EU Fund Eligibility and Contractual Hierarchy in Administrative Recovery of Ineligible Expenses

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 12 martie 2015 sub nr. x reclamantului Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare în Domeniul Patologiei şi Ştiinţelor Biomedicale "Victor Babeş"" a chemat în judecată pe pârâtul intimatul-pârât Ministerul Cercetării şi Inovării pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei nr. 10820 din 12 septembrie 2014 şi a Procesului-verbal de constatare neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul Obiectivului de convergenţă nr. 98964 din 27 iunie 2014.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 786 din 9 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare în Domeniul Patologiei şi Ştiinţelor Biomedicale "Victor Babeş"în contradictoriu cu pârâtul intimatul-pârât Ministerul Cercetării şi Inovării ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei nr. 786 din 9 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare în Domeniul Patologiei şi Ştiinţelor Biomedicale "Victor Babeş" a declarat recurs, prin care a solicitat casarea sentinţei recurate, iar în rejudecare, admiterea acţiunii formulate, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs a formulat următoarele critici:

1. În ceea ce priveşte motivul de recurs fundamentat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că prima instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor de nelegalitate invocate prin acţiunea introductiva, respectiv nu a analizat incidenţa suspendării de drept a procedurii administrative de stabilire a creanţelor bugetare în baza art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011, ci s-a mărginit să reţină, eronat, că nu este incident în cauza principiul "penalul ţine în loc civilul", respectiv că existenţa unei creanţe bugetare nu depinde de existenţa unei fapte penale.

Având în vedere că sesizarea ce a declanşat acţiunea de control a DLAF a vizat posibilă falsificare a semnăturilor unor specialişti pe rapoarte de activitate, iar caracterul neeligibil al cheltuielilor a fost determinat de organele administrative tocmai în considerarea unor semnături false, aplicate pe rapoartele în discuţie, incidenţa prevederilor art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011 nu poate fi contestată, astfel încât emiterea titlului de creanţă reprezentat de Procesul-verbal nr. x din 27 iunie 2014 era suspendată de drept, aspect asupra căruia prima instanţă a omis să se pronunţe.

Prin nepronunţarea asupra argumentelor de drept invocate în considerarea textului citat, hotărârea recurată nesocoteşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ce impun judecătorului să se pronunţe motivat asupra tuturor cererilor formulate de parte, şi potrivit cărora:

În considerentele mai mult decât sumare ale hotărârii recurate nu este analizat un argument esenţial invocat în susţinerea acţiunii - acela că Procesul-verbal contestat este nul absolut, fiind emis cu nesocotirea unor prevederi legale imperative, în vigoare la încheierea lui.

Practic, instanţa de fond a nesocotit norma de procedură reprezentată de art. 425 lit. b) C. proc. civ., omiţând să se pronunţe asupra tuturor motivelor de nelegalitate invocate, motivându-şi hotărârea pe considerente vădit lipsite de logica juridică, cum sunt cele potrivit cărora "dacă documentele care au justificat plata şi solicitarea de rambursare a cheltuielilor sunt afectate de diferite vicii, cum ar fi faptul că nu au fost semnate de persoanele despre care se susţine că le-au întocmit, cheltuielile legate de acestea nu pot fi considerate eligibile indiferent dacă a fost săvârşită o faptă penală ori cine ar fi persoana responsabilă de falsificarea documentelor". Aplicarea semnăturii pe un raport de activitate de către o altă persoana decât cea care a întocmit respectivul raport nu este un viciu, ci un fals, iar existenţa unui asemenea fals trebuie stabilită şi probată în condiţiile legii. Acesta este de altfel motivul pentru care a fost stabilită de către legiuitor suspendarea de drept procedurii administrative până la stabilirea cu certitudine a existenţei sau inexistenţei unei fapte penale. Orice altă interpretare conduce la concluzia ca o simplă declaraţie a unui specialist în sensul nerecunoaşterii semnăturii aplicate pe raportul de activitate determină neeligibilitatea cheltuielilor-ceea ce evident nu poate fi admis.

Contrar celor reţinute de instanţa fondului, neeligibilitatea cheltuielilor nu este determinată de faptul că doi dintre specialişti au declarat ca nu au desfăşurat anumite activităţi, ci de caracterul fals (în măsura în care acesta este stabilit) al semnăturilor aplicate pe rapoartele de activitate depuse de aceştia. Ori, simpla declaraţie - dată chiar de persoana la a cărei sesizare s-a declanşat investigaţia DLAF, nu este aptă prin ea însăşi să determine caracterul neeligibil al cheltuielilor.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că "motivarea hotărârii este singurul mijloc prin care se da posibilitatea exercitării controlului judiciar, fiind astfel asigurata respectarea exigenţei unui proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului" 1. În lipsa unei motivări corespunzătoare, devin incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea fiind susceptibilă de casare.

2. În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de recurs, fundamentat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., analiza considerentelor hotărârii recurate releva un raţionament juridic viciat, referirile la textele de lege fie lipsind, fie vizând situaţii diferite de cea dedusa judecaţii.

Pentru a pronunţa hotărârea recurată, prima instanţa a reţinut, inter alia, că "Faţă de existenţa notei x din 2014, evident că procesul-verbal contestat nu conţine erori şi nu se poate reţine că se consemnează o situaţie neconformă cu realitatea." Or, instanţa de contencios administrativ este chemata sa analizeze legalitatea şi temeinicia actului administrativ contestat prin prisma normelor legale incidente şi a probatoriului administrat în cauza, neputând porni de la premisa ca Nota întocmita de DLAF constituie o dovadă irefragrabilă a temeiniciei Procesului-verbal întocmit subsecvent de către intimată. Cum recurenta-reclamantă nu este destinatar al Notei întocmite de DLAF şi nu dispune de căi legale de atac împotriva acestui act, revenea instanţei învestite cu controlul judiciar al actelor administrative subsecvente căderea - şi obligaţia - de a cerceta inclusiv temeinicia şi legalitatea celor reţinute de DLAF, pentru a putea concluziona ca actele întocmite ulterior de intimată sunt legale şi temeinice. Acest lucru nu s-a întâmplat, împrejurare ce echivalează nu necercetarea fondului cauzei de către prima instanţă.

Instanţa de fond, învestită cu o acţiune ce are ca obiect eligibilitatea unor cheltuieli efectuate în cadrul unui proiect cu finanţare europeana, omite să analizeze şi să argumenteze în drept dacă şi de ce ne aflam în prezenţa unei nereguli, în sensul în care această noţiune este definită de actele normative incidente - O.U.G. nr. 66/2011 şi H.G. nr. 759/2007. Este edificatoare în acest sens reţinerea instanţei de fond potrivit cu care "Faptul că s-au solicitat la rambursare cheltuieli neeligibile reprezintă în sine o neregulă".

În acest context, că instanţa de fond s-a raportat la neregula, astfel cum această noţiune este definită de O.U.G. nr. 66/2011, art. 2, alin. (1) lit. a), respectiv "orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziţii, ce rezultă dintr-o acţiune sau inacţiune a beneficiarului ori a autorităţii cu competente în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaţionali şi/sau fondurile publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit".

Instanţa de fond se mărgineşte să reţină, într-o formulare eliptică şi contradictorie, că "nu trebuie confundată eligibilitatea de principiu a unor cheltuieli (faptul că se încadrează în categoria cheltuielilor eligibile) cu faptul că acestea sunt neeligibile din cauza unor alte împrejurări (efectuarea lor fără a respecta alte reguli ori condiţii legale ori contractuale)" - fără a indica în concret de ce cheltuielile a căror neeligibilitate a fost constatată prin Procesul-verbal contestat au acest caracter.

Consideră criticabile şi aprecierile instanţei de fond referitoare la existenta/inexistenta prejudiciului, care nu răspund la cele invocate în acţiunea introductivă, potrivit cărora prin actul sancţionator nu s-a dovedit şi nu s-a identificat vreun prejudiciu care să determine existenţa unei "nereguli" în înţelesul O.U.G. nr. 66/2011 şi al legislaţiei europene în materie.

Aşadar, identificarea unui prejudiciu este o condiţie precedenta identificării neregulii, şi implicit stabilirii caracterului neeligibil al cheltuielilor. Prin urmare, însăşi definiţia "neregulii" de la art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 condiţionează existenţa acesteia, precum şi legalitatea constatării şi sancţionării, de existenţa, printre altele, a unui prejudiciu asupra bugetului Uniunii Europene/bugetului donatorilor publici, internaţionali şi/sau asupra fondurilor publice naţionale, printr-o suma plătită necuvenit.

Din analiza prevederilor legale mai sus citate rezulta că, pentru a fi în prezenta unei nereguli, este necesara îndeplinirea cumulativa a următoarelor condiţii:

- să fie săvârşite abateri de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legal încheiate;

- abaterea să fie săvârşită printr-o acţiune sau inacţiune a beneficiarului ori a autorităţii cu competente în gestionarea fondurilor europene;

- prin intermediul abaterii să se fi prejudiciat sau să se poată prejudicia bugetul Uniunii Europene şi/sau fondurile publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit.

Chiar practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 4985 din 23 noiembrie 2012, condiţionează aplicarea corecţiilor financiare de dovedirea unui prejudiciu real adus fondurilor europene de finanţare prin săvârşirea unei abateri, statuând ca "nu orice abatere presupune existenţa unui prejudiciu sau potenţialitatea lui (...) ci acestea trebuie dovedite".

Prin urmare, reţinerile primei instanţe potrivit cărora prejudiciul ar rezulta din angajarea unor cheltuieli neeligibile, în condiţiile în care tocmai eligibilitatea nu a fost analizată în considerentele hotărârii recurate, se impun a fi cenzurate de instanţa de control judiciar, situaţia (de jure) fiind exact inversă: neeligibilitatea este determinată de existenţa unui prejudiciu, şi nu prejudiciul fiind determinat de angajarea unor cheltuieli apreciate a priori ca neeligibile.

Toate aceste aspecte fac dovada greşitei aplicări a legii de către prima instanţă şi justifică soluţia casării hotărârii recurate, cu rejudecarea cauzei în fond.

3. Pe fondul cauzei, solicită instanţei de recurs ca în rejudecare să aibă în vedere că niciuna dintre cele două aşa-zise "nereguli" identificate de DLAF şi preluate de intimată în Procesul-verbal contestat nu poate fi calificată ca atare din perspectiva normelor legale incidente.

Cu referire la prima neregulă, referitoare la prezenta specialistului la sediul unităţii - gazda, în mod eronat a apreciat prima instanţa că dispoziţiile contractuale [art. 6 alin. (5) din Contractul de finanţare] şi ale Contractului individual de muncă (lit. H), pct. 2) pot deroga de la prevederile Ghidului solicitantului şi de la Decizia de modificare a Deciziei nr. 9841 din 14 aprilie 2010.

Un aspect esenţial în justa evaluare a situaţiei deduse judecăţii este acela că tocmai criteriile de eligibilitate, respectiv instrucţiunile şi procedurile specifice POS CCE, aprobate prin Decizia Comisiei Europene nr. 3472 din 12 iulie 2007 ("Decizia CE"), sunt aduse la cunoştinţă destinatarilor, persoane interesate, prin aşa numitul Ghid al solicitantului. Prin urmare, în măsura în care în Ghid o anumită cheltuială este calificată ca eligibilă, nu pot exista dispoziţii contractuale mai restrictive, cum greşit a apreciat instanţa de fond, întrucât în cauza nu se pune problema răspunderii contractuale a beneficiarului finanţării faţă de finanţator, ci strict a eligibilităţii cheltuielilor angajate.

Încheierea Contractului de finanţare atestă tuturor condiţiile de eligibilitate din Ghid.

Una din condiţiile de eligibilitate, vizând specialistul din străinătate, prevăzute de Ghidul solicitantului, a fost aceea ca acesta să fie angajat, în calitate de director de proiect, conform prevederilor legale pe perioada derulării proiectului, cu normă întreagă sau parţială, în instituţia care depune propunerea de proiect, norma parţială trebuind sa reprezinte cel puţin 50% din numărul de ore alocat proiectului, iar prezenta sa în instituţia gazdă, trebuind să fie cel puţin 50% din perioada de timp pentru care a fost angajat. De observat că, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul de fond al cauzei, în scopul încheierii Contractului de finanţare, s-a anexat cererii, inter alia, şi copia contractului de muncă încheiat cu specialistul din străinătate angajat în proiect, care nu instituie obligativitatea prezentei zilnice, pe toată perioada implementării proiectului PERSOTHER, câte 6 ore/zi, în instituţia gazda (la sediul recurentului-reclamant).

Odată cu depunerea acestui contract şi declararea eligibilităţii pentru finanţare, Contractul de finanţare trebuia sa cuprindă clauze contractuale în acord cu prevederile Ghidului solicitantului şi, subsidiar, cu documentele depuse, iar nu în dezacord cu acestea, mai cu seamă că Ghidul, emis în baza POS CCE, program aprobat prin Decizia CE are natura juridica a unei legislaţii secundare naţionale obligatorii în toate elementele sale, în baza efectelor produse de Decizia CE.

Acest mod de interpretare a fost, de altfel, atestat şi prin decizia pentru modificarea Deciziei ANCS nr. 9841 din 14 aprilie 2010 privind aprobarea modelelor de contract care interesează în discuţie.

Rezulta aşadar, că, de vreme ce Decizia CE şi, corelativ, Ghidul solicitantului, produc efecte directe în plan naţional, prevederile lor prevalează faţă de ordinea juridică internă şi faţă de prevederile Contractului de finanţare.

Greşit a apreciat deci instanţa de fond că pentru a prevala prevederile Ghidului Solicitantului şi a Deciziei de modificare era necesară încheierea unui act adiţional la contractul de finanţare.

Sunt relevante în acest sens prevederile art. 16 alin. (1) din Contractul de finanţare care, chiar dacă reglementează modificări ulterioare încheierii contractului, în baza argumentului a fortiori, arată, în realitate, că, de vreme ce s-a acceptat modificarea fără încheierea unui act adiţional pentru modificări legislative intervenite ulterior încheierii contractului, cu atât mai mult s-a acceptat/trebuie să se accepte că modificările la nivelul contractului deja încheiat intervin a priori, atunci când acesta derogă de la reglementările în vigoare la momentul încheierii lui.

Efectul inserării unei clauze contractuale care nu corespunde normei în baza căreia a fost stipulată nu poate fi altul decât acela ca respectiva prevedere are a fi considerată inexistentă.

Aşadar, cerinţa de eligibilitate prevăzută de Ghidul solicitantului, aplicabilă cu prioritate şi opozabilă ambelor părţi contractante şi erga omnes, raportat la constatările DLAF, trebuie apreciată ca fiind îndeplinită, întrucât specialistul din străinătate a fost prezent în sediul institutului cel puţin 50% din perioada de timp pentru care a fost angajat.

Contractul individual de muncă trebuie să fie, în conţinut, în concordanţă cu Contractul de finanţare încheiat între Beneficiar şi Autoritatea de Management, odată ce se încheie în vederea executării acestui din urma contract. Totodată, contractul individual de muncă trebuia să respecte întocmai Ghidul solicitantului, or exact această cerinţă nu a fost respectată, chestiune care a constituit şi motivul pentru care intimata, prin Preşedintele sau, a emis Decizia nr. 9566 din 13 mai 2011 prin care a dispus introducerea în Contractul de finanţare a prevederii din Ghid cu privire la specialistul din străinătate: specialistul din străinătate poate fi angajat cu norma întreagă sau parţială în instituţia care depune propunerea de proiect; norma parţială trebuind să reprezinte cel puţin 50% din numărul de ore alocat proiectului. În acest caz este obligatorie prezenţa directorului de proiect în instituţia gazdă (angajatoare) cel puţin 50% din perioada de timp pentru care a fost angajat".

Având în vedere ca Ghidul are prioritate faţă de Contractul de finanţare semnat în iunie 2010, în condiţiile textului Deciziei nr. 9566/2011 de modificare a Deciziei ANCS nr. 9841 din 14 aprilie 2010 emisă de intimată, se poate concluziona că implementarea Proiectului s-a făcut în acord cu prevederile Deciziei nr. 9566/2011 de modificare a Deciziei ANCS nr. 9841 din 14 aprilie 2010. Ca o consecinţă normală, şi prevederile contractului individual de muncă trebuie interpretate în concordanţă cu prevederile Deciziei nr. 9566/2011.

Cu referire la a cea de a doua neregulă, chiar instanţa de fond a reţinut că însăşi DLAF a concluzionat că rapoartele despre care s-a susţinut că nu sunt semnate de specialiştii care le-au întocmit nu conţin date false, incomplete ori inexacte. Aceste constatări atestă că sumele cheltuite cu plata specialiştilor respectivi sunt eligibile, cu atât mai mult cu cât teza reţinută în Procesul-verbal nu poate fi subsumată ipotezei reglementate de art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 759/2007.

În condiţiile în care s-a dovedit că activităţile care au stat la baza rambursării sumelor solicitate au fost desfăşurate, fapt constatat şi atestat chiar de DLAF, nu există nicio justificare pentru a declara neeligibilitatea cheltuielilor, odată ce relevanţă prezintă activitatea, iar nu forma sa de manifestare.

De vreme ce la baza rambursării trebuie să stea activitatea întreprinsă, iar nu semnătura vreunui membru din echipa, de vreme ce activitatea a fost confirmata ca fiind realizata fără nicio obiecţii - ea răspunzând întru-totul realităţii din teren, după cum chiar DLAF a constatat, concluzia care se impune este aceea că respectivele cheltuieli sunt eligibile pentru finanţare.

În nici un caz nu se poate susţine, fata de prevederile legale ce definesc "neregula", că în speţa analizată "neregula" are la baza declaraţiile dlui. A. şi ale dnei. B., care nu îşi recunosc semnăturile de pe rapoarte, cată vreme pe parcursul desfăşurării verificărilor nu s-au putut identifica autorul/autorii pretinsului fals, şi, aspect deosebit de important - nu s-a dovedit ca este vorba de un fals. Altfel spus, simpla declaraţie prin care nu se recunoaşte o semnătura nu conduce prin ea însăşi la neeligibilitatea cheltuielilor.

Mai mult, instanţa de fond a trecut şi asupra aspectelor precizate în sensul că în cuprinsul Procesului-verbal contestat nu se precizează care este actul normativ care (i) prevede obligativitatea depunerii rapoartelor individuale în vederea rambursării, (ii) prevede obligativitatea semnării rapoartelor individuale, (iii) califică rapoartele individuale drept acte oficiale, (iv) prevede obligativitatea AM de a rambursa cheltuielile în baza rapoartelor individuale de activitate. În fapt, un asemenea act nu a existat vreodată şi nici nu există. Or, neregula este în esenţa să o abatere de la legalitate, iar în lipsa normei nu există neregulă.

În raport de toate aceste considerente, solicită admiterea recursului formulat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Cercetării şi Inovării a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, invocând următoarele apărări:

1. Consideraţii privind motivul de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 "când, prin hotărârea dată s-au încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiune nulităţii"

Analizând criticile pe acest motiv de recurs, observă că singurul argument invocat în susţinerea acestuia, se referă la nemotivarea sau motivarea insuficientă a pretinsei încălcări a prevederilor art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011.

Contrar tuturor susţinerilor aduse, consideră că hotărârea atacată cuprinde o justificare a soluţiei la cazul concret dedus judecăţii instanţei făcând constant referire şi la susţinerile părţilor. Instanţa fondului a arătat în cuprinsul considerentelor sale, atât motivele de fapt, cât şi motivele de drept în temeiul cărora aceasta şi-a format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

În ceea ce priveşte motivarea unei hotărâri, judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Contrar tuturor susţinerilor din cuprinsul recursului formulat, motivarea expusă de Curtea de Apel Bucureşti nu este nici excesiv de succintă, şi nici necorespunzătoare, răspunzând concret criticilor aduse prin cererea de chemare în judecată.

Instanţa fondului a motivat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, inclusiv din perspectiva pretinsei încălcări a art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011.

În acest sens, instanţa a motivat că existenţa creanţei bugetare a rezultat din nerespectarea dispoziţiilor referitoare la eligibilitatea cheltuielilor solicitate la rambursare. Ca atare, existenţa acelei creanţe nu depinde de existenţa unei fapte penale, după cum în mod eronat subliniază recurentul-reclamant.

În ceea ce privesc susţinerile recurentei referitoare la suspendarea de drept a contractului de finanţare, relevă faptul că pentru ca în cauză să fie incidente prevederile legale ale art. 45 şi art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011, trebuie îndeplinite două condiţii esenţiale:

- existenţa creanţei bugetare să depindă de existenţa unei fapte penale, respectiv a unei fraude;

- să fie sesizat/sesizată DLAF/ANI.

Mai departe, art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 arată că "În situaţia în care creanţele bugetare rezultate din nereguli nu pot fi recuperate prin încasare, deducere din plăţi-rambursări următoare şi/sau executarea garanţiilor bancare, prevăzute la art. 38 lit. a) - c), autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene transmit titlurile executorii prevăzute la art. 43, împreună cu dovada comunicării acestora, organelor fiscale competente.

Aşadar, recurentul se află într-o eroare de drept, întrucât prin procesul-verbal emis, constatând faptul că solicitantul nu îndeplineşte condiţiile de eligibilitate a cheltuielilor, a fost stabilit cuantumul creanţei bugetare datorate.

Ba mai mult, însăşi legislaţia privind organizarea şi funcţionarea DLAF, instituie obligaţia în sarcina intimatei-pârâte ca în cazul în care acest organism identifică nereguli privind obţinerea sau utilizarea fondurilor europene, autoritatea cu competenţe în gestionarea fondurilor trebuie să procedeze la recuperarea prejudiciului.

Reglementările privind eligibilitatea cheltuielilor solicitate la rambursare sunt foarte clare şi nu lasă loc de interpretare, în litigiul dedus judecăţii fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile H.G. nr. 759/2007.

Hotărârea de Guvern nr. 759/2007 - privind regulile de eligibilitate a cheltuielilor efectuate în cadrul operaţiunilor finanţate prin programele operaţionale stabilesc la art. 2 alin. (1) următoare condiţii cumulative: respectivele cheltuieli să fie efectiv plătite de beneficiari, să fie însoţite de facturi sau alte documente contabile cu valoare probatorie, să fie în conformitate cu prevederile contractului de finanţare şi să respecte legislaţia naţională şi comunitară.

În lumina considerentelor expuse, neregula ce a determinat emiterea respectivului document a fost cea referitoare la neeligibilitatea cheltuielilor, şi nu de nereguli care au şi un caracter penal.

Instanţa de fond a analizat eligibilitatea cheltuielilor solicitate la rambursare, analizând separat şi suficient de detaliat motivul respingerii acestora la plată.

Raportând aceste considerente la hotărârea atacată, conchide că aceasta cuprinde o motivare suficient de clară, astfel încât nu poate fi casată pe acest aspect.

2. Consideraţii privind motivul de recurs de la art. 488 alin. (1) punct 8 "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

A) Prezenţa specialistului din străinătate la locul de implementare a proiectului.

Una dintre neregulile pentru care recurentul a fost sancţionat se referă la lipsa specialistului din străinătate, adică a domnului C., la locul de implementare a proiectului.

Astfel, cheltuieli aferente zilelor pentru care s-a constatat că C. se afla în alte locaţii, sunt cheltuieli făcute pentru prestaţii care de fapt nu s-au efectuat.

În concret, analizând contractul individual de muncă al dlui. C., constată că locul muncii sale era:

"laboratorul de histopatologie şi histochimie". Activitatea urma să se desfăşoare la INCD "Victor Babeş", zilnic 6 ore/zi,

Recurentul nu poate fi exonerat de răspundere pe argumentul că nu avea cunoştinţă de condiţiile din cuprinsul contractului de muncă şi cunoştinţe referitoare la activitatea de cercetare şi modalitatea de desfăşurare a acesteia.

Recurentul a semnat contractul de muncă în forma menţionată mai sus, astfel încât este evident că la momentul asumării sale, prestarea muncii în laborator avea caracter esenţial şi obligatoriu.

Pe de altă parte, recurentul îşi întemeiază critica din recursul formulat pe împrejurarea că în cauza de faţă a fost încălcat Ghidul solicitantului şi Decizia ANCS nr. 9566 din 13 mai 2011 de modificare a Deciziei nr. 9841 din 14 aprilie 2010, acte care atestă atât neconformitatea clauzei prev. de art. 6 alin. (5) forma iniţială din Contractul de finanţare încă de la semnarea lui cu prevederile Ghidului solicitantului, cât şi neconformitatea reţinerilor care stau la baza creanţei bugetare cu propria decizie a OIC-ANCS.

Pe de altă parte, neconformitatea creanţei prin prisma timpului în care specialistul internaţional a fost prezent la sediul beneficiarului, care este cu mult peste 50% din numărul de ore alocat proiectului şi din perioada de timp pentru care a fost angajat.

Subliniază că neregula sancţionată a fost urmarea constatării faptului că dl. C. a fost pontat în cadrul proiectului, deşi se afla în alte locaţii, neavând nicio relevanţă sub acest aspect nici numărul de ore de muncă, şi nici alte expuneri privind acte adiţionale la contractul de finanţare, decizii ANCS sau ghidul solicitantului.

Menţionează că respectivul Ghid al solicitantului are caracter orientativ, acesta venind în ajutorul Beneficiarilor pentru întocmirea documentaţiilor în vederea obţinerii finanţării nerambursabile.

În acelaşi timp, arată că Ghidul Solicitantului şi a Deciziei Comisiei Europene prin care se aproba Ghidul Solicitantului ar prioritate faţă de orice ordine juridică internă, acestea producând efecte pentru viitor şi nu retroactiv.

Invocarea nulităţii absolute a clauzei art. 6 alin. (5) din contractul de finanţare nu arc niciun suport legal.

În acelaşi timp, recurentei ii revenea obligaţia de a iniţia demersurile în vederea încheierii unui eventual act adiţional, ulterior Deciziei de modificare a Deciziei nr. 9841 din 14 aprilie 2010, sub aspectul discutat, însă acesta nu a întreprins nicio măsură în sensul arătat, astfel încât clauza din cuprinsul art. 6 alin. (5) teza finală potrivit căreia este obligatorie prezenţa directorului de proiect (specialistul din străinătate) în instituţia gazdă (angajatoare) corespunzător normei de timp pentru care a fost angajat, a rămas în vigoare, fiind asumată de părţi prin semnarea contractului, nefăcând obiectul niciunei modificări prin act adiţional.

Art. 9 alin. (8) din cuprinsul contractului de finanţare, determină obligaţia reclamantului de a solicita încheierea unui act adiţional în ipoteza intervenirii unor modificări în proiect.

De asemenea, conform art. 16 din contract "Orice completare şi/sau modificare a Contractului sau a anexelor sale trebuie făcută în scris printr-un act adiţional încheiat în aceleaşi condiţii şi termene ca şi Contractul iniţial, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 3, alin. (4) şi art. 8, alin. (9)."

În consecinţă, cheltuielile sus menţionate nu pot fi calificate ca fiind eligibile, fiind încălcate atât prevederile legale, cât şi prevederile contractului de finanţare semnat de către beneficiarul reclamant.

B) Falsificarea semnăturilor pe acte oficiale

O altă neregulă pentru care s-a dispus sancţionarea a fost constatarea faptului că recurentul a solicitat rambursarea unor cheltuieli, folosindu-se de documente oficiale ce purtau semnături false.

În această privinţă, este limpede faptul că pentru a avea caracter eligibil, cheltuielile solicitate la rambursare trebuie să fie atestate de documente corespunzătoare şi nu falsificate.

Hotărârea de Guvern nr. 759/2007 privind regulile de eligibilitate a cheltuielilor efectuate în cadrul operaţiunilor finanţate prin programele operaţionale prevede că "Pentru a fi eligibilă, o cheltuială trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii cu caracter general, fără a încălca prevederile alin. (3), art. 3, art. 4 şi art. 5 alin. (2):

c) să fie în conformitate cu prevederile deciziei/ordinului de finanţare sau ale contractului de finanţare, încheiat de către autoritatea de management sau organismul intermediar, pentru şi în numele acesteia, pentru aprobarea operaţiunii, cu respectarea art. 54 alin. (5) şi art. 60 din Regulamentul Consiliului nr. 1.083/2006;

d) să fie conformă cu prevederile legislaţiei naţionale şi comunitare."

Din cele expuse rezultă că suntem în prezenţa unei probleme de eligibilitate a cheltuielilor, acestea neîndeplinind criteriile strict trasate de actele normative.

Este lesne de observat că prin depunerea unor documente necorespunzătoare a fost adus atingere art. 8 lit. a) din cuprinsul contractului de finanţare, potrivit căruia "Beneficiarul trebuie să asigure implementarea Proiectului în conformitate cu cele asumate prin prezentul Contract. Beneficiarul va fi răspunzător în faţa AM pentru implementarea Proiectului."

Răspunderea pentru realizarea Proiectului, inclusiv pentru eligibilitatea cheltuielilor aparţine recurentei în calitate de Beneficiar al contractului de finanţare, neputându-se exonera de răspundere invocând faptele reprezentaţilor săi.

De asemenea, argumentul conform căruia săvârşirea unei infracţiuni de către persoana fizică, fie aceasta şi reprezentant al persoanei juridice, nu leagă respectiva persoană juridică, făcându-se distincţia între cele două tipuri de răspunderi penale (a persoanei fizice, a persoanei juridice) este nefondat.

Prin urmare, este lesne de înţeles că la stabilirea creanţei datorate de către reclamant, au fost urmate dispoziţiile imperative ale Hotărârii de Guvern nr. 759/2007 privind regulile de eligibilitate a cheltuielilor efectuate în cadrul operaţiunilor finanţate prin programele operaţionale, conform cărora pentru a fi eligibilă, o cheltuială trebuie să fie conformă cu prevederile legislaţiei naţionale şi comunitare.

În continuare, arată că principiul de drept potrivit căruia penalul ţine în loc civilul, nu ne poate fi opus, întrucât nu face obiectul procesului-verbal contestat.

Procesul-verbal contestat a fost întocmit în baza analizei unor documente neeligibile şi nu în temeiul constatării unor infracţiuni. Organele sesizate conform legii urmează a aprecia, în urma administrării probatoriului specific, dacă există faptele pentru care se solicită efectuarea cercetărilor şi care sunt persoanele fizice şi juridice (după caz) care trebuie să răspundă din acest punct de vedere.

Mai departe, recurentul susţine neîntemeiat faptul că nu există obligaţia de a depune rapoarte individuale de activitate în vederea rambursării, în condiţiile în care această obligaţie rezultă din chiar prevederile legale. Astfel, procedând la interpretarea coroborată a H.G. nr. 759/2007 şi prevederilor contractului, rezultă indubitabil faptul că beneficiarul trebuie să facă dovada certă a activităţilor desfăşurate în cadrul proiectului.

În litigiul dedus spre soluţionare judecăţii, dovada activităţilor desfăşurate nu se poate face decât printr-un raport de activitate prin care sunt detaliate demersurile făcute. Ba mai mult, din împrejurarea că însuşi recurentul a înaintat subscrisei respectivele documente de activitate pe care le critică fervent, rezultă că aceasta a înţeles iniţial să îşi dovedească solicitările prin aceste înscrisuri, înscrisuri ce ulterior nu au mai fost recunoscute de reprezentaţii săi.

În vederea justificării unor cheltuieli solicitate la rambursare, acestea trebuie să fie însoţite de documente valide, ceea ce nu s-a întâmplat în speţa de faţă.

În concluzie, în raport de aspectele semnalate, vă solicită respingerea ca neîntemeiat a recursului formulat în cadrul acestui dosar.

5. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Reclamantul Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare în Domeniul Patologiei şi Ştiinţelor Biomedicale "Victor Babeş" a sesizat instanţa de contencios administrativ cu acţiunea în anulare a Deciziei nr. 10820 din 12 septembrie 2014 şi a Procesului-verbal de constatare neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului de convergenţă nr. 98964 din 27 iunie 2014.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantului, având în vedere următoarele considerente:

Referitor la susţinerea în sensul că procedura administrativă ar fi fost suspendată de drept în baza prevederilor art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011, prima instanţă a constatat că existenţa creanţei bugetare nu depinde de existenţa unei fapte penale, pentru a fi incidente aceste dispoziţii, întrucât cheltuielile care nu respectă criteriile şi condiţiile de eligibilitate nu sunt eligibile indiferent de caracterul penal sau nu ar faptelor.

Nu poate fi reţinută nici apărarea reclamantului în sensul că pârâtul nu putea invoca prevederile H.G. nr. 759/2007 pentru stabilirea creanţei bugetare, solicitarea la rambursare a unor cheltuieli neeligibile reprezintă în sine o neregulă, iar cele două acte normative, O.U.G. nr. 66/2011 şi H.G. nr. 759/2007 nu se exclud în sensul că nu puteau fi reţinute împreună ca temei al actului administrativ atacat.

Mai mult, nu trebuie confundată eligibilitatea de principiu a unor cheltuieli (faptul că se încadrează în categoria cheltuielilor eligibile) cu faptul că acestea sunt neeligibile din cauza unor alte împrejurări (efectuarea lor fără a respecta alte reguli ori condiţii legale ori contractuale).

Referitor la afirmaţia că nu s-ar fi identificat ori dovedit un prejudiciu, pentru a fi în prezenţa unei nereguli, astfel cum este definită aceasta la art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, s-a apreciat că este neîntemeiată, în condiţiile în care a fost efectuată o plată necuvenită, urmare a faptului că respectiva cheltuială este neeligibilă, rezultă că bugetul UE ori/şi cel naţional au fost prejudiciate cu suma respectivă.

În ceea ce priveşte apărarea în sensul că reclamantul ar fi respectat Ghidul solicitantului, care are alte prevederi decât contractul de finanţare, s-a constatat că această împrejurare nu conduce la nulitatea clauzei de la art. 6 alin. (5), ultima liniuţă din contractul de finanţare, contractul fiind legea părţilor, a cărui nerespectare este inclusă în definiţia neregulii de la art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, spre deosebire de Ghidul solicitantului, care are dispoziţii cu caracter orientativ şi minimale

Dacă reclamantul considera că pentru proiectul pentru care a primit finanţarea nu era necesară prezenţa directorului de proiect la Institut în perioada de timp pentru care acesta a fost angajat, putea să solicite modificarea contractului prin act adiţional, potrivit prevederilor de la art. 16 alin. (2) din acesta, precum şi a contractului individual de muncă. Numai în această situaţie puteau fi considerate eligibile cheltuielile privind specialistul străin atunci când acesta se afla în alte locaţii. Aşadar nu pot fi reţinute alegaţiile reclamantului în sensul că activitatea în cercetare implică prezenţa şi în alte locaţii, că ar fi absurd să se pretindă prezenţa zilnică la sediu, ori că existenţa unei corespondenţe prin poşta electronică ar dovedi prestarea activităţii în anumite zile.

În altă ordine de idei, prima instanţă a reţinut că eligibilitatea proiectului şi încheierea contractului de finanţare nu are nicio relevanţă în privinţa eligibilităţii cheltuielilor privind pe specialistul din străinătate ori cele privind activitatea desfăşurată de dl. A. şi d-na B., iar faptul că proiectul a fost declarat eligibil nu înseamnă că toate cheltuielile aferente acestuia sunt eligibile.

Tot corect s-a reţinut şi neeligibilitatea cheltuielilor pentru activitatea desfăşurată de dl. A. şi d-na B., în condiţiile în care aceste persoane au arătat că o parte din activităţi nu le-au desfăşurat, că nu au semnat anumite documente care demonstrau prestarea activităţilor.

De asemenea, dacă documentele care au justificat plata şi solicitarea de rambursare a cheltuielilor sunt afectate de diferite vicii, cum ar fi faptul că nu au fost semnate de persoanele despre care se afirmă că le-au întocmit, cheltuielile legate de acestea nu pot fi considerate eligibile indiferent dacă a fost săvârşită o faptă penală ori cine ar fi persoana responsabilă de falsificarea documentelor.

Reclamantul a invocat principiul "penalul ţine în loc civilul" dar acest principiu nu este relevant în cauză pentru că indiferent dacă înscrisurile au fost falsificate sau nu şi de către cine, faptul că sus-numiţii au declarat că nu au desfăşurat anumite activităţi, face ca respectivele cheltuieli să fie neeligibile.

6. Analiza motivelor de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa atacată în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant nu este fondat.

1. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că prima instanţă nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor de nelegalitate invocate prin acţiunea introductivă, nu a analizat incidenţa cazului de suspendare de drept reglementat de art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011, nu a analizat argumentul esenţial invocat, acela că procesul-verbal este nul absolut, fiind emis cu nesocotirea unor prevederi imperative în vigoare la data încheierii lui, hotărârea fiind motivată pe baza unor considerente lipsite de logică juridică.

Analizând hotărârea primei instanţe, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte observă că instanţa de fond a expus motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia de respingere ca neîntemeiată a acţiunii formulate de reclamant, a înlăturat apărările formulate de acesta cu respectarea exigenţelor stabilite de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., iar hotărârea nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Înalta Curte nu poate reţine nelegalitatea hotărârii pe motiv că argumentele invocate de reclamant în susţinerea acţiunii, în sensul că procesul-verbal este nul absolut, nu au fost analizate. Judecătorul fondului a analizat eligibilitatea cheltuielilor din perspectiva condiţiilor cumulative cerute de art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 759/2007, înlăturând argumentat susţinerile reclamantului atât în ceea ce priveşte neaplicarea cazului de suspendare de drept invocat, cât şi cele prin care a susţinut eligibilitatea cheltuielilor, respectiv inexistenţa neregulii, aşa cum rezultă din cele expuse la paragraful anterior, nefiind incident în cauză motivul de casare invocat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că prima instanţă a pronunţat hotărârea recurată în baza unui raţionament juridic viciat cu aplicarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 66/2011 şi H.G. nr. 759/2007 în ceea ce priveşte existenţa neregulii, în lipsa dovedirii unui prejudiciu, concluzionând în mod greşit că existenţa prejudiciului este atrasă de neeligibilitatea cheltuielilor, deşi în realitate este invers, neeligibilitatea este determinată de existenţa unui prejudiciu.

Înalta Curte îşi însuşeşte concluzia primei instanţe, în sensul că nu se poate reţine incidenţa cazului de suspendare de drept reglementat de art. 45 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011, întrucât existenţa creanţei bugetare constatate nu depinde de existenţa unei fapte penale. În cazul de faţă s-a reţinut faptul că anumite cheltuieli, admise la rambursare, nu respectă criteriile şi condiţiile de eligibilitate, însă caracterul neeligibil nu a fost determinat de caracterul penal al faptelor, ci de neregularităţile care au fost constatate în legătură cu documentele care au fundamentat rambursarea cheltuielilor.

Astfel, în temeiul art. 6 alin. (5), liniuţa a 2-a - rambursarea cheltuielilor, din contractul de finanţare, printre documentele pe care trebuie să depună Beneficiarul la OI împreună cu cererea de rambursare, este prevăzut şi Raportul de progres (Anexă I-1 Model: Raport de progres)- 2 exemplare, Model care la pag. 7 (dosar de fond vol. I) cuprinde menţiuni cu privire la reprezentantul legal al Beneficiarului şi al Directorului de proiect.

În temeiul aceluiaşi articol şi aceluiaşi alineat, liniuţa a 8-a, pentru rambursarea cheltuielilor de personal se depun foi de prezenţă/state de plată.

Totodată, la alin. (1) al art. 4 - cheltuieli eligibile se prevede că sunt eligibile acele cheltuieli, prevăzute în Cererea de finanţare aprobată (Anexa IV), care sunt realizate în conformitate cu prevederile H.G. nr. 759/2007 (...).

În consecinţă, Înalta Curte împărtăşeşte concluzia primei instanţe în sensul că intimatul-pârât putea analiza eligibilitatea cheltuielilor din perspectiva cerinţelor stabilite prin H.G. nr. 759/2007, iar solicitarea la rambursare a unor cheltuieli neeligibile reprezintă în sine o neregulă, în sensul definit de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, cu precizarea că, în aplicarea art. 4 din contractul de finanţare, eligibilitatea unor cheltuieli pe considerentul că acestea corespund cererii de finanţare aprobate (anexa IV) nu înlătură posibilitatea ca acestea să fie declarate neeligibile datorită viciilor care afectează documentele pe care beneficiarul le anexează cererii de rambursare în temeiul art. 6 din contractul de finanţare.

Altfel spus, atestarea prezenţei, în cuprinsul foilor de prezenţă, a directorului proiectului, care se afla în alt loc decât cel de implementare a proiectului sau nesemnarea Rapoartelor care prezintă progresul fizic al de către persoanele care le-au întocmit ori semnarea acestora de către alte persoane decât cele abilitate (depuse în vederea rambursării unor cheltuieli) constituie în sine neconformităţi faţă de prevederile contractului de finanţare şi pot fundamenta decizia AM de a înlătura valoarea probatorie a respectivelor înscrisuri şi de a considera că sumele rambursate au fost încasate necuvenit, nefiind necesar ca instanţele penale să declare caracterul fals al acestora.

În acest context, trebuie arătat că instanţa de contencios administrativ nu a reţinut că Nota întocmită de DLAF ar constitui o « dovadă irefragabilă », aşa cum a susţinut recurentul-reclamant, însă împrejurările de fapt reţinute prin această notă nefiind combătute de recurentul-reclamant prin probe concludente, acesta nu poate invoca insuficienta cercetare a fondului în această privinţă.

Referitor la afirmaţia că nu s-ar fi identificat ori dovedit un prejudiciu, pentru a fi în prezenţa unei nereguli, astfel cum este definită aceasta la art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, prima instanţă a apreciat că este neîntemeiată, în condiţiile în care a fost efectuată o plată necuvenită urmare a faptului că respectiva cheltuială este neeligibilă, bugetul UE ori/şi cel naţional fiind prejudiciate cu suma respectivă.

În temeiul definiţiei date prin art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, neregula este rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene (...), prejudiciu - real sau ipotetic- ce constă într-o sumă plătită necuvenit.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-reclamant, privind necesitatea de a dovedi existenţa unui prejudiciu în bugetul Uniunii Europene, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a evidenţiat că săvârşirea unor nereguli, definite ca fiind abateri prin reglementările naţionale, europene sau prin prevederile contractului de finanţare, nu este necesară probarea prejudiciului, întrucât caracterul neeligibil al unor cheltuieli atrage recuperarea fondurilor acordate, iar impunerea în sarcina autorităţii de implementare a obligaţiei de a proba certitudinea producerii unui prejudiciu, când este de vorba de cheltuieli neeligibile sau sume plătite necuvenit, nu constituie o cerinţă prevăzută de obligaţiile legale naţionale şi europene impuse sau cele contractuale asumate.

Faţă de cele reţinute, este neîntemeiată susţinerea potrivit căreia neeligibilitatea este determinată de existenţa unui prejudiciu şi nu prejudiciul este determinat de angajarea unor cheltuieli neeligibile.

Prima instanţă a înlăturat în mod corect apărarea reclamantului, în sensul că a respectat Ghidul solicitantului, care are alte prevederi decât contractul de finanţare, conchizând în mod corect că această împrejurare nu conduce la nulitatea clauzei de la art. 6 alin. (5), ultima liniuţă din contractul de finanţare, contractul fiind legea părţilor cărui nerespectare constituie neregulă în sensul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 şi a cărui valabilitate nu poate fi analizat în raport de dispoziţiile din Ghidul solicitantului.

Faţă de cele de mai sus, prima instanţă a apreciat în mod corect că îndeplinirea cerinţelor de eligibilitate a proiectului şi încheierea contractului de finanţare nu au nicio relevanţă în privinţa eligibilităţii cheltuielilor solicitate spre rambursare privind remunerarea pe specialistului din străinătate, atunci când acesta nu se afla în locul de implementare a proiectului, ori cele privind activitatea desfăşurată de dl. A. şi d-na B., în condiţiile în care aceste persoane au arătat că o parte din activităţi nu le-au desfăşurat, că nu au semnat anumite documente care demonstrau prestarea activităţilor.

Nu poate fi reţinută nici apărarea în sensul că temeiul rambursării unor cheltuieli este constituit de activitatea desfăşurată şi nu forma sa de manifestare sau că declaraţia prin care semnatarii rapoartelor nu îşi recunosc semnăturile nu poate justifica neeligibilitatea cheltuielilor cât timp cele consemnate în cuprinsul respectivelor rapoarte reflectă realitatea, întrucât rambursarea cheltuielilor în temeiul dispoziţiilor art. 6 din contractul de finanţare presupune prezentarea unor acte regulat întocmite, AM neavând obligaţia rambursării cheltuielilor în contextul în care se dovedeşte, în temeiul unor împrejurări de fapt ce derivă din controlul efectuat, că documentele anexate cererii de rambursare nu reflectă realitatea.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. nu pot fi reţinute în cauză, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat şi la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare în Domeniul Patologiei şi Ştiinţelor Biomedicale "Victor Babeş", împotriva Sentinţei nr. 786 din 9 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2019.

GGC - LM