Applicability of Public Finance Law interest penalties to illegal pension disbursements and attribution of fault for enforcement costs in criminal restitution cases

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 27 octombrie 2015 sub nr. x/2015 reclamanta Casa Naţională de Pensii Publice (CNPP) a chemat în judecată pe pârâta Curtea De Conturi A României pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea în parte a Deciziei nr. 7/V din 9 iulie 2015 în ceea ce priveşte Măsurile de la pct. 3, 4, 11, 12, 13, şi 15 şi în parte a Încheierii nr. 91 din 18 septembrie 2015 pct. 1, 2, 6, 7, 8 şi 10 emise de Curtea de Conturi a României Departamentul V.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 1448 din 27 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Casa Naţională De Pensii Publice, în contradictoriu cu pârâta Curtea De Conturi A României; s-a dispus anularea parţială a Deciziei nr. 7/V din 9 iulie 2015 şi Încheierii nr. 91 din 18 septembrie 2015 emise de pârâtă numai în ceea ce priveşte măsura de la pct. II.12 din decizia sus indicată; s-a respins în rest acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

3. Recursul Împotriva acestei sentinţe au formulat cerere de recurs Curtea de Conturi a României şi Casa Naţională de Pensii Publice criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea cererii sale de recurs Curtea de Conturi a arătat în principal următoarele:

Instanţa de fond, în mod nelegal şi neîntemeiat, a admis acţiunea reclamantei şi a anulat măsura din decizia anterior specificată, fără a preciza in concreto care sunt prevederile legale încălcate de recurenta-pârâtă la emiterea sa.

- Este neîntemeiată şi nelegală susţinerea instanţei de fond potrivit căreia "prejudiciile nu pot fi stabilite şi acoperite în acelaşi timp atât de către R.A.T.C. Constanţa, cât şi de pârâtă", întrucât:

- măsura dispusă de către Camera de Conturi Constanţa priveşte sumele solicitate şi încasate nelegal de către R.A.T.C., prin prezentarea de deconturi fără semnăturile persoanelor care au beneficiat de gratuităţi la transportul urban;

- măsura dispusă de către Departamentul V priveşte sumele suplimentare plătite de C.J.P. Constanta care au fost generate de refuzul sistematic şi continuu al acesteia de a plăti facturile emise de prestatorul de servicii de transport urban, singurul care putea să asigure astfel de servicii pentru persoanele persecutate politic.

Accesoriile de plată (penalităţi, dobânzi s.a.) şi cheltuielile de judecată au fost determinate de plata cu întârziere de către C.J.P. Constanţa a obligaţiilor de plată către R.A.T.C. Constanţa, care 1-a determinat pe acesta din urmă să se adreseze instanţelor de judecată, litigiile respective fiind câştigate irevocabil.

Echipa de audit a constatat că au fost efectuate refuzuri totale de plată a facturilor emise de prestator pentru transportul gratuit al beneficiarilor de astfel de drepturi, refuzuri care, aşa cum a precizat deja, au generat promovarea de către prestator a unor procese pe rolul instanţelor judecată în vederea recuperării debitelor datorate de către C.J.P. Constanţa, precum şi accesoriile determinate de neplata la termen a acestora.

Pentru efectuarea plăţilor între R.A.T.C. Constanţa şi C.J.P. Constanţa a existat Convenţia nr. 4824 din 6 august 2003, convenţie încheiată între părţi, care a fost valabilă până la 31 decembrie 2010. Prelungirea convenţiei s-a realizat succesiv prin acte adiţionale pentru perioada 2004 - 2006 (nr. 16507 din 19 decembrie 2003, nr. 9598 din 23 decembrie 2004, 12151 din 28 noiembrie 2005) şi, ulterior, pentru anul 2010 (nr. 8833 din 24 septembrie 2009).

Precizează că nici pe perioada valabilităţii convenţiei, beneficiarul nu a plătit sumele datorate, pentru anumite perioade (iunie - decembrie 2010, martie 2008 - decembrie 2009), astfel încât acestea au făcut obiectul acţiunilor în instanţă între cele două părţi şi au generat sume suplimentare de plată, pe lângă drepturile efectiv datorate.

Ulterior acestei date (31 decembrie 2010) şi până la data de 27 martie 2013, cele două părţi nu au mai avut încheiată convenţie, motivat de faptul că nu au căzut de comun acord cu privire la punctul privind modul de prezentare de către furnizor a documentelor justificative referitoare la transportul urban gratuit prestat către beneficiarii legilor speciale.

Rezultă că, după încetarea convenţiei, timp de doi ani şi două luni (ianuarie 2011 - februarie 2013) beneficiarul nu a achitat nicio sumă către furnizorul de transport (respectiv R.A.T.C. Constanţa) reprezentând contravaloarea serviciilor prestate de acesta, în condiţiile în care dreptul beneficiarilor de a beneficia de aceste servicii este stipulat prin lege.

- Se invocă de către instanţa de fond în mod nelegal faptul că instituţia recurentă nu a indicat care ar fi fost acele măsuri concrete care puteau rezolva situaţia.

- Instanţa de fond nu a ţinut seama de prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulează că stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea de măsuri pentru recuperarea acestuia intră în obligaţia entităţii verificate.

Atât în actul de control, cât şi în încheiere, au fost menţionate măsurile concrete care se impuneau a fi luate, cum este aceea referitoare la verificarea propriei bazei de date a C.J.P. Constanţa privind beneficiarii de drepturi conform prevederilor Legii nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare şi ale Decretului-lege nr. 118/1999, cu modificările şi completările ulterioare, care s-a efectuat din dispoziţia instanţelor de judecată şi din care a rezultat că numărul persoanelor care nu puteau beneficia de transport gratuit a fost redus (până în 20 de persoane lunar) şi, prin urmare, sumele încasate de către furnizor trebuiau diminuate.

C.N.P.P. nu s-a asigurat că au fost încheiate convenţii la nivelul fiecărei case judeţene de pensii, în vederea respectării cadrului legal privind transportul urban gratuit al persoanelor persecutate politic, deşi a transmis (cu Adresa nr. x din 8 februarie 2011) convenţia-cadru valabilă începând cu anul 2011.

La nivelul C.J.P. Constanţa, în perioada 2011 - martie 2013, nu s-a reuşit încheierea unei convenţii valabile între cele două entităţi.

C.J.P. Constanţa a solicitat sume suplimentare în anul 2014, având în vedere că acestea nu au fost prevăzute iniţial în buget, entitatea neavând informaţii cu privire la modul de soluţionare a litigiilor şi sumele în plus necesare a fi plătite furnizorului, iar sumele au fost alocate distinct pentru plata deciziilor civile (irevocabile), fiind aprobate de către C.N.P.P., Direcţia Economică şi Execuţie Bugetară din cadrul acesteia cunoscând situaţiile pentru care au fost aprobate aceste credite bugetare la titlul 57-asistenţă socială, în sumă de 12.092.818 RON;

Implicarea C.N.P.P. în clarificarea şi rezolvarea situaţiei existente la nivelul CJP Constanţa s-a efectuat superficial numai prin compartimentul juridic şi atunci numai în anumite dosare.

- Plăţile în sumă estimată de 3.142.759 RON la nivelul C.J.P. Constanţa în favoarea R.A.T.C. Constanţa cu titlu de dobânzi, actualizare cu indicele de inflaţie şi cheltuieli de judecată, reprezintă circa 20% din debitul plătit pentru prestări servicii efectuate de către furnizor (debitul a fost în sumă de 15.977.512 RON). Cu toate acestea ele nu au constituit un semnal pentru C.N.P.P. spre a se sesiza cu privire la modul cum sunt utilizate resursele financiare ale bugetului de stat la nivelul acestui ordonator terţiar de credite subordonat.

Reclamanta cunoştea faptul ca situaţia existentă la C.J.P. Constanţa a apărut din anul 2009 şi a făcut obiectul unor acţiuni de verificare întreprinse de mai multe organe de control (inclusiv de la nivelul C.N.P.P.). Cu toate acestea, nu au fost întreprinse măsuri concrete pentru clarificarea şi rezolvarea acesteia, ceea ce a generat acumularea de accesorii pentru neplata în termen a obligaţiilor conform facturilor emise de prestator.

Mai mult chiar, în toată această perioadă de la nivelul C.N.P.P. nu au fost transmise atenţionări în sensul că C.J.P. Constanţa să fie obligată să plătească sumele datorate furnizorului, pentru care ulterior, furnizorul pentru neplată a solicitat sume suplimentare, în condiţiile în care eventualele sume nedatorate puteau fi refuzate la plată, fapt ce nu a avut loc.

C.J.P. Constanţa, cu acordul C.N.P.P. a ales soluţia cea mai nefavorabilă de a refuza integral facturile furnizorului la plată, cu toate că beneficiarii de transport gratuit ai celor două acte normative au încasat în toată această perioadă şi drepturi transmise prin poştă sau bancă.

Cu privire la formularea unor sesizări penale de către C.N.P.P. şi C.J.P. Constanţa, prin care se solicită stabilirea realităţii prestării unor servicii de către RATC Constanţa, se arată că potrivit prevederilor pct. 175 din RODAS, decizia se emite şi în cazul în care faptele pentru care există indicii ca au fost săvârşite cu încălcarea legii penale au determinat producerea unor prejudicii, întrucât conducerea entităţii verificate are obligaţia stabilirii întinderii prejudiciului şi a dispunerii măsurilor pentru recuperarea acestuia şi în această situaţie.

Recursul a fost întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii sale de recurs Casa Naţională de Pensii Publice a arătat în esenţă următoarele:

- Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.: "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În practica judiciară s-a statuat că judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Fără arătarea motivelor şi a probelor nu se poate exercita controlul judiciar.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clara, precisă şi inteligibilă, să nu se rezume la o însuşire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

În raport de aceste aspecte de ordin legal, mai sus învederate, instanţa de fond nu şi-a motivat hotărârea aşa cum este ţinută de dispoziţiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

în ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.: "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, nu şi-a exercitat în niciun fel rolul său activ, nu a ţinut seama de argumentele CNPP din acţiune şi răspunsul la întâmpinare, a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii preluând în sentinţa pronunţată, toate apărările de fond ale pârâtei, fără să facă o cercetare judecătorească corespunzătoare asupra cauzei raportat la prevederile legale în vigoare, a situaţiei de fapt şi a probelor administrate în cauză.

Astfel, pentru o corectă aplicabilitate a dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs trebuie să constate că hotărârea nu este motivată în drept ori că în legislaţia în vigoare la data pronunţării sentinţei atacate, nu există un text de lege care să justifice soluţia dată în cauză.

- Referitor la măsura nr. 3 din Decizia nr. 7/V7 din 9 iulie 2015 a Curţii de Conturi a României, potrivit căreia:

"Analiza corectitudinii stornărilor de drepturi constatate de încasat efectuate de către cele două case teritoriale de pensii, în sumă totală de 9.791.254.868 RON (CJP Hunedoara şi CPMB) fără ca acestea să aibă la bază documente justificative, precum şi a altor stornări efectuate de către casele teritoriale de pensii, în termenul legal de prescripţie pentru creanţe fiscale, în vederea identificării de situaţii similare, pentru a evita stornarea din evidenţe a unor creanţe fiscale fără bază legală şi care, la data stornării, erau prescrise fără a se stabili persoanele responsabile de prescrierea acestora".

Se critică motivarea instanţei de fond cu privire la constatările de la măsura nr. 3 din Decizia nr. 7/V7/2015 a Curţii de Conturi a României întrucât cele reţinute de instanţa de fond nu sunt conforme cu realitatea şi cu prevederile legale în materie, deoarece, instituţia recurentă nu este organ fiscal, aşa cum în mod eronat încearcă pârâta Curtea de Conturi a României să susţină.

Art. 27 din Ordonanţa nr. 86 din 28 august 2003 privind unele reglementări în domeniul financiar .

Art. 27 din actul normativ menţionat precizează faptul că "începând cu data de 1 ianuarie 2004, activitatea privind declararea, constatarea, controlul, colectarea şi soluţionarea contestaţiilor pentru contribuţia de asigurări sociale, contribuţia pentru asigurări de şomaj, contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate şi contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, datorate de persoanele juridice şi persoanele fizice care au calitatea de angajator, denumite în continuare contribuţii sociale, se va realiza de Ministerul Finanţelor Publice şi unităţile sale subordonate, care au şi calitatea de creditor bugetar".

Documentele predate şi respectiv preluate, au constituit bază pentru realizarea de către Ministerul Finanţelor Publice şi ANAF, începând cu data de 1 ianuarie 2004, a activităţilor de declarare, constatare, control, colectare şi realizarea creanţelor pentru contribuţia de asigurări sociale, precum şi pentru reflectarea în contabilitate, conform prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2003, a evidenţei pe plătitor persoane juridice şi persoane fizice, care au calitatea de angajator.

Prin urmare, instanţa de fond în mod eronat a reţinut faptul că deşi în baza unor protocoale au fost predate evidenţele privind situaţia persoanelor, obligaţiile de plată, activităţile de executare silită, dosarele de executare silită şi alte situaţii, nu înseamnă că reclamanta şi unităţile sale teritoriale nu "aveau obligaţia tinerii în continuare a evidenţelor pe plătitor".

Dacă CNPP ar ţine o evidentă dublă pe plătitori (pentru că această evidenţă este ţinută de Ministerul Finanţelor Publice), instituţia recurentă nu ar avea atribuţii legale privind declararea, constatarea, colectarea, executarea silită şi realizarea creanţelor bugetare.

Astfel, se arătă că potrivit dispoziţiilor din OMFP nr. 650/2004, Ministerul Finanţelor Publice organizează evidenţa pe plătitori, persoane juridice şi persoane fizice, care au calitatea de angajator.

Din art. 2 alin. (2) al aceluiaşi ordin, rezulta că Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, precum şi Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili transmit lunar informaţiile privind evidenţa centralizată, pe categorii de venituri privind contribuţiile sociale, unităţilor teritoriale ale Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (în prezent Casei Naţionale de Pensii Publice) şi celorlalte instituţii implicate.

Potrivit art. 4 pct. 2 al aceluiaşi ordin, casele teritoriale de pensii realizează evidenţa contabilă a drepturilor constatate şi a veniturilor încasate privind contribuţiile sociale distinct pe baza situaţiilor centralizate privind drepturile constatate şi veniturile încasate în tuna... pentru bugetul asigurărilor sociale de stat - Anexa B transmise de direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, precum şi Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili.

OMFP nr. 1917/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea şi conducerea contabilităţii instituţiilor publice, reiterează faptul ca evidenţa creanţelor bugetului asigurărilor sociale de stat se ţine de către casele teritoriale de pensii cu ajutorul contului 465, pe structura clasificaţiei bugetare.

Contabilitatea operaţiunilor specifice bugetului asigurărilor sociale de stat este reglementată la cap. XII din OMFP nr. 1917/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea şi conducerea contabilităţii instituţiilor publice.

Din actele normative invocate rezultă că evidenţa contabilă a veniturilor bugetului asigurărilor sociale se realizează de către casele teritoriale de pensii pe baza situaţiilor transmise de unităţile ANAF, pe structura clasificaţiei bugetare, nu pe analitic pe fiecare plătitor, componenta organizării evidenţei pe plătitori revenind în exclusivitate Ministerului Finanţelor Publice, prin unităţile fiscale teritoriale.

Reţinerea instanţei de judecată "numai o evidenţă analitică pe plătitori permitea constatarea intervenirii prescripţiei şi a faptului că prescripţia nu a fost întreruptă sau suspendată..." în sarcina sa este eronată având în vedere că, aşa cum am arătat, Ministerul Finanţelor Publice şi ANAF sunt singurele instituţii care au atribuţii să intervină pentru evitarea prescripţiei prin evidenţele tehnico-operative pe care le deţin şi urmare a controalelor pe care le efectuează în acest sens menţionăm şi faptul că, începând cu data de 1 ianuarie 2004, persoanele cu atribuţii de executare silită din sistemul public de pensii au fost preluate de ANAF.

- Referitor la Măsura nr. 4 din Decizia nr. 7/2015, potrivit căreia "Dispunerea de măsuri la nivelul caselor teritoriale de pensii, în termenul legal de prescripţie pentru creanţe fiscale, pentru a asigura cuprinderea în sistemul public de pensii a tuturor persoanelor identificate, în vederea atragerii de venituri la bugetul asigurărilor sociale de stat întărirea rolului controlului intern exercitat la nivelul caselor teritoriale de pensii pentru atragerea în sistemul public de pensii a tuturor persoanelor care sunt obligate să se asigure. Monitorizarea caselor teritoriale de pensii, în vederea creşterii gradului de preluare îi sistemul public de pensii a persoanelor obligate să se asigure şi realizării acestor venituri la bugetul asigurărilor sociale de stat aferente perioadei de competenţă a CNPP, având în vedere ce sistemul public de pensii este subvenţionat de ta bugetul de stat".

Potrivit prevederilor art. V alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 125/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, începând cu data de 1 iulie 2012, competenţa de administrare a contribuţiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice prevăzute la cap. II şi III din titlul IX2 al C. fisc. revine Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Potrivit acestor reglementări, competenţa de administrare a contribuţiilor sociale datorate de persoanele fizice în discuţie, revenea caselor de asigurări sociale, potrivit legislaţiei specifice aplicabile fiecărei perioade, strict şi numai pentru veniturile aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum şi perioadei 1 ianuarie - 30 iunie 2012 cu titlu de contribuţii sociale aferente anului 2012.

Conform alin. (7) din acelaşi articol, după stabilirea contribuţiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice potrivit alin. (2), casele de asigurări sociale transmit Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, instituţie obligată de lege la administrarea generală a contribuţiei de asigurări sociale, o copie a titlurilor (declaraţiilor individuale de asigurare la sistemul public de pensii) în care sunt individualizate contribuţiile sociale astfel stabilite, până cel târziu la data de 30 iunie 2013, termen ce a fost prorogat până la data de 30 iunie 2014, inclusiv.

Termenul de 30 iunie 2014 fiind un termen de decădere, după această dată, organele fiscale ale ANAF nu mai puteau primi şi procesa titluri de creanţă (în speţă declaraţii individuale de asigurare) chiar dacă acestea ar fi fost transmise de către casele teritoriale de pensii.

Pe cale de consecinţă şi corelativ, nici casele teritoriale de pensii nu erau ţinute de vreo obligaţie legală în sensul primirii de la potenţialii contribuabili a documentelor de asigurare amintite.

Aceasta pentru că, începând cu data de 1 iulie 2012, dar în mod absolut general după data de 30 iunie 2014, competenţa de administrare a contribuţiei de asigurări sociale (în cazul persoanelor care realizează venituri din activităţi independente) revine exclusiv ANAF, nu cum în mod eronat reţine instanţa de fond că sunt competente şi casele de asigurări sociale.

Activitatea caselor teritoriale de pensii, până la data expres stabilită de lege, respectiv 30 iunie 2014, inclusiv, în ceea ce priveşte administrarea contribuţiei de asigurări sociale în cazul persoanelor fizice amintite, a constat în atragerea în sistemul public de pensii, ca asigurate obligatoriu, respectivele persoane, în situaţia în care acestea au îndeplinit condiţiile legale în vigoare în perioadele respective.

Drept urmare, titlurile de creanţă încheiate (declaraţiile individuale de asigurare) au fost predate ANAF în mod obligatoriu, în temeiul şi condiţiile Ordinului comun nr. 806/608/934/2012 al ministrului finanţelor publice, ministrului sănătăţii şi ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale, până la termenul de decădere 30 iunie 2014, inclusiv.

Aceste documente de asigurare, care au constituit, de altfel, titlu de creanţă, devenind titlu executoriu la data la care obligaţia de plată a devenit scadentă, au fost depuse/preluate la/de către casele teritoriale de pensii cu respectarea prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (vezi art. V alin. (2) din O.U.G. nr. 125/2011).

În materia contribuabililor, persoane fizice care realizează venituri din activităţi independente, competenţele celor două instituţii (CNPP şi ANAF) au fost clar delimitate legislativ, material şi temporal, nu cum în mod eronat reţine instanţa de fond.

Având în vedere temeiurile de fapt şi de drept invocate, este evident că, după data de 30 iunie 2014, CNPP nu mai putea încheia declaraţii individuale de asigurare pentru persoanele care realizează venituri din activităţi independente, pentru că nu a mai existat temei legal. A proceda de altă manieră ar fi echivalat cu abuz faţă de normele legale adoptate de Guvern şi cu încălcarea sferei de competenţă aparţinând ANAF.

În ceea ce priveşte reţinerile instanţei de fond cu privire la emiterea de către instituţia recurentă a actelor de impunere a persoanelor fizice obligate să se asigure în sistemul public de pensii prin declaraţii individuale de asigurarea se arată de recurentă că "impunerea din oficiu" este un instrument prevăzut de legislaţia fiscală.

Conform art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, declaraţia individuală de asigurare reprezintă "documentul depus la casele teritoriale de pensii, pe baza căruia se înregistrează în sistemul public de pensii persoanele care desfăşoară activităţi independente, asigurate obligatoriu, prin efectul legii, în sistemul public de pensii".

Astfel, numărul declaraţiilor încheiate în perioada de după predarea competenţelor, respectiv după 01 iulie 2012, este unul mic, dar acest lucru nu se datorează lipsei de coordonare, ci lipsei, la nivelul sistemului public de pensii, respectiv la nivelul CNPP, a pârghiilor legislative şi procedurale specifice domeniului fiscal.

Şi anume, nu a existat reglementare legală privind posibilitatea impunerii din oficiu a persoanelor obligate să se asigure, privind înfiinţarea şi organizarea unui corp de control expres dedicat identificării unor astfel de situaţii, imposibilitatea sancţionării persoanelor care nu se prezentau în vederea încheierii declaraţiei de asigurare, limite care au condus la lipsa de conformare şi, care, alături de alte decizii, au determinat hotărârea ca şi aceste contribuţii ale persoanelor fizice sa fie administrate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, instituţie specializată, conform legii, în administrarea şi executarea creanţelor reprezentând contribuţii sociale obligatorii.

- Cu privire la Măsurile nr. 11 şi 13, în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 731 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Consideră recurenta că în situaţia debitelor stabilite conform art. 179 alin. (1) şi (4) şi art. 181 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010, nu sunt aplicabile prevederile art. 731 din Legea nr. 500/2002, acestea fiind incidente creditelor bugetare, reprezentând impozite, taxe şi alte venituri datorate bugetului general consolidat, cheltuite nelegal, şi nu cheltuielilor cu pensiile.

Pensiile reprezintă prestaţii de asigurări sociale acordate pe baza principiului contributivităţii, pentru înlocuirea veniturilor din perioada activă, ca urmare a intervenirii riscului bătrâneţii. Acestea nu sunt creanţe bugetare şi nu sunt supuse reglementărilor privind această materie. De altfel, trebuie observat că însuşi art. 731 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice face trimitere expresă la "dobânzi şi penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare", ori prestaţiile de asigurări sociale, respectiv pensiile, reglementate de Legea nr. 263/2010, nu sunt şi nu pot fi interpretate ca făcând parte din categoria veniturilor bugetare.

Recuperarea unor sume cu titlu de pensie, încasate necuvenit, se face potrivit prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în respectarea principiului "îmbogăţirii fără justă cauză". În situaţia unei infracţiuni săvârşite de către beneficiar, având drept urmare încasarea unor pensii necuvenite, legea impune calcularea şi executarea unor dobânzi penalizatoare dar, numai şi numai, în astfel de cazuri. Ori, în nici una dintre cele constatate de Curtea de Conturi nu se pune problema existenţei unei/unor infracţiuni.

- Referitor la Măsura nr. 15 din Decizia nr. 7/V/2015, potrivit căreia:

"Analizarea cauzelor şi împrejurărilor care au determinat plăţi nejustificate din creditele bugetare ale aparatului central, cu titlu de daune morale, cheltuieli de executare silită, precum şi drepturi salariate fără muncă prestată şi urmare reîncadrării unui salariat în altă funcţie decât cea dispusă de către instanţă, dispunerea de măsuri pentru recuperarea plăţilor nelegale, virarea la buget a sumelor recuperate, conform prevederilor legale în vigoare, având în vedere şi aplicarea prevederilor art. 731 şi art. 751 din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Extinderea verificărilor în vederea identificării tuturor situaţiilor similare cu cele consemnate în procesul-verbal de constatare încheiat cu ocazia misiunii de audit, în care CNPP a efectuat nejustificat plăţi suplimentare din bugetul asigurărilor sociale de stat pentru: daune morale, cheltuieli de executare silită, precum şi drepturi salariate unui salariat: fără corespondent în muncă efectiv prestată şi urmare a reîncadrării acestuia în altă funcţie decât cea dispusă de către instanţă".

Cele reţinute de instanţa de fond nu sunt conforme cu realitatea şi cu prevederile legale în materie, deoarece, în situaţia prezentată poate fi reţinută culpa CNPP, atâta timp cât instituţia recurenta a pus în executare de bună voie hotărârile judecătoreşti reţinute de Curtea de Conturi, persoanele în cauză recurgând, în mod nejustificat, la iniţierea executării silite.

Pentru soluţionarea corectă a măsurii nr. 15, se impunea ca analiza să fie efectuată separat pe fiecare caz în parte cu privire la debitele stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

La lit. A) a Măsurii nr. 15, cu privire la faptul că în cursul anului 2014, CNPP a fost obligată la plata sumei de 17.102 RON cheltuieli de executare silită în favoarea creditorului A., în Dosarul nr. x/2014 pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor Deciziile civile nr. 98/R din 5 aprilie 2012, emisă de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2010, se aduc următoarele precizări:

- instanţa de fond fără să facă o cercetare judecătorească corespunzătoare cu privire la acest caz din Măsura nr. 15, raportat la prevederile legale în vigoare, a situaţiei de fapt şi a probelor administrate în cauză, în mod cu totul absolut greşit şi eronat instanţa de judecată, nu a observat că instituţia noastră în Dosarul nr. x/2010, Curtea de Apel Bucureşti nu a fost parte în dosarul de mai sus menţionat;

- faptul că, creditorul A., în mod nejustificat a început executarea silită atât a Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti, instituţie cu care s-a judecat în Dosarul nr. x/2010, cât şi a Casei Naţionale de Pensii Publice, instituţie ce nu a fost parte în procesul menţionat;

- au fost consemnate sume în plus, fiind executate silit ambele instituţii, după efectuarea plăţii către creditorul A., BEJA B., prin Adresa nr. x din 23 iunie 2015 comunicată C. SA Agenţia Victoria, a dispus eliberarea sumelor consemnate în plus, respectiv suma de 66.966 RON reprezentând debit, precum şi sumei de 17.102 RON reprezentând cheltuieli de executare silită în contul CPMB, debitor, când corect ar fi fost să fie restituite CNPP (instituţie cu care nu se judecase creditorul);

- urmare a eliberării sumelor reţinute nelegal către Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, la nivelul celor două instituţii (CNPP şi CPMB) s-a efectuat regularizarea, sumele fiind virate în contul instituţiei noastre la data de 27 octombrie 2015.

La lit. B) a Măsurii nr. 15 din Decizia nr. 7/V/2015, s-a reţinut de către Curtea de Conturi a României că CNPP a plătit nelegal în anul 2014 cheltuieli de executare, în sumă de 2.752 RON pentru plata de drepturi de personal, în sumă estimată de 14.353 RON în favoarea creditorului D., pentru perioade în care a fost concediat şi nu a prestat muncă.

Cu privire la plata drepturilor salariale pentru perioade în care salariatul D. a fost concediat şi nu a prestat muncă, se constată că pârâta Curtea de Conturi a României nu a făcut diferenţa între două noţiuni juridice diferite: drepturi salariale obţinute ca urmare a angajării salariatului D. şi despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate acordate de instanţa de judecată, ca urmare a concedierii acestuia.

În data de 16 iulie 2012, domnul D. a fost angajat pe funcţia de curier personal (şofer) la Cabinetul Preşedintelui CNPP în conformitate cu prevederile O.G. nr. 32/1998 privind organizarea cabinetului demnitarului din administraţia publică centrală, aprobată prin Legea nr. 760/2001, cu contract individual de muncă, pe durată determinată pe perioada mandatului demnitarului.

Potrivit Deciziei civile nr. 1235 din 28 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de recurs a dispus anularea Ordinului nr. 1031 din 27 septembrie 2010 emis de CNPP, reintegrarea reclamantului în postul deţinut anterior concedierii din anul 2010, respectiv de şofer treapta I şi a dispus obligarea instituţiei recurente la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, începând cu data concedierii şi până la reintegrarea efectivă.

Prin Ordinul nr. 58 din 28 martie 2013, începând cu data de 29 martie 2013 domnul D. a fost reîncadrat în funcţia de şofer treapta I în cadrul instituţiei la Direcţia Management Resurse Umane, ca urmare a Deciziei civile nr. 1235 din 28 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. x/2010 (5170/2012).

În concluzie, domnul D. a fost reintegrat în anul 2013, exact în aceeaşi funcţie pe care o deţinea în anul 2010, respectiv şofer treapta I în cadrul CNPP, respectându-se întocmai prevederile Deciziei civile nr. 1235 din 28 februarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Persoana în cauză a fost încadrată în data de 16 iulie 2012 în funcţia de curier personal (şofer) la Cabinetul preşedintelui E., cu contract individual de muncă pe durată determinată pe perioada mandatului demnitarului, nu are nicio legătura cu procesul ce se afla în derulare pentru anularea Ordinului de încetare nr. 1031/2010 şi reîncadrarea acestuia pe postul de şofer treapta I în cadrul CNPP.

CNPP a procedat la punerea în executare a dispozitivului Deciziei civile nr. 1235/2013 dispunând şi plata tuturor drepturilor cuvenite (45.615 RON), stabilite de instanţă în favoarea reclamantului D. pentru perioada 27 septembrie 2010 -16 iulie 2012.

Instituţia recurentă a procedat la punerea în executare de bună voie a hotărârilor judecătoreşti şi a promovat căi de atac împotriva actelor de executare silită, considerăm că aceste sume nu pot fi imputate niciunei persoane, deoarece, salariaţii nu răspund de pagubele provocate de cauze care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.

La lit. C) a Măsurii nr. 15 din Decizia nr. 7/V/2015, s-a reţinut de către Curtea de Conturi a României în sarcina CNPP plata nelegală a unor cheltuieli de executare silită în sumă de 5.324 RON, ca urmare a nepunerii în executare a Deciziei civile nr. 1160 din 6 martie 2009 irevocabilă, a Curţii de Apel Craiova.

Referitor la plata nelegală a unor cheltuieli de executare silită în sumă de 5.324 RON, în favoarea BEJ F. ca urmare a punerii în executare a Deciziei civile nr. 1160 din 6 martie 2009, irevocabilă a Curţii de Apel Craiova.

Sentinţa civilă nr. 2601 din 15 decembrie 2008 a Tribunalului Gorj, a rămas definitivă şi irevocabilă la data de 6 martie 2009, prin decizia civilă nr. 1160 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respins recursul declarat de Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale (în prezent Casa Naţională de Pensii Publice).

În contextul legislativ de la acea data, instituţia recurentă a procedat la punerea în executare a Sentinţei civile nr. 2601 din 15 decembrie 2008 a Tribunalului Gorj, conform prevederilor O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariate personalului din sectorul bugetar.

În cazul prezentat la lit. C) a Măsurii nr. 15, ne aflăm în situaţia în care creditoarea G. trecând în mod nejustificat de prevederile O.U.G. nr. 1/2009, pe care instituţia noastră era obligată să le respecte la punerea în executare a acestei sentinţe civile şi cu rea-credinţă, a procedat la iniţierea procedurii de executare silită.

Faţă de cele menţionate mai sus, recurenta a subliniat că nu se poate reţine în sarcina CNPP că nu a procedat de bună voie sau "voluntar" la executarea hotărârilor judecătoreşti şi nici pentru că sumele de bani au fost reţinute din bugetul CNPP pe calea executării silite, în condiţiile în care creditoarea de mai a primit şi acceptat plata eşalonată potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.

4. Apărările intimaţilor

Intimata Casa Naţională de Pensii Publice a formulat întâmpinare la cererea de recurs a Curţii de Conturi, a solicitat respingerea acesteia ca nefondată şi a reiterat apărările de la instanţa de fond.

II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs Analizând cererile de recurs, motivele invocate, normele de drept incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul Curţii de Conturi nu este fondat

În ceea ce priveşte Măsura de la pct. II.12 din Decizia nr. 7 din 9 iulie 2015, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut corect din situaţia de fapt că nu i se poate stabili reclamantei o culpă pentru neplata facturilor şi serviciilor pentru care nu existau documente justificative, lucru recunoscut şi stabilit de pârâta Curtea de Conturi, deoarece a stabilit ca măsură pentru conducerea RATC stabilirea mărimii şi întinderii prejudiciului creat bugetului de stat datorată pregătirii de deconturi fără semnăturile persanelor care au beneficiat de gratuităţi la transportul urban, reclamanta sesizând servicii facturate pentru persoane decedate, semnături diferite de la o lună la alta a unor beneficiari şi alte nereguli, a formulat sesizări penale.

Ceea ce impută pârâta-recurentă Curtea de Conturi privind plata penalităţilor şi dobânzilor, precum şi a cheltuielilor de judecată nu reprezintă plăţi nejustificate deoarece provin ca urmare a dispoziţiilor stabilite de instanţe prin hotărâri definitive.

Faptul că între CNPP şi RATC au existat înţelegeri, convenţii, acte adiţionale chiar dacă nu au căzut de acord asupra documentelor justificative denotă preocuparea CNPP pentru plata unor sume pentru transportul urban gratuit, dovedite cu documente justificative, iar nu intenţia de a plăti sume suplimentare de la buget.

A pretinde reclamantei CNPP îndatorirea că nu a atenţionat C.J. Constanţa să plătească sumele datorate furnizorului în condiţiile derulării relaţiei aşa cum s-a arătat mai sus, convenţii, acte adiţionale, hotărâri judecătoreşti definitive, sesizări penale, este imprecis şi neeficient .

Însăşi pârâta prin Nota de constatare nr. x din 2 februarie 2010 a reţinut că "abonamentele RATC nu se eliberează aşa cum s-a prevăzut în Convenţie la art. 3 alin. (1), fiecare beneficiar (...) primind un permis permanent pe care RATC aplică semestrial o ştampilă - prin urmare, cum ar fi putut reclamanta CNPP să cunoască contravaloarea serviciilor prestate în condiţiile în care documentele privind beneficiarii comportau vicii şi neclarităţi.

Verificarea propriei baze de date a CJP Constanţa ca urmare a litigiilor dintre părţi şi constatarea că numărul persoanelor a fost reduc lunar este un argument în plus că reclamantul nu a dorit să achite c/valoarea serviciilor de transport gratuit fără a avea dovada prezentării lor unui număr dovedit de beneficiari de drepturi, conform prevederilor Legii nr. 189/2000 şi Decretului-lege nr. 118/1999.

Recursul reclamantei CNPP este în parte fondat

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă cu nerespectarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b), bazată de împrejurările de fapt şi de drept ale speţei, a arătat motivele pentru care s-au admis cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, chiar folosind un argument comun pentru susţinerile relevante.

De fapt, nemulţumirea recurentei CNPP este soluţia instanţei de fond şi modul cum aceasta a interpretat şi aplicat prevederile legale incidente în cauză, iar acest motiv este încadrat în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la Măsura nr. 3 din Decizia nr. 7/V din 9 iulie 2015 a Curţii de Conturi - motiv nefondat

Actul de control a fost emis de pârâtă în mod corect şi instanţa de fond a analizat corect situaţia de fapt raportată la dispoziţiile legale incidente.

În ce priveşte suma de 9.791.254 RON - drepturi constatate de încasat la nivelul CPMB pentru anii 2012-2014 şi C.J. Hunedoara, reclamanta nu a făcut dovada că a obţinut de la autorităţile fiscale documente justificative care să arate realitatea operaţiunilor pentru anul 2014, documente privind componenţa acestor sume din care să rezulte căror persoane juridice sau fizice le aparţin şi structurarea lor pe vechimi pentru a identifica creanţele prescrise şi măsuri de recuperare.

Înalta Curte constată într-adevăr, faţă de prevederile legale invocate de recurentă, deşi activitatea privind declararea, constatarea, controlul, colectarea contribuţiilor de asigurări sociale de stat, datorate de persoanele juridice şi persoanele fizice care au calitatea de angajator se realizează de Ministerul Finanţelor Publice şi unităţile sale subordonate, aceste contribuţii sociale se cuvin în continuare bugetului asigurărilor sociale de stat, iar Guvernul elaborează anual, pe baza propunerilor CNPP, înaintate Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, proiectul legii bugetului asigurărilor sociale de stat, pe care îl supune spre aprobare Parlamentului.

Astfel, deşi prin lege CNPP are atribuţii privind gestionarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi de încasare a veniturilor bugetului de asigurări sociale de stat, nu a dispus măsuri concrete pentru clarificarea situaţiei veniturilor din drepturile constatate de încasat, structurarea acestora pe vechimi în cadrul termenului de prescripţie, identificarea situaţiilor în care aceste drepturi de încasat s-au prescris.

Art. 178 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală "în situaţiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poştă, sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse executării silite, conducătorul organului de executare poate aproba anularea debitelor respective. Cheltuielile generate de comunicarea somaţiei şi a adresei de înfiinţare a popririi sunt suportate de organul fiscal".

Stingerea creanţelor fiscale este reglementată de asemenea de art. 24 din O.G. nr. 92/2003 care prevede:

"Creanţele fiscale se sting prin încasare, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripţie şi prin alte modalităţi prevăzute de lege".

Recurenta susţine în mod eronat că nu-i sunt aplicabile prevederile invocate în procesul-verbal de constatare, respectiv O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, însă acest cadru legal reglementează tocmai modul în care pot fi anulate sau scăzute aceste creanţe fiscale.

Potrivit prevederilor O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. cele-două entităţi subordonate CNPP erau obligate să obţină de la autorităţile fiscale documente justificative în acest sens, care să justifice realitatea operaţiunilor de scădere din anul 2014, şi să încadreze operaţiunea într-una din modalităţile prevăzute la art. 24 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Se reţine că cele două entităţi, subordonate CNPP, în perioada 2012 - 2014, au stornat din evidenţa financiar contabilă drepturi constatate de încasat în sumă totală de 9.791.254.868 ROL, fără să fi efectuat vreun punctaj cu ANAF şi fără să deţină documente justificative în acest sens, având la bază simple adrese primite, doar cu soldurile din evidenţa unităţii teritoriale din cadrul ANAF, fără ca acestea să cuprindă stornarea acestor sume.

Referitor la Măsura nr. 4 din Decizia nr. 7/2015 - motiv nefondat

Reclamanta-recurentă consideră că după data de 30 iunie 2014 CNPP nu putea încheia declaraţiile individuale de asigurare pentru persoanele care realizează venituri din activităţi independente pentru că nu există temei legal şi pentru că s-ar încălca sfera de competenţă aparţinând ANAF.

Înalta Curte constată că sarcina administrării contribuţiilor sociale datorate de persoanele fizice a revenit caselor teritoriale de pensii, pentru veniturile aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum şi perioadei ianuarie - 30 iunie 2012 cu titlu de contribuţii sociale, potrivit art. V, alin. (2) din O.U.G. nr. 125/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Prevederile acestui act normativ au fost prorogate, de 2 ori, pentru data de 30 iunie 2014, prin următoarele acte normative:

- O.U.G. nr. 71/2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 64/2001 privind repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome şi pentru prorogarea unui termen, până Ia 31 decembrie 2013;

- O.U.G. nr. 115/2013 pentru instituirea unui nou termen în care sa se finalizeze situaţia prevăzuta la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi pentru prorogarea unor termene, până la 30 iunie 2014.

S-a reţinut că pentru perioada 2010 - iunie 2012, casele teritoriale de pensii au asigurat în sistemul public de pensii doar un număr de 12.622 persoane care îndeplineau condiţiile asigurării obligatorii, potrivit art. 6 alin. (1) pct. IV din Legea nr. 263/2010, respectiv doar 18% dintr-un total de 70.825 persoane.

Se reţine că recurenta avea de reglementat cadrul legal care trebuia aplicat întocmai pentru că nu a respectat prevederile art. 144, art. 145 alin. (1) şi art. 146 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, care prevăd sancţionarea nedepunerii declaraţiei individuale de asigurare, cu amendă de la 500 RON la 1.000 RON, de către organele de control ale CNPP, prin casele teritoriale de pensii.

În perioada care s-a scurs de la data de 1 iulie 2012, când competenţa de administrare a contribuţiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice prevăzute la cap. II şi III din Titlul IX2 al C. fisc. a revenit Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, până la data de 30 iunie 2014, numărul declaraţiilor încheiate a fost foarte mic, doar 18% din totalul celor obligaţi să se asigure încheind o declaraţie de asigurare.

În perioada de competentă, CNPP nu a depus toate eforturile pentru a coordona casele teritoriale de pensii în vederea încheierii de declaraţii de asigurare de către persoanele care erau obligate să se asigure, deşi termenul legal de predare a acestor declaraţii de către CNPP către autorităţile fiscale a fost prorogat în repetate rânduri prin acte normative până la 30 iunie 2014.

Nici în condiţiile în care au existat case judeţene de pensii care au solicitat CNPP lămuriri cu privire la aplicarea art. 145 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în sensul că nedepunerea la termen a declaraţiilor individuale de asigurare constituie contravenţie, CNPP nu a venit în sprijinul caselor de pensii teritoriale prin elaborarea unor proceduri formalizate în baza prevederilor Codului controlului intern managerial.

De asemenea, în mod eronat s-a transmis caselor teritoriale de pensii faptul că, după data de 1 iulie 2014, competenţa de administrare a contribuţiei de asigurări datorată de persoanele fizice care realizează venituri impozabile din activităţi independente, pentru veniturile aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum şi perioadei 1 ianuarie - 30 iunie 2012 cu titlu de contribuţii sociale aferente anului 2012, revine organelor fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, aşa cum a fost precizat în Adresa nr. x din 2 iulie 2014 trimisă caselor teritoriale de pensii.

În sarcina CNPP a rămas în continuare efectuarea demersurilor în vederea încheierii declaraţiilor pe perioada sa de competenţă (2010 - 30 iunie 2012), procedură care debutează cu notificarea persoanelor care obţin venituri, iar autorităţile fiscale nu se pot substitui CNPP să notifice persoanele obligate să se asigure pentru perioada de competenţă a acesteia şi urmare notificării aceste persoane să se prezinte la casele teritoriale de pensii pentru a încheia declaraţii de asigurare în sistemul public de pensii, care ulterior vor fi predate autorităţilor fiscale.

Nu poate fi reţinută apărarea reclamantei-recurentei că nu putea impune din oficiu persoanelor fizice declaraţiile individuale de asigurare pentru că autorităţile fiscale nu se pot substitui CNPP să notifice persoanele obligate să se asigure în sistemul public de pensii.

Referitor la Măsurile 11 şi 13 în ceea ce priveşte aplicabilitatea prevederilor art. 731 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare - motiv nefondat.

În mod corect a apreciat instanţa de fond că reclamanta a dat o interpretarea greşită prevederilor art. 180 şi 181 din Legea nr. 263/2010 - deoarece art. 180 nu reglementează decât situaţia sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale, ca urmare a unei infracţiuni săvârşite de beneficiar, fără a fi menţionate cele încasate de alte persoane după data decesului beneficiarului ori a sumelor plătite contrar disp. part. 114 din Legea nr. 263/2010.

Art. 181 alin. (2) prevede:

"la recuperarea debitelor, în conformitate cu alin. (1), se aplică prevederile Codului de procedură fiscală în materie".

Conform prevederilor art. 731 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi şi penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata şi până s-au recuperat sumele.

Înaltă Curte constată că prevederile art. 731 invocat de către reclamantă nu fac niciun fel de trimitere la eventuale excepţii în aplicarea acestei modificări legislative privind perceperea de dobânzi şi penalităţi/majorări de întârziere pentru plăţile nelegale din fonduri publice de la data efectuării acestor plăţi şi până la data recuperării efective a sumelor plătite nelegal.

Legiuitorul a precizat modalitatea de calcul a acestor dobânzi şi penalităţi/majorări de întârziere, prin asimilare cu cele aferente veniturilor bugetare, dar această asimilare nu înseamnă exonerarea de răspundere a contestatarei privind modul de calcul şi de recuperare a acestor accesorii.

Acolo unde s-a prevăzut o excepţie, aceasta a fost stipulată în conţinutul actului normativ, spre exemplu la art. 75 (după care s-a introdus art. 751) din Legea nr. 500/2002 potrivit căruia "Orice sumă care se cuvine statului se face venit la bugetul de stat, dacă legea nu prevede altfel". Pe cale de consecinţă, din textul art. 731 lipsind această excepţie, rezultă cu claritate că noua prevedere privind calcularea accesoriilor în cazul plăţilor nelegale din fondurile publice se aplică inclusiv pentru sumele care fac obiectul prezentei contestaţii, achitate necuvenit de la bugetul de asigurări sociale de stat, cu titlu de drepturi de pensii acordate beneficiarilor ulterior datei decesului acestora .

Nu se poate reţine argumentul prezentat de către recurentă potrivit căruia "în situaţia debitelor stabilite conform art. 179 alin. (1) şi (4) şi art. 181 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010, nu sunt aplicabile prevederile art. 73 din Legea nr. 500/2002, acestea fiind incidente creditelor bugetare, reprezentând impozite, taxe şi alte venituri datorate bugetului general consolidat, cheltuite nelegal, şi nu cheltuielilor cu pensiile", întrucât:

- măsurile privesc prejudicii generate de plăţile nelegale efectuate către unii titulari de drepturi de pensii;

- Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (art. 181 alin. (1) asimilează debitele provenite din prestaţii de asigurări sociale cu venituri care se cuvin bugetului de asigurări sociale de stat;

- în mod similar şi Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice la art. 731 a stabilit că prejudiciile/plăţile nelegale din fonduri publice se recuperează prin perceperea de dobânzi şi penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere asimilând aceste sume cu veniturile cuvenite bugetelor publice.

În ceea ce priveşte concursul dintre legea specială, Legea nr. 263/2010 şi Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, se reţine că în cazul dat, legile speciale şi legea generală coexistă, atâta vreme cât reglementează raporturi juridice distincte; legea specială, reglementează recuperarea sumelor acordate necuvenit, de la beneficiar, în timp ce Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăţi nelegale din fonduri publice, de la persoana sau persoanele răspunzătoare de producerea abaterii.

Referitor la Măsura nr. 15 din Decizia nr. 7/V/2015 - motiv fondat

În ce priveşte suma de 17.102 RON, cheltuieli de executare în Dispoziţia de executare silită nr. x/2015, în favoarea creditorului A.

Pârâta-recurentă a imputat reclamantei că nu a făcut niciun demers pentru recuperarea sumelor preluate necuvenit din contul CNPP, suma fiind încasată atât de la CNPP cât şi de la CPMB.

Recurenta-reclamantă a învederat că s-a dispus printr-o adresă - nr. 9910 din 23 iunie 2015, eliberarea sumelor consemnate în plus reprezentând cheltuielile de executare, iar între cele două instituţii s-a făcut regularizarea, sumele fiind virate în contul CNPP la data de 27 octombrie 2015.

Înalta Curte consideră că nu poate fi reţinut argumentul potrivit căruia entitatea consideră că "dreptul de exercitare a contestaţiei la executare este conferit numai împotriva încheierilor executorului judecătoresc care nu sunt potrivit legii, definitive", întrucât Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. prevede la art. 711 - Obiectul contestaţiei alin. (1). Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii".

Se constată însă că recurenta-reclamantă a dus la îndeplinire măsura solicitată de Curtea de Conturi privind această sumă.

În ceea ce priveşte suma de 2.572 RON, cheltuieli de cu privire la salariatul D.

Curtea de Conturi a arătat că reclamanta recunoaşte că a achitat în favoarea acestui salariat sume prin executare silită aferente perioadei 16 iulie 2012 - 28 martie 2013, perioadă în care acesta deşi a fost încadrat pe o perioadă determinată la cabinetul demnitarului, nu a îndeplinit funcţia deţinută anterior concedierii.

Înalta Curte apreciază că sunt aplicabile, aşa cum a arătat şi recurenta-reclamantă, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale, în sensul că:

"despăgubirea cuvenită salariatului reîncadrat în funcţia avută ca urmare a anulării desfacerii contractului de muncă, reprezintă o despăgubire echivalentă cu totalul sumelor de bani pe care le-ar fi primit dacă nu s-ar fi luat de către angajator măsura nelegală de concediere, iar nu o despăgubire limitată la diferenţa dintre salariul realizat anterior desfacerii contractului de muncă şi câştigul realizat între timp".

Faţă de aceste considerente, rezultă că salariatul D. nu a primit drepturi salariale pentru perioada în care a fost concediat şi nu a prestat muncă ci a primit despăgubiri, în executarea unei sentinţe civile definitive.

În consecinţă, această măsură este nelegală.

În ceea ce priveşte suma de 5.324 RON în favoarea BEJ F. ca urmare a punerii în executare a Deciziei civile nr. 1160 din 6 martie 2009 a Curţii de Apel Craiova

Este fondat acest motiv de recurs având în vedere că nu se poate reţine culpa recurentei-reclamante în neexecutarea titlului executoriu constând în decizia civilă irevocabilă arătată mai sus, având în vedere prevederile O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, respectiv obligaţia la plata eşalonată a acestor drepturi salariale.

Pentru diferenţele rămase după anul 2014, reclamanta-recurentă a fost supusă executării silite şi a fost obligată şi la plata cheltuielilor de executare.

În acest context factual şi legislativ, nu se poate reţine o culpă a recurentei-reclamante.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de cele arătate mai sus, în conformitate cu prevederile art. 488 pct. 8 raportat la art. 496 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Casa Naţională de Pensii Publice a României împotriva Sentinţei nr. 1448 din 27 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Se va dispune casarea în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare anularea parţială a Deciziei nr. 7/V din 9 iulie 2015 şi a Încheierii nr. 91 din 18 septembrie 2015 emise de pârâtă şi în ceea ce priveşte Măsura nr. II.15 referitoare la sumele de 2572 RON şi 5324 RON reprezentând cheltuieli de executare silită şi vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Va fi respins recursul formulat de recurenta - pârâtă Curtea de Conturi a României, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Casa Naţională de Pensii Publice a României împotriva Sentinţei nr. 1448 din 27 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând:

Dispune anularea parţială a Deciziei nr. 7/V din 9 iulie 2015 şi a Încheierii nr. 91 din 18 septembrie 2015 emise de pârâtă şi în ceea ce priveşte Măsura nr. II.15 referitoare la sumele de 2.572 RON şi 5.324 RON reprezentând cheltuieli de executare silită.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Respinge recursul formulat de recurenta - pârâtă Curtea de Conturi a României, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 aprilie 2019.

GGC - LM