri dintre cele rezervate instanţelor de drept comun, aşadar nici măcar exproprierea totală prevăzută de art. 24 alin. (4) teză finală din Legea nr. 33/1994.

Nu în ultimul rând, trebuie observat că susţinerile recurentei privind vătămarea drepturilor sale prin expropriere şi necesitatea emiterii unor noi acte prin care să i se repare pretinsul prejudiciu sunt contrazise tocmai de menţiunile din Răspunsul la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză.

Expertul arată că valoarea de piaţă calculată în raport de 112 euro/mp este un pic mai mică decât valoarea de 134 Euro/mp datorită faptului că "acele evaluări făcute pentru CNADNR şi Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 au avut ca scop calcularea despăgubirilor pentru terenurile expropriate".

Aşadar, însuşi expertul recunoaşte că despăgubirile calculate şi plătite iniţial de CNADNR s-au compus, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

8. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi excepţia nulităţii recursului invocate de intimatul-pârât Guvernul României.

Respinge excepţia puterii de lucru judecat.

Respinge recursul declarat de reclamantul B. împotriva Sentinţei civile nr. 286 din 23 octombrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 aprilie 2019.

GGC - LM